ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2011

Examinând conflictul de competență, a reținut următoarele: 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția la 29 iulie 2009, reclamantul G.V. a chemat în judecată pe pârâtul S.R., prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 600.000 euro cu titlu de daune materiale și morale. În motivarea cererii s-a arătat că, prin sentința penală nr. 2012 din 22 decembrie 1959, a fost condamnat de către Tribunalul Militar al regiunii III Guj la muncă silnică pe viață, din decembrie 1958 până în februarie 1959 fiind încarcerat la penitenciarul Codlea. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

2. Conflictul de competență Prin sentința civilă nr. 1742 din 16 octombrie 2009, Tribunalul Prahova, secția civilă, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, față de dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 și art. 155 din Legea nr. 105/1992 întrucât reclamantul are domiciliul în străinătate înseamnă că, din punct de vedere material, competent să soluționeze acțiunea este Tribunalul București. La rândul său, Tribunalul București a pronunțat sentința civilă nr. 176 din 12 februarie 2010 prin care a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova. În considerentele hotărârii s-a arătat că prin legea specială este stabilită o competență de soluționare în favoarea tribunalului în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, care derogă de la dispozițiile dreptului comun prevăzute de art. 5 G proc.

civ. Dispozițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 reținute de Tribunalul Prahova nu conțin nicio referire la competența instanței, ci la persoana care urmează să stea în judecată în calitate de pârât și să răspundă material în astfel de litigii. Potrivit art. 112 alin. (1) teza finală C proc. civ., reclamantul care are domiciliul în străinătate este obligat a-și alege domiciliul în țară, unde urmează a i se comunica actele de procedură, astfel că aceasta ar fi instanța competentă chiar și potrivit dispozițiilor de drept comun prevăzute de art. 8 C proc. civ. S-a constatat ivit conflictul de competență și cauza a fost înaintată instanței supreme spre competentă soluționare.

3. Analiza conflictului de competență Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova pentru următoarele considerente: În condițiile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, competența de soluționare aparține tribunalului, secția civilă, în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată. Textul conține o normă de favoare pentru reclamantul căruia i s- a permis să sesizeze instanța în circumscripția căreia domiciliază. În speță, persoana interesată și-a ales domiciliul procesual la avocatul său în Câmpina, județ Prahova. Având în vedere că cererea de chemare în judecată are ca temei o lege specială de reparație, domiciliul procesual trebuie a fi considerat echivalent unui domiciliu real, astfel încât să producă aceleași consecințe juridice, nu numai în ce privește comunicarea actelor de procedură, ci inclusiv pentru determinarea competenței teritoriale.

Dispozițiile art. 155 din Legea nr. 105/1992 nu sunt incidente în cauză întrucât vizează numai competența materială, or, sub acest aspect, instanțele nu se află în conflict. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind, pe reclamantul G.V. în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice în favoarea Tribunalului Prahova. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2011.