ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8614/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 29 iulie 2009, și înregistrată sub nr. 3726/105/2009 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul G.G. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor pentru ca prin sentința ce se va pronunța acesta din urmă să fie obligat la plata sumei de 700.000 euro, câte 100.000 euro pentru fiecare an de detenție, cu titlu de daune morale și materiale. Prin Sentința civilă nr. 1771 din 19 octombrie 2000, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Prahova și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamant în favoarea Tribunalului București avându-se în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) C. proc.

civ. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 411 din 17 martie 2010, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamant și, prin urmare, a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului dispuse prin Sentința penală nr. 201 din 22 decembrie 1958 a Tribunalului Militar Regional Cluj și a obligat Statul Român la plata sumei de 15.000 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plății cu titlu de daune morale către reclamant. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele: Din copia Sentinței penale nr. 2012 din 22 decembrie 1958 a Tribunalului Militar Regional Cluj și biletul de eliberare nr. X rezultă că reclamantul a fost condamnat la muncă silnică pe viață pentru trădare de patrie faptă prevăzută și pedepsită de art. 184 alin. (2) C. pen.

combinat cu act. 157 pct. 1 lit. a) C. pen. din 1936 prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută în act. 186 din același cod, iar în perioada 28 decembrie 1957 - 30 iulie 1964 a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza sentinței penale menționate. Totodată, din extrasul de pe dispozitivul Sentinței penale nr. 2012 din 22 decembrie 1958 menționate mai sus rezultă că s-a dispus și confiscarea întregii averi a reclamantului ca pedeapsă complimentară.

Din biletul de eliberare nr. X rezultă că eliberarea din penitenciar a avut loc ca efect al grațierii restului de pedeapsă grațiere dispusă prin Decretul 411/24 iulie 1964. În ceea ce privește solicitarea privind constatarea caracterului politic al condamnării tribunalul a reținut că întrucât condamnarea în baza art. 184 alin. (2) coroborat cu 157 pct. 1 lit. a) C. pen din 1936 nu se încadrează în enumerarea limitativă prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 a condamnărilor care constituie de drept condamnări cu caracter politic, urmează a se analiza în concret, în cauză, în ce măsură condamnarea suferită de reclamant a avut caracter politic, analiza urmând a se face în temeiul art. 4 din Legea nr. 22112009. Sub acest aspect tribunalul a reținut că prin Decizia penală nr. 15 din 22 februarie 1999 a Curții Supreme de Justiție a fost admis recursul în anulare promovat de procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva Sentinței penale nr. 2012 din 22 decembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii Militare III și a Deciziei nr. 73 din 5 februarie 1959 a Tribunalului Suprem - Colegiul militar și cele două hotărâri judecătorești au fost casate, iar în baza art. II pct. 2 lit. a) și art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen a fost achitat reclamantul G.G. pentru infracțiunea prevăzută de art. 184 alin. (2) combinat cu art. 157 pct. 1 lit. a) C. pen. din 1936. Din considerentele Deciziei definitive nr. 15 din 22 februarie 1999 a Curții Supreme de Justiție tribunalul a constatat că instanța supremă a înlăturat efectele Sentinței penale nr. 2012 din 22 decembrie 1958 deoarece a reținut că din lucrările dosarului penal rezultă că fapta reclamantului nu întrunea elementele constitutive ale infracțiunii pentru care a fost condamnat, respectiv infracțiunea de trădare de patrie, deoarece activitatea acestuia desfășurată în organizațiile bisericești "B.", "S." și "N.'' urmărea să formeze și să consolideze cultura națională a minorităților germane și unitatea tineretului săsesc prin procurarea de ziare din R.F.

Germania prin intermediul turiștilor germani și organizau ședințe ale unor cercuri cu caracter literar, sportiv sau turistic, în cadrul cărora se discutau problemele sașilor și, mai ales, lipsa unei vieți culturale și artistice proprii. S-a mai reținut în mod definitiv prin decizia instanței supreme că scopul acestor organizații bisericești nu era nici pe departe acela de a supune teritoriul statului sau o parte din el suveranității unui stat străin și nici de a suprima ori de a știrbi independența statului român și de a-i submina unitatea, ci erau destinate să asigure continuitatea minorității germane împotriva tendințelor de asimilare. Față de aceste considerente ale Deciziei nr. 15 din 22 februarie 1999 a Curții Supreme de Justiție, tribunalul a apreciat că scopul condamnării nu a fost acela de a suprima o activitate infracțională reală exprimată în forma săvârșirii infracțiunii de trădare de patrie faptă prevăzută de art. 184 alin. (2) C. pen.

din 1936 ci pentru a suprima libertatea de exprimare identitară în formele menționate a minorității naționale germane din regiunea Brașov. Față de acest scop al condamnării, văzând și dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 214/1999 (potrivit cu care „constituie infracțiuni săvârșite din motive politice infracțiunile care au avut drept scop: respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale”) la care art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 face trimitere, tribunalul a apreciat că prin Sentința penală nr. 2012 din 22 decembrie 1958 a Tribunalului Militar al Regiunii Militare III reclamantul a suferit o condamnare cu caracter politic în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009.

Pentru aceste considerente, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului a fost admis. Pe cale de consecință, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 tribunalul a apreciat că reclamantul are dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit prin această condamnare. În ceea ce privește cuantumul acestor despăgubiri, instanța a reținut în primul rând că din actele cauzei nu rezultă că reclamantul ar fi primit alte despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării aplicate prin Sentința penală nr. 2012 din 22 decembrie 1958. În al doilea rând, tribunalul a constatat că legea nu stabilește pentru aceste daune niciun cuantum minim niciunul maxim, și nici criterii unitare și general aplicabile pentru stabilirea cuantumului acestor daune, similar, de exemplu, Decretul-Lege nr. 118/1990.

În aceste condiții, revine instanței rolul ca în fiecare caz în parte să aprecieze în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei care este cuantumul acestor despăgubiri. În aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, faptul că recunoașterea prin hotărârea de față a caracterului politic al condamnării suferite de reclamant precum și achitarea prin Decizia penală nr. 15 din 22 februarie 1999 a Curții Supreme de Justiție, achitare care a avut condus la îndepărtarea tuturor efectelor specifice unei condamnări penale în ceea ce îl privește pe reclamant reprezintă în sine reparații morale ale prejudiciului moral suferit de reclamant prin condamnare.

Pe de altă parte, tribunalul a constatat că stabilirea posibilității constatării caracterului politic al condamnării nu reprezintă în concepția legiuitorului român din 2009 o reparație suficientă pentru suferința morală a reclamantului. Aceasta din două motive: 1. În primul rând, instanța a constatat că reparația reprezentată de recunoașterea judecătorească a caracterului politic al condamnării nu este considerată suficientă chiar de Legea nr. 221/2009 deoarece, plecând de la premisa existenței unei constatări judecătorești a caracterului politic al unei condamnării suferite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, permite părții să obțină despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Așa fiind, este evident că legea însăși a apreciat că pe lângă reparația morală reprezentată de constatarea judecătorească a caracterului politic al condamnării, este necesar a se stabili despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele arătate de art. 5. 2. În al doilea rând, și ca o consecință a celor de mai sus, tribunalul a reținut că atingerea adusă drepturilor fundamentale ale reclamantului la libertate, este atât de gravă încât nu poate fi considerată suficientă simpla recunoaștere a caracterului politic al condamnării suferite de reclamant, cu atât mai mult cu cât reclamantul în vârstă de 23 de ani, student fiind a fost lipsit de libertate până la vârsta de 30 de ani. Instanța a mai avut în vedere faptul că reclamantul a suferit în mod evident un prejudiciu moral prin imposibilitatea de a continua studiile la vârsta adecvată cu consecințe evidente asupra parcursului său profesional ulterior.

De asemenea, tribunalul a luat în considerare suferința și evidenta perturbare a vieții de familie a reclamantului, dar și sentimentul de injustiție și de umilință suferit de acesta precum și trauma majoră cauzată de condamnarea la muncă silnică pe viață la vârsta de 23 de ani, reclamantul trăind cu reprezentarea că nu va mai fi liber niciodată toți cei 7 ani de închisoare. Tribunalul a apreciat că pentru aprecierea prejudiciului moral suferit de reclamant trebuie luat în considerare însă și faptul că după ieșirea din închisoare, în anii 70, reclamantul a emigrat în Elveția unde a trăit de atunci și până în prezent, timp de aproape 40 ani conform celor arătate chiar de acesta în cererea de chemare în judecată.

Elementele menționate mai sus cu privire modul în care s-a concretizat prejudiciul moral suferit de reclamant nu se pretează la un calcul sau la o cuantificare precisă. Singurul mod în care pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul echității, care chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislația civilă totuși guvernează această materie. Acest principiu implică înainte de toate o examinare flexibilă și obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, având în vedere toate circumstanțele cazului, adică nu numai situația concretă a reclamantului, ci și contextul general în care a fost săvârșită atingerea drepturilor sale, respectiv regimul comunist sub care a trăit întreaga populație a României în perioada respectivă.

Cu privire la scopul compensației acordate pentru daunele morale tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului. Compensația pentru daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească, să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar or îmbogățirea în detrimentul statului. Nu există și nu poate fi stabilit un barem specific cu privire la despăgubirile acordate în cazurile condamnărilor cu caracter politic pentru fapta de trădare de patrie. Mai mult, nu se poate urmări obținerea unui asemenea barem prin invocarea unor hotărâri anterioare în cazuri de condamnări pentru fapte similare pronunțate de instanțele române, chiar și de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Aceasta tocmai în considerarea scopului compensației pentru daunele morale menționat mai sus. Față de cele de mai sus, tribunalul având în vedere gravitatea suferințelor reclamantului, precum și faptul că reclamantul nu a mai primit alte despăgubiri și statuând în echitate, a acordat acestuia despăgubiri de 15.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit. Cu privire la solicitarea de acordare a daunelor materiale, tribunalul a constatat că, deși prin Sentința penală nr. 2012 din 22 decembrie 1958 s-a dispus și confiscarea întregii averi a reclamantului de la momentul respectiv, în cauză nu s-a făcut dovada aplicării acestei măsuri și nici a bunurilor care ar fi fost confiscate, astfel că este imposibil de determinat cuantumul unor despăgubiri materiale în speță, motiv pentru care această solicitare apare ca neîntemeiată.

Prin apelul declarat împotriva acestei sentințe, reclamantul a susținut că, în mod greșit, prima instanță a reținut că scopul cererii de chemare în judecată al reclamantului a fost acela de a i se recunoaște un confort financiar sau o îmbogățire fără justă cauză în detrimentul statului.

Dimpotrivă, față de consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, expunerea la disprețul public în calitate de inculpat și de condamnat, atingerea gravă adusă onoarei și demnității, sentimentul de dezumanizare, etc. conduc la concluzia că suma acordată de către instanța de fond nu este în măsură să acopere acest prejudiciu și, mai mult, fără a ține seama de hotărârile altor instanțe sau ale instanței supreme în cauze similare se ajunge la o situație nedreaptă ca, un alt condamnat, L.O., tot pentru 7 ani de detenție să i se acorde și să primească efectiv suma de 500.000 euro iar reclamantul doar 15.000.

Statul Român a invocat, prin memoriul de apel, excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, față de dispozițiile art. 4 ale Legii nr. 221/2009, iar cu privire la fondul cauzei a criticat sentința primei instanțe sub aspectul greșitei aplicări și interpretări a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, dispoziții față de care instanța de fond era obligată să stabilească cuantumul despăgubirilor solicitate în funcție de considerarea fiecărei persoane în parte cât și de măsurile reparatorii de care a beneficiat în temeiul altor acte normative, cum ar fi Decretul-Lege nr. 118/1990. În același sens, apelantul a invocat și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Prin Decizia civilă nr. 150 A din 14 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de apelantul-reclamant G.G., împotriva Sentinței civile nr. 411 din 17 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 45945/3/2009. A admis apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva Sentinței civile nr. nr. 411 din 17 martie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 45945/3/2009. A schimbat în tot sentința apelată, în sensul că: A respins acțiunea formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

În motivarea deciziei s-a reținut că Tribunalul București a fost învestit cu soluționarea prezentei cauze printr-o sentință de declinare a competenței, sentință ce nu a fost atacată cu recurs de către nici una dintre părți, astfel că, aspectul competenței teritoriale, care este, de altfel, protejat printr-o normă relativă, a dobândit caracter de autoritate de lucru judecat și nu se mai impune examinarea acestuia. Cu privire la fondul cauzei, Curtea a reținut următoarele: Prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 publicată în M. Of. al României, din 15 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a statuat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale.

Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României, decizia prin care o normă de drept a fost declarată neconstituțională, își încetează efectele după 45 zile de la publicarea deciziei în M. Of., iar pe durata acestui termen, dispozițiile sunt suspendate de drept. În condițiile stabilite de art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992 și art. 147 alin. (4) din Constituție, decizia care a declarat neconstituțională o dispoziție legală este definitivă și obligatorie, iar efectele sale se răsfrâng și în alte cauze, nu numai în cauza în care a fost invocată excepția. Deciziile Curții Constituționale sunt opozabile „erga omnes”, sunt general obligatorii, inclusiv pentru instanțele judecătorești, ele având putere numai pentru viitor, după publicare, având efect și asupra cauzelor aflate în curs de soluționare sau care se vor soluționa în viitor.

În consecință, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 declarate neconstituționale, nu se mai pot aplica, astfel că instanța sesizată cu soluționarea acțiunii, având ca temei dispozițiile legale sus-menționate, continuând să soluționeze cauza, are obligația să constate că devin inaplicabile prevederile declarate neconstituționale. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 s-a publicat în M. Of. din 15 noiembrie 2010, astfel că de la această dată, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt suspendate de drept, urmând ca în termen de 45 zile, Parlamentul, respectiv Guvernul să pună de acord aceste prevederi legale cu dispozițiile Constituției, la împlinirea acestui termen, prevederile sus-menționate încetându-și efectele juridice.

Curtea a constatat că termenul de 45 zile a expirat, fără a fi intervenit vreo procedură de punere de acord a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu Constituția României [ art. 1 alin. (3) și (5) ] , ele încetând a-și mai produce efectele la 01 ianuarie 2011. La termenul de judecată din 14 februarie 2011, Curtea a constatat că practic nu mai există temeiul juridic pentru acordarea daunelor morale solicitate în cazul prezent - potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, putând fi acordate în continuare, doar despăgubirile la care se referă la art. 5 alin. (1) lit. b) și c) din lege (inaplicabile în litigiu). Lipsind temeiul juridic al cererii de daune morale, s-a constatat că analizarea celorlalte critici din apelurile declarate, nu se mai impune.

Precizările depuse de apelantul reclamant, sub aspectul solicitării soluționării cauzei, prin raportare la prevederilor art. 5, 6 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist, art. 20 din Constituție s-a apreciat că nu pot fi analizate prin referire la temeiul de drept invocat în prima instanța și la art. 294 din C. proc. civ., care dispune că "în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Instanța de apel a constatat că instanța de fond a analizat cauza sub temeiul juridic cu care a fost învestită, acesta neputând fi schimbat în calea de atac. Mai mult, referirile la prevalența reglementărilor internaționale, respectiv a rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”, a Convenției Europene a Drepturilor Omului, consacrată de art. 20 din Constituție, a fost deja în atenția Curții Constituționale așa cum s-a arătat mai sus, iar Rezoluția nr. 40/1985, care consacră comportamentul de care trebuie să dea dovadă statele, în sensul facilitării accesului la justiție și tratament echitabil al victimelor, potrivit considerentelor mai sus enunțate, nu sunt de natură a conduce la o altă concluzie, decât cele deja expuse.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și reclamantul G.G. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a criticat decizia ca nelegală - invocând în drept disp. art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a invocat că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, respingând în totalitate acțiunea reclamantului în condițiile în care cererea privind constatarea caracterului politic al condamnării era admisibilă și dovedită, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale fiind declarată neconstituționale doar prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Recurentul reclamant G.G. a criticat decizia invocând în drept disp. art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat că judecata apelului a avut loc cu încălcarea disp. art. 292 și art. 294 C. proc. civ., în sensul că instanța a analizat apelul în raport de alt motiv de apel, decât cel invocat prin cererea de apel. O altă critică a vizat greșita reținerea a incidenței Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 15 noiembrie 2010, în condițiile în care în intervalul de 45 de zile prevăzut de art. 147 din Constituție, legiuitorul a adoptat Legea nr. 202/2010 și prin care s-au reconsiderat disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că existe temei juridic al acțiunii.

Recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este fondat iar recursul declarat de reclamant este nefondat pentru următoarele considerente: Prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu și pentru trecut (ex tunc). Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai există și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1.358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare. Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează”, că „dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată” și, prin urmare, „instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale”.

Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în interesul legii, și Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of.

nr. 789/07.11.2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.” Cum Deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de apel nu a obstaculat dreptul de acces la un tribunal și nici nu a afectat dreptul la un proces echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. Invocarea de către recurentul-reclamant a disp. art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., prin raportare la disp. art. 292 și 294 C. proc. civ. este nefondată. Chiar art. 294 alin. (1) stabilește că în apel pot fi invocate pentru prima oară „excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare” întrucât acestea nu sunt considerate cereri noi. Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, ca normă imperativă, de ordine publică a fost invocată în mod legal, ca și excepție de fond atât de către reprezentantul Statului Român cât și de reprezentantul Ministerului Public și a fost analizată de către instanță cu prioritate în temeiul disp. art. 137 C. proc. civ., și nu constituie motiv de nelegalitate al hotărârii. Nefondată este și critica invocată de reclamant privind greșita aplicare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, motivat de fapt că prin Legea nr. 202/2010 s-ar fi pus în acord dispozițiile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției României, și că astfel și în prezent există temei juridic al acțiunii.

Se constată că normelor de drept invocate de către reclamant, ca reprezentând adaptarea normei declarate neconstituționale la Constituția României, nu sunt norme de drept substanțial ci norme de procedură, prin art. XIII din Legea nr. 202/2010, nefiind reglementat dreptul la despăgubiri morale pentru persoanele condamnate sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic. Cu privire la recursul Ministerului Public acesta este fondat pentru următoarele considerente: Prin Decizia nr. 1358/2010 s-au declarat neconstituționale doar prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, dispozițiile art. 4, care permit persoanelor condamnate penal, în perioada de referință a legii, precum și oricărei alte persoane interesate, să solicite constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele prevăzute de art. 1 alin. (2), rămânând în vigoare.

În raport de aceste dispoziții legale în vigoare, este nelegală soluția instanței de apel privind respingerea în totalitate a acțiunii, în condițiile în care pârâtul Statul Român nu a formulat critici în apel privind soluția dată acestui capăt de cerere al acțiunii. Având în vedere aceste considerente, în temeiul disp. art. 312 C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a se modifica în parte decizia și urmare a admiterii apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, se va schimba în parte sentința în sensul respingerii doar a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Se vor menține restul dispozițiilor deciziei, păstrând restul dispozițiilor sentinței și se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei nr. 150 A din 14 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia recurată și, urmare a admiterii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva Sentința civile nr. 411 din 17 martie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, se va schimba în parte sentința, în sensul respingerii doar a capătului de cerere privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

Menține restul dispozițiilor deciziei și păstrează restul dispozițiilor sentinței. Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.G. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 decembrie 2011.