ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 753/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 109 din 21 iulie 2009 Curtea de Apel Bacău a fost respinsă acțiunea reclamantului R.R.R. în contradictoriu cu Administrația Națională a Penitenciarelor privind anularea deciziilor nr. 308 din 19 ianuarie 2009 și nr. 28 din 19 ianuarie 2009 emise de Directorul General al Administrației Naționale a Penitenciarelor, prin care s-a dispus revocarea din funcția de conducere și numirea în funcția de execuție a reclamantului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în urma verificării modului de aplicare a procedurii legale de stabilire a sancțiunii disciplinare, pârâtul a aplicat o sancțiunea legală, nefiind incidente cauze de nulitate a actului administrativ.

Astfel, instanța a reținut că decizia contestată cuprinde, în partea introductivă a considerentelor sale, atât descrierea faptelor pe baza cărora s-a stabilit răspunderea disciplinară, cât și motivarea în fapt. Instanța a precizat că există o corelare logică între faptele interpretate și abaterea disciplinară reținută în sarcina sa, constatând că în decizia atacată se regăsesc în mod concret motivele pentru care au fost înlăturate apărările contestatorului, neputându-se reține încălcarea dispozițiilor art. 33 alin. (2) lit. c) din Ordinul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești nr. 2856/2004.

Instanța a reținut că faptele imputate reclamantului s-au răsfrânt în mod negative asupra siguranței deținerii, cu consecința deosebit de gravă reprezentată de evadarea unei persoane private de libertate, iar sancțiunea aplicată este în acord cu gravitatea faptei, întrucât reclamantul nu mai întrunește condițiile necesare pentru îndeplinirea funcției de conducere, prin exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul R.R.R., care a invocat prevederile art. 304 1 C. proc. civ.

și a susținut că instanța de fond a dat o hotărâre nelegală și netemeinică apreciind în mod greșit gravitatea abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa și ignorând că acesta nu a avut o vină exclusivă la producerea evenimentului în condițiile în care evadarea persoanei private de libertate este consecința modului defectuos în care au acționat agenții de escortă care, fără a aduce la cunoștința conducerii unității, au schimbat dispozitivul de pază și supraveghere, permițând desfășurarea de activități în interior, deși conform carnetului postului „P.P.” activitățile prestate de deținuți trebuiau efectuate în exterior. Susține recurentul că în motivarea hotărârii recurate se face confuzie între temeiurile de drept și procedurile prevăzute de Legea specială numărul 293 din 23 iunie 2004 privind Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor, în ceea ce privește revocarea din funcție.

Apreciază recurentul că instanța nu a analizat fondul contestației respectiv toate motivele de nulitate invocate prin cererea introductivă, situație în care s-ar impune admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Invocă totodată aplicarea greșită a dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Ordinul nr. 2856/C din 29 octombrie 2004 pentru adoptarea Regulamentului privind modul de constituire, organizare și desfășurare a activității comisiilor de disciplină din Administrația Națională a Penitenciarelor și a art. 82 alin. (7) din Legea nr. 275/2006.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței nr. 109 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în data de 21 iulie 2009, având în vedere rezultatul deosebit de grav produs ca urmare a modului defectuos prin care recurentul a organizat, coordonat și controlat activitățile de selecționare și repartizare la muncă, escortarea și supravegherea persoanelor private de libertate la punctele de lucru, individualizarea sancțiunii făcându-se în mod just fiind corelată cu gravitatea faptei: evadarea persoanei private de libertate. Examinând sentința prin prisma criticilor formulate în recursul declarat de reclamantul R.R.R., a apărării din întâmpinare, precum și potrivit art. 304 1 C. proc.

civ., sub toate aspectele, Înalta Curte constată că acest recurs este nefondat. Obiectul acțiunii în contencios administrativ soluționate de Curtea de apel vizează Deciziile nr. 308 din 19 ianuarie 2009 și nr. 28 din 19 ianuarie 2009 emise de Directorul General prin care reclamantul a fost revocat din funcția de conducere și numit într-o funcție de execuție și reintegrarea acestuia în funcția avută anterior. Instanța de fond a argumentat soluția de respingere a acțiunii dintr-o dublă perspectivă, reținând că prin exercitarea controlului de legalitate a actului de sancționare, atât controlul formal cât și controlul de fond, criticile sunt nefondate. Astfel, în urma verificării respectării producerii legale de aplicare a sancțiunii disciplinare, în raport de cauzele de nulitate invocate, în mod corect a apreciat că sub aspect procedural sancțiunea este legală.

Cu privire la faptele care au făcut obiectul sesizării și cele care au fost reținute de comisia este de sesizat faptul că din cuprinsul întregului material probator rezultă în mod clar, abaterile pentru care a fost sancționat recurentul-reclamant. În cauza a fost efectuată cercetarea prealabilă obligatorie, aspect care de altfel nu a fost criticat prin cererea introductivă, în care reclamantul a semnalat aspecte ce vizau nulitatea și nelegalitatea actelor de cercetare ale Comisiei de disciplină. Din tot cuprinsul deciziei contestate rezultă atât fapta pentru care a fost sancționat, fapta fiind descrisă la modul general cu încadrarea în textul de lege, precum și consecințele deosebit de grave pe care le-a produs în privința siguranței deținerii.

Împrejurarea că emitentul actului nu a reluat in extenso aspectele din actele de sesizare, nu poate conduce la sancțiunea extremă a constatării nulității deciziei sau a cercetării prealabile disciplinar, câtă vreme în cuprinsul acestor acte s-au indicat în mod detaliat toate aspectele de altfel cunoscute de către recurentul–reclamant privind faptele reținute ca abateri disciplinare conform art. 69 lit. d) din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcționarilor publici cu statut special, din Administrația Națională a Penitenciarelor. De altfel, este de reținut că și în condițiile în care autoritatea pârâtă a avut în vedere faptele descrise în decizia contestată, acestea pot fi încadrate în textul de lege indicat, ca fiind abatere disciplinară.

În ceea ce privește temeiurile de drept și procedurile prevăzute de legea specială în ceea ce privește revocarea din funcție se constată faptul că prima instanță a reținut corect temeiul de drept al aplicării al sancțiunii, respectiv art. 63 alin. (2), art. 65 și art. 67 din Legea nr. 293/2004.

î ntre timp Legea nr. 293/2004 a fost republicată, iar articolele invocate mai sus, în prezent au o nouă numerotare: art. 65 a devenit art. 73, art. 63 alin. (2) a devenit art. 71 alin. (2). În ceea ce privește cerința expusă la art. 33 alin. (3) din Ordinul nr. 2856 din 29 octombrie 2004 este de observat că prin indicarea expresă în expunerea deciziei contestate a competenței unei instanțe judecătorești pentru soluționarea contestației împotriva deciziei de sancționare, recurentului-reclamant nu i s-a provocat nicio vătămare în condițiile în care cererea a fost formulată la instanță competentă material, iar competența instanțelor judecătorești este stabilită prin lege organică și nu este la latitudinea angajatorului . Critica ce privește interpretarea greșită a dispozițiilor art. 82 alin. (7) din Legea nr. 275/2006 și a probelor administrate în cauză, este neîntemeiată în condițiile în care potrivit acestui text de lege „persoanele arestate preventiv, la cererea lor, pot presta o muncă sau pot desfășura activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, în interiorul centrelor de reținere și arestare preventivă sau al centrelor de arestare preventivă, cu avizul judecătorului delegat cu executarea pedepselor”, iar conform Notei nr. 237281 din 23 septembrie 2008,

recurentul-reclamant a dispus înlocuirea persoanelor private de libertate de la „G.G.” la „P.P.” fără a mai face recunoașterea punctului de lucru, fapt care a generat evadarea unui deținut. La individualizarea sancțiunii disciplinare conform art. 63 din Legea nr. 293/2004 și art. 31 alin. (3) din Ordinul M.J nr. 2856/2004, intimatul-pârât a ținut seama de cauzele și gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, gradul de vinovăție și consecințele abaterii, comportarea generală în serviciu a autorului abaterii, cu respectarea principiului proporționalității, conform căruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii disciplinare, circumstanțele săvârșite acesteia și sancțiunea aplicată.

În concluzie, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect săvârșirea abaterii disciplinare de către recurentul-reclamant precum și faptul că organul competent a formulat o individualizare a sancțiunii aplicate în raport cu dispozițiile legale indicate, astfel că recursul formulat este neîntemeiat fiind respins în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.R.R. împotriva sentinței nr. 109 din 21 iulie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 februarie 2010.