ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8614/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8614/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 29 iulie

2009, și înregistrată sub nr. 3726/105/2009 pe rolul Tribunalului Prahova,

reclamantul G.G. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor

pentru ca prin sentința ce se va pronunța acesta din urmă să fie obligat la

plata sumei de 700.000 euro, câte 100.000 euro pentru fiecare an de detenție,

cu titlu de daune morale și materiale.

Prin Sentința civilă

nr. 1771 din 19 octombrie 2000, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis

excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Prahova și a declinat

competența de soluționare a cauzei privind pe reclamant în favoarea

Tribunalului București avându-se în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) C.

proc. civ.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 411 din 17 martie 2010, a

admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant

și, prin urmare, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului

dispuse prin Sentința penală nr. 201 din 22 decembrie 1958 a Tribunalului

Militar Regional Cluj și a obligat Statul Român la plata sumei de 15.000 euro

în echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății cu titlu de daune morale

către reclamant.

Pentru a pronunța

această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:

Din copia Sentinței

penale nr. 2012 din 22 decembrie 1958 a Tribunalului Militar Regional Cluj și

biletul de eliberare nr. X rezultă că reclamantul a fost condamnat la muncă

silnică pe viață pentru trădare de patrie faptă prevăzută și pedepsită de art.

184 alin. (2) C. pen. combinat cu act. 157 pct. 1 lit. a) C. pen. din 1936 prin

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută în act. 186 din

același cod, iar în perioada 28 decembrie 1957 - 30 iulie 1964 a executat o

pedeapsă privativă de libertate în baza sentinței penale menționate. Totodată,

din extrasul de pe dispozitivul Sentinței penale nr. 2012 din 22 decembrie 1958

menționate mai sus rezultă că s-a dispus și confiscarea întregii averi a

reclamantului ca pedeapsă complimentară.

Din biletul de

eliberare nr. X rezultă că eliberarea din penitenciar a avut loc ca efect al

grațierii restului de pedeapsă grațiere dispusă prin Decretul 411/24 iulie

1964.

În ceea ce privește

solicitarea privind constatarea caracterului politic al condamnării tribunalul

a reținut că întrucât condamnarea în baza art. 184 alin. (2) coroborat cu 157

pct. 1 lit. a) C. pen din 1936 nu se încadrează în enumerarea limitativă

prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 a condamnărilor care

constituie de drept condamnări cu caracter politic, urmează a se analiza în concret,

în cauză, în ce măsură condamnarea suferită de reclamant a avut caracter

politic, analiza urmând a se face în temeiul art. 4 din Legea nr. 22112009.

Sub acest aspect

tribunalul a reținut că prin Decizia penală nr. 15 din 22 februarie 1999 a

Curții Supreme de Justiție a fost admis recursul în anulare promovat de

procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva Sentinței penale nr. 2012 din 22 decembrie 1958 a Tribunalului

Militar al Regiunii Militare III și a Deciziei nr. 73 din 5 februarie 1959 a

Tribunalului Suprem - Colegiul militar și cele două hotărâri judecătorești au

fost casate, iar în baza art. II pct. 2 lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. d) C.

proc. pen a fost achitat reclamantul G.G. pentru infracțiunea prevăzută de art.

184 alin. (2) combinat cu art. 157 pct. 1 lit. a) C. pen. din 1936.

Din considerentele

Deciziei definitive nr. 15 din 22 februarie 1999 a Curții Supreme de Justiție

tribunalul a constatat că instanța supremă a înlăturat efectele Sentinței

penale nr. 2012 din 22 decembrie 1958 deoarece a reținut că din lucrările

dosarului penal rezultă că fapta reclamantului nu întrunea elementele

constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, respectiv

infracțiunea de trădare de patrie, deoarece activitatea acestuia desfășurată în

organizațiile bisericești "B.", "S." și "N.'' urmărea

să formeze și să consolideze cultura națională a minorităților germane și

unitatea tineretului săsesc prin procurarea de ziare din R.F. Germania prin

intermediul turiștilor germani și organizau ședințe ale unor cercuri cu

caracter literar, sportiv sau turistic, în cadrul cărora se discutau problemele

sașilor și, mai ales, lipsa unei vieți culturale și artistice proprii. S-a mai

reținut în mod definitiv prin decizia instanței supreme că scopul acestor

organizații bisericești nu era nici pe departe acela de a supune teritoriul

statului sau o parte din el suveranității unui stat străin și nici de a suprima

ori de a știrbi independența statului român și de a-i submina unitatea, ci erau

destinate să asigure continuitatea minorității germane împotriva tendințelor de

asimilare.

Față de aceste

considerente ale Deciziei nr. 15 din 22 februarie 1999 a Curții Supreme de

Justiție, tribunalul a apreciat că scopul condamnării nu a fost acela de a

suprima o activitate infracțională reală exprimată în forma săvârșirii

infracțiunii de trădare de patrie faptă prevăzută de art. 184 alin. (2) C. pen.

din 1936 ci pentru a suprima libertatea de exprimare identitară în formele

menționate a minorității naționale germane din regiunea Brașov.

Față de acest scop al

condamnării, văzând și dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr.

214/1999 (potrivit cu care „constituie infracțiuni săvârșite din motive

politice infracțiunile care au avut drept scop: respectarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor

civile, politice, economice, sociale și culturale”) la care art. 4 alin. (1)

din Legea nr. 221/2009 face trimitere, tribunalul a apreciat că prin Sentința

penală nr. 2012 din 22 decembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii

Militare III reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic în sensul

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Pentru aceste

considerente, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al

condamnării reclamantului a fost admis.

Pe cale de

consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 tribunalul

a apreciat că reclamantul are dreptul la acordarea de daune morale pentru

prejudiciul moral suferit prin această condamnare.

În ceea ce privește

cuantumul acestor despăgubiri, instanța a reținut în primul rând că din actele

cauzei nu rezultă că reclamantul ar fi primit alte despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării aplicate prin Sentința penală

nr. 2012 din 22 decembrie 1958.

În al doilea rând,

tribunalul a constatat că legea nu stabilește pentru aceste daune niciun

cuantum minim niciunul maxim, și nici criterii unitare și general aplicabile

pentru stabilirea cuantumului acestor daune, similar, de exemplu, Decretul-Lege

nr. 118/1990.

În aceste condiții,

revine instanței rolul ca în fiecare caz în parte să aprecieze în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei care este cuantumul acestor despăgubiri.

În aprecierea cuantumului

concret al daunelor acordate tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, faptul

că recunoașterea prin hotărârea de față a caracterului politic al condamnării

suferite de reclamant precum și achitarea prin Decizia penală nr. 15 din 22

februarie 1999 a Curții Supreme de Justiție, achitare care a avut condus la

îndepărtarea tuturor efectelor specifice unei condamnări penale în ceea ce îl

privește pe reclamant reprezintă în sine reparații morale ale prejudiciului

moral suferit de reclamant prin condamnare.

Pe de altă parte,

tribunalul a constatat că stabilirea posibilității constatării caracterului

politic al condamnării nu reprezintă în concepția legiuitorului român din 2009

o reparație suficientă pentru suferința morală a reclamantului. Aceasta din două

motive:

instanța a constatat că reparația reprezentată de recunoașterea judecătorească

a caracterului politic al condamnării nu este considerată suficientă chiar de

Legea nr. 221/2009 deoarece, plecând de la premisa existenței unei constatări

judecătorești a caracterului politic al unei condamnării suferite în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, permite părții să obțină despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Așa fiind, este

evident că legea însăși a apreciat că pe lângă reparația morală reprezentată de

constatarea judecătorească a caracterului politic al condamnării, este necesar

a se stabili despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele arătate

de art. 5.

și ca o consecință a celor de mai sus, tribunalul a reținut că atingerea adusă

drepturilor fundamentale ale reclamantului la libertate, este atât de gravă

încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaștere a caracterului

politic al condamnării suferite de reclamant, cu atât mai mult cu cât

reclamantul în vârstă de 23 de ani, student fiind a fost lipsit de libertate

până la vârsta de 30 de ani. Instanța a mai avut în vedere faptul că

reclamantul a suferit în mod evident un prejudiciu moral prin imposibilitatea

de a continua studiile la vârsta adecvată cu consecințe evidente asupra

parcursului său profesional ulterior. De asemenea, tribunalul a luat în

considerare suferința și evidenta perturbare a vieții de familie a

reclamantului, dar și sentimentul de injustiție și de umilință suferit de

acesta precum și trauma majoră cauzată de condamnarea la muncă silnică pe viață

la vârsta de 23 de ani, reclamantul trăind cu reprezentarea că nu va mai fi

liber niciodată toți cei 7 ani de închisoare.

Tribunalul a apreciat

că pentru aprecierea prejudiciului moral suferit de reclamant trebuie luat în

considerare însă și faptul că după ieșirea din închisoare, în anii 70,

reclamantul a emigrat în Elveția unde a trăit de atunci și până în prezent,

timp de aproape 40 ani conform celor arătate chiar de acesta în cererea de

chemare în judecată.

Elementele menționate

mai sus cu privire modul în care s-a concretizat prejudiciul moral suferit de

reclamant nu se pretează la un calcul sau la o cuantificare precisă. Singurul

mod în care pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul

echității, care chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislația civilă

totuși guvernează această materie. Acest principiu implică înainte de toate o

examinare flexibilă și obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil,

având în vedere toate circumstanțele cazului, adică nu numai situația concretă

a reclamantului, ci și contextul general în care a fost săvârșită atingerea

drepturilor sale, respectiv regimul comunist sub care a trăit întreaga

populație a României în perioada respectivă.

Cu privire la scopul

compensației acordate pentru daunele morale tribunalul a apreciat că aceasta

este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a

cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să

reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului. Compensația pentru daune

morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească, să ofere reclamantului,

ca o compasiune, confort financiar or îmbogățirea în detrimentul statului.

Nu există și nu poate

fi stabilit un barem specific cu privire la despăgubirile acordate în cazurile

condamnărilor cu caracter politic pentru fapta de trădare de patrie. Mai mult,

nu se poate urmări obținerea unui asemenea barem prin invocarea unor hotărâri

anterioare în cazuri de condamnări pentru fapte similare pronunțate de

instanțele române, chiar și de Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta

tocmai în considerarea scopului compensației pentru daunele morale menționat

mai sus.

Față de cele de mai

sus, tribunalul având în vedere gravitatea suferințelor reclamantului, precum

și faptul că reclamantul nu a mai primit alte despăgubiri și statuând în

echitate, a acordat acestuia despăgubiri de 15.000 de euro pentru prejudiciul

moral suferit.

Cu privire la

solicitarea de acordare a daunelor materiale, tribunalul a constatat că, deși

prin Sentința penală nr. 2012 din 22 decembrie 1958 s-a dispus și confiscarea

întregii averi a reclamantului de la momentul respectiv, în cauză nu s-a făcut

dovada aplicării acestei măsuri și nici a bunurilor care ar fi fost confiscate,

astfel că este imposibil de determinat cuantumul unor despăgubiri materiale în

speță, motiv pentru care această solicitare apare ca neîntemeiată.

Prin apelul declarat

împotriva acestei sentințe, reclamantul a susținut că, în mod greșit, prima

instanță a reținut că scopul cererii de chemare în judecată al reclamantului a

fost acela de a i se recunoaște un confort financiar sau o îmbogățire fără

justă cauză în detrimentul statului. Dimpotrivă, față de consecințele negative

suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, intensitatea cu

care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată

situația familială, profesională și socială, expunerea la disprețul public în

calitate de inculpat și de condamnat, atingerea gravă adusă onoarei și

demnității, sentimentul de dezumanizare, etc. conduc la concluzia că suma

acordată de către instanța de fond nu este în măsură să acopere acest

prejudiciu și, mai mult, fără a ține seama de hotărârile altor instanțe sau ale

instanței supreme în cauze similare se ajunge la o situație nedreaptă ca, un

alt condamnat, L.O., tot pentru 7 ani de detenție să i se acorde și să

primească efectiv suma de 500.000 euro iar reclamantul doar 15.000.

Statul Român a

invocat, prin memoriul de apel, excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului București, față de dispozițiile art. 4 ale Legii nr. 221/2009, iar

cu privire la fondul cauzei a criticat sentința primei instanțe sub aspectul

greșitei aplicări și interpretări a dispozițiilor art. 5 din Legea nr.

221/2009, dispoziții față de care instanța de fond era obligată să stabilească

cuantumul despăgubirilor solicitate în funcție de considerarea fiecărei

persoane în parte cât și de măsurile reparatorii de care a beneficiat în

temeiul altor acte normative, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990. În același

sens, apelantul a invocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Prin Decizia civilă

nr. 150 A din 14 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de

apelantul-reclamant G.G., împotriva Sentinței civile nr. 411 din 17 martie

2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr.

45945/3/2009.

A admis apelul

declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

împotriva Sentinței civile nr. nr. 411 din 17 martie 2010, pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 45945/3/2009.

A schimbat în tot

sentința apelată, în sensul că:

A respins acțiunea

formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

În motivarea deciziei

s-a reținut că Tribunalul București a fost învestit cu soluționarea prezentei

cauze printr-o sentință de declinare a competenței, sentință ce nu a fost

atacată cu recurs de către nici una dintre părți, astfel că, aspectul

competenței teritoriale, care este, de altfel, protejat printr-o normă

relativă, a dobândit caracter de autoritate de lucru judecat și nu se mai

impune examinarea acestuia.

Cu privire la fondul

cauzei, Curtea a reținut următoarele:

Prin Decizia civilă

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României, din 15

noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 147

alin. (1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost

declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la

publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt

suspendate de drept.

În condițiile

stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin.

(4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție

legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte

cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția.

Deciziile Curții

Constituționale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv

pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor, după

publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau

care se vor soluționa în viitor.

În consecință,

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate

neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu

soluționarea acțiunii, având ca temei dispozițiile legale sus-menționate,

continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin

inaplicabile prevederile declarate neconstituționale.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. din 15 noiembrie 2010,

astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile,

Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu

dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile

sus-menționate încetându-și efectele juridice.

Curtea a constatat că

termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de

acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu

Constituția României

[

art. 1 alin. (3) și

(5)

]

, ele încetând a-și

mai produce efectele la 01 ianuarie 2011.

La termenul de

judecată din 14 februarie 2011, Curtea a constatat că practic nu mai există

temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent -

potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, putând fi acordate în

continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) și

c) din lege (inaplicabile în litigiu).

Lipsind temeiul

juridic al cererii de daune morale, s-a constatat că analizarea celorlalte

critici din apelurile declarate, nu se mai impune.

Precizările depuse de

apelantul reclamant, sub aspectul solicitării soluționării cauzei, prin

raportare la prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096

(1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare

comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "necesitatea condamnării

internaționale a crimelor comise de regimul comunist, art. 20 din Constituție

s-a apreciat că nu pot fi analizate prin referire la temeiul de drept invocat

în prima instanța și la art. 294 din C. proc. civ., care dispune că "în

apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de

chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Instanța de apel a

constatat că instanța de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a

fost învestită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac.

Mai mult, referirile

la prevalența reglementărilor internaționale, respectiv a rezoluțiilor Adunării

Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile

de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr.

1.481 (2006) intitulată "necesitatea condamnării internaționale a crimelor

comise de regimul comunist”, a Convenției Europene a Drepturilor Omului,

consacrată de art. 20 din Constituție, a fost deja în atenția Curții

Constituționale așa cum s-a arătat mai sus, iar Rezoluția nr. 40/1985, care

consacră comportamentul de care trebuie să dea dovadă statele, în sensul

facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor,

potrivit considerentelor mai sus enunțate, nu sunt de natură a conduce la o

altă concluzie, decât cele deja expuse.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București și reclamantul G.G.

Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat decizia ca nelegală -

invocând în drept disp. art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, respingând în

totalitate acțiunea reclamantului în condițiile în care cererea privind

constatarea caracterului politic al condamnării era admisibilă și dovedită,

prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale fiind declarată

neconstituționale doar prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009.

Recurentul reclamant

G.G. a criticat decizia invocând în drept disp. art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a

invocat că judecata apelului a avut loc cu încălcarea disp. art. 292 și art.

294 C. proc. civ., în sensul că instanța a analizat apelul în raport de alt

motiv de apel, decât cel invocat prin cererea de apel.

O altă critică a

vizat greșita reținerea a incidenței Deciziei Curții Constituționale nr. 1358

din 15 noiembrie 2010, în condițiile în care în intervalul de 45 de zile

prevăzut de art. 147 din Constituție, legiuitorul a adoptat Legea nr. 202/2010

și prin care s-au reconsiderat disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

221/2009, astfel că existe temei juridic al acțiunii.

Recursul declarat de

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este fondat

iar recursul declarat de reclamant este nefondat pentru următoarele

considerente:

Prin Deciziile nr.

1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea

art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru

trecut (ex tunc).

Fiind incidentă o

normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional

să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun

element de noutate, în ordinea juridică actuală.

Or, la momentul la

care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate

de reclamant, norma juridică nu mai există și nici nu putea fi considerată ca

ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele

Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale

nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra

raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

Astfel, soluția

pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun”

al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi

confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a

statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul

legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr.

789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor

Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.”

Cum Deciziile nr.

1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of.,

la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost

pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste

dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului,

instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a

afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin

intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării

acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui

mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate.

Invocarea de către

recurentul-reclamant a disp. art. 304 pct. 6 C. proc. civ., prin raportare la

disp. art. 292 și 294 C. proc. civ. este nefondată.

Chiar art. 294 alin.

(1) stabilește că în apel pot fi invocate pentru prima oară „excepțiile de

procedură și alte asemenea mijloace de apărare” întrucât acestea nu sunt

considerate cereri noi.

Decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, ca normă imperativă, de ordine publică a fost

invocată în mod legal, ca și excepție de fond atât de către reprezentantul

Statului Român cât și de reprezentantul Ministerului Public și a fost analizată

de către instanță cu prioritate în temeiul disp. art. 137 C. proc. civ., și nu

constituie motiv de nelegalitate al hotărârii.

Nefondată este și

critica invocată de reclamant privind greșita aplicare a Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, motivat de fapt că prin Legea nr. 202/2010 s-ar fi

pus în acord dispozițiile declarate neconstituționale cu dispozițiile

Constituției României, și că astfel și în prezent există temei juridic al

acțiunii.

Se constată că

normelor de drept invocate de către reclamant, ca reprezentând adaptarea normei

declarate neconstituționale la Constituția României, nu sunt norme de drept

substanțial ci norme de procedură, prin art. XIII din Legea nr. 202/2010,

nefiind reglementat dreptul la despăgubiri morale pentru persoanele condamnate

sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.

Cu privire la

recursul Ministerului Public acesta este fondat pentru următoarele

considerente:

Prin Decizia nr.

1358/2010 s-au declarat neconstituționale doar prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispozițiile art. 4, care permit persoanelor

condamnate penal, în perioada de referință a legii, precum și oricărei alte

persoane interesate, să solicite constatarea caracterului politic al

condamnării pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 1 alin. (2),

rămânând în vigoare.

În raport de aceste

dispoziții legale în vigoare, este nelegală soluția instanței de apel privind

respingerea în totalitate a acțiunii, în condițiile în care pârâtul Statul

Român nu a formulat critici în apel privind soluția dată acestui capăt de

cerere al acțiunii.

Având în vedere

aceste considerente, în temeiul disp. art. 312 C. proc. civ., urmează a admite

recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, a se modifica în parte decizia și urmare a admiterii apelului

declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, se va schimba în

parte sentința în sensul respingerii doar a capătului de cerere privind

obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral. Se vor

menține restul dispozițiilor deciziei, păstrând restul dispozițiilor sentinței

și se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva Deciziei nr. 150 A din 14 februarie 2011, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte

decizia recurată și, urmare a admiterii apelului declarat de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice București împotriva Sentința civile nr. 411 din 17 martie 2010

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, se va schimba în

parte sentința, în sensul respingerii doar a capătului de cerere privind

obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Menține restul

dispozițiilor deciziei și păstrează restul dispozițiilor sentinței.

Respinge ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul G.G. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2011.