ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2011
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 392/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Examinând conflictul de
competență, a reținut următoarele:
1.
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului Prahova, secția la
29 iulie 2009, reclamantul G.V. a chemat în judecată pe
pârâtul S.R., prin Ministerul
Finanțelor Publice, pentru ca
instanța,
prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea
pârâtului la plata sumei de 600.000 euro cu titlu de daune materiale și
morale.
În motivarea cererii s-a arătat
că, prin sentința penală nr. 2012 din
22 decembrie 1959, a fost condamnat de către Tribunalul
Militar al
regiunii
III Guj la muncă silnică pe viață, din decembrie 1958 până în
februarie 1959 fiind încarcerat
la penitenciarul Codlea.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile
Legii nr. 221/2009.
2.
Conflictul de competență
Prin sentința civilă nr. 1742
din 16 octombrie 2009, Tribunalul
Prahova, secția civilă, a declinat competența de
soluționare a cauzei în
favoarea
Tribunalului București.
Pentru a hotărî astfel,
tribunalul a reținut că, față de dispozițiile
art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 și art. 155
din Legea nr. 105/1992
întrucât
reclamantul are domiciliul în străinătate înseamnă că, din
punct de vedere material, competent să soluționeze
acțiunea
este Tribunalul București.
La rândul său, Tribunalul
București a pronunțat sentința civilă nr.
176
din 12 februarie 2010 prin care a declinat competența de
soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului
Prahova.
În considerentele hotărârii s-a
arătat că prin legea specială este stabilită o competență de soluționare în
favoarea tribunalului în
circumscripția căruia domiciliază persoana interesată, care derogă de la
dispozițiile
dreptului comun prevăzute de art. 5 G proc. civ.
Dispozițiile art. 4 alin. (4)
din Legea nr. 221/2009 reținute de Tribunalul Prahova nu conțin nicio referire
la competența instanței, ci
la persoana care urmează să stea în judecată în calitate de pârât și să
răspundă material în astfel de litigii.
Potrivit art. 112 alin. (1) teza
finală C proc. civ., reclamantul care are domiciliul în străinătate este
obligat a-și alege domiciliul în țară, unde urmează a i se comunica actele de
procedură, astfel că aceasta ar
fi instanța competentă chiar și potrivit dispozițiilor
de drept comun
prevăzute de art. 8 C
proc. civ.
S-a constatat ivit conflictul de competență și cauza
a fost
înaintată instanței supreme spre
competentă soluționare.
Analiza conflictului de competență
Înalta Curte a stabilit competența de soluționare a
cauzei în
favoarea Tribunalului Prahova
pentru următoarele considerente:
În condițiile art. 4 alin. (4)
din Legea nr. 221/2009, competența de soluționare aparține tribunalului, secția
civilă, în circumscripția căruia
domiciliază
persoana interesată.
Textul conține o normă de
favoare pentru reclamantul căruia i s-
a permis să sesizeze instanța în circumscripția căreia
domiciliază.
În speță, persoana interesată
și-a ales domiciliul procesual la
avocatul
său în Câmpina, județ Prahova.
Având în vedere că cererea de
chemare în judecată are ca temei o
lege specială de reparație, domiciliul procesual trebuie
a fi considerat
echivalent unui
domiciliu real, astfel încât să producă aceleași
consecințe juridice, nu numai în ce privește comunicarea actelor de
procedură, ci inclusiv pentru determinarea
competenței teritoriale.
Dispozițiile art. 155 din Legea
nr. 105/1992 nu sunt incidente în
cauză
întrucât vizează numai competența materială, or, sub acest aspect, instanțele
nu se află în conflict.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Stabilește competența de
soluționare a cauzei privind, pe
reclamantul G.V. în contradictoriu cu pârâtul S.
R. prin Ministerul Finanțelor
Publice în favoarea Tribunalului
Prahova.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 20 ianuarie 2011.