ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 753/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 109 din 21 iulie 2009

Curtea de Apel Bacău a fost respinsă acțiunea reclamantului R.R.R. în

contradictoriu cu Administrația Națională a Penitenciarelor privind anularea

deciziilor nr. 308 din 19 ianuarie 2009 și nr. 28 din 19 ianuarie 2009 emise de

Directorul General al Administrației Naționale a Penitenciarelor, prin care s-a

dispus revocarea din funcția de conducere și numirea în funcția de execuție a

reclamantului.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că, în urma verificării modului de aplicare a

procedurii legale de stabilire a sancțiunii disciplinare, pârâtul a aplicat o

sancțiunea legală, nefiind incidente cauze de nulitate a actului administrativ.

Astfel, instanța a reținut că decizia

contestată cuprinde, în partea introductivă a considerentelor sale, atât

descrierea faptelor pe baza cărora s-a stabilit răspunderea disciplinară, cât

și motivarea în fapt.

Instanța a precizat că există o corelare

logică între faptele interpretate și abaterea disciplinară reținută în sarcina

sa, constatând că în decizia atacată se regăsesc în mod concret motivele pentru

care au fost înlăturate apărările contestatorului, neputându-se reține

încălcarea dispozițiilor art. 33 alin. (2) lit. c) din Ordinul Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești nr. 2856/2004.

Instanța a reținut că faptele imputate

reclamantului s-au răsfrânt în mod negative asupra siguranței deținerii, cu

consecința deosebit de gravă reprezentată de evadarea unei persoane private de

libertate, iar sancțiunea aplicată este în acord cu gravitatea faptei, întrucât

reclamantul nu mai întrunește condițiile necesare pentru îndeplinirea funcției

de conducere, prin exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor manageriale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamantul R.R.R., care a invocat prevederile art. 304

1

C.

proc. civ. și a susținut că instanța de fond a dat o hotărâre nelegală și

netemeinică apreciind în mod greșit gravitatea abaterilor disciplinare reținute

în sarcina sa și ignorând că acesta nu a avut o vină exclusivă la producerea

evenimentului în condițiile în care evadarea persoanei private de libertate

este consecința modului defectuos în care au acționat agenții de escortă care,

fără a aduce la cunoștința conducerii unității, au schimbat dispozitivul de

pază și supraveghere, permițând desfășurarea de activități în interior, deși

conform carnetului postului „P.P.” activitățile prestate de deținuți trebuiau

efectuate în exterior.

Susține recurentul că în motivarea hotărârii

recurate se face confuzie între temeiurile de drept și procedurile prevăzute de

Legea specială numărul 293 din 23 iunie 2004 privind Statutul funcționarilor

publici cu statut special din Administrația Națională a Penitenciarelor, în

ceea ce privește revocarea din funcție.

Apreciază recurentul că instanța nu a

analizat fondul contestației respectiv toate motivele de nulitate invocate prin

cererea introductivă, situație în care s-ar impune admiterea recursului,

casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Invocă totodată aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 33 alin. (2) din Ordinul nr. 2856/C din 29 octombrie 2004

pentru adoptarea Regulamentului privind modul de constituire, organizare și

desfășurare a activității comisiilor de disciplină din Administrația Națională

a Penitenciarelor și a art. 82 alin. (7) din Legea nr. 275/2006.

Prin întâmpinarea formulată,

intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat

respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a

sentinței nr. 109 pronunțată de Curtea de Apel Bacău în data de 21 iulie 2009,

având în vedere rezultatul deosebit de grav produs ca urmare a modului

defectuos prin care recurentul a organizat, coordonat și controlat activitățile

de selecționare și repartizare la muncă, escortarea și supravegherea

persoanelor private de libertate la punctele de lucru, individualizarea

sancțiunii făcându-se în mod just fiind corelată cu gravitatea faptei: evadarea

persoanei private de libertate.

Examinând sentința prin prisma criticilor

formulate în recursul declarat de reclamantul R.R.R., a apărării din

întâmpinare, precum și potrivit art. 304

1

C. proc. civ., sub toate

aspectele, Înalta Curte constată că acest recurs este nefondat.

Obiectul acțiunii în contencios

administrativ soluționate de Curtea de apel vizează Deciziile nr. 308 din 19

ianuarie 2009 și nr. 28 din 19 ianuarie 2009 emise de Directorul General prin

care reclamantul a fost revocat din funcția de conducere și numit într-o

funcție de execuție și reintegrarea acestuia în funcția avută anterior.

Instanța de fond a argumentat soluția de

respingere a acțiunii dintr-o dublă perspectivă, reținând că prin exercitarea

controlului de legalitate a actului de sancționare, atât controlul formal cât

și controlul de fond, criticile sunt nefondate.

Astfel, în urma verificării respectării

producerii legale de aplicare a sancțiunii disciplinare, în raport de cauzele

de nulitate invocate, în mod corect a apreciat că sub aspect procedural

sancțiunea este legală.

Cu privire la faptele care au făcut

obiectul sesizării și cele care au fost reținute de comisia este de sesizat

faptul că din cuprinsul întregului material probator rezultă în mod clar,

abaterile pentru care a fost sancționat recurentul-reclamant.

În cauza a fost efectuată cercetarea

prealabilă obligatorie, aspect care de altfel nu a fost criticat prin cererea

introductivă, în care reclamantul a semnalat aspecte ce vizau nulitatea și

nelegalitatea actelor de cercetare ale Comisiei de disciplină.

Din tot cuprinsul deciziei contestate

rezultă atât fapta pentru care a fost sancționat, fapta fiind descrisă la modul

general cu încadrarea în textul de lege, precum și consecințele deosebit de

grave pe care le-a produs în privința siguranței deținerii. Împrejurarea că

emitentul actului nu a reluat in extenso aspectele din actele de sesizare, nu

poate conduce la sancțiunea extremă a constatării nulității deciziei sau a

cercetării prealabile disciplinar, câtă vreme în cuprinsul acestor acte s-au

indicat în mod detaliat toate aspectele de altfel cunoscute de către recurentul–reclamant

privind faptele reținute ca abateri disciplinare conform art. 69 lit. d) din

Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcționarilor publici cu statut special,

din Administrația Națională a Penitenciarelor.

De altfel, este de reținut că și în

condițiile în care autoritatea pârâtă a avut în vedere faptele descrise în

decizia contestată, acestea pot fi încadrate în textul de lege indicat, ca

fiind abatere disciplinară.

În ceea ce privește temeiurile de drept

și procedurile prevăzute de legea specială în ceea ce privește revocarea din

funcție se constată faptul că prima instanță a reținut corect temeiul de drept

al aplicării al sancțiunii, respectiv art. 63 alin. (2), art. 65 și art. 67 din

Legea nr. 293/2004.

î

ntre timp

Legea nr. 293/2004 a fost republicată, iar articolele invocate mai sus, în

prezent au o nouă numerotare: art. 65 a devenit art. 73, art. 63 alin. (2) a

devenit art. 71 alin. (2).

În ceea ce privește cerința expusă la

art. 33 alin. (3) din Ordinul nr. 2856 din 29 octombrie 2004 este de observat

că prin indicarea expresă în expunerea deciziei contestate a competenței unei

instanțe judecătorești pentru soluționarea contestației împotriva deciziei de

sancționare, recurentului-reclamant nu i s-a provocat nicio vătămare în

condițiile în care cererea a fost formulată la instanță competentă material,

iar competența instanțelor judecătorești este stabilită prin lege organică și

nu este la latitudinea angajatorului .

Critica ce privește interpretarea greșită

a dispozițiilor art. 82 alin. (7) din Legea nr. 275/2006 și a probelor

administrate în cauză, este neîntemeiată în condițiile în care potrivit acestui

text de lege „persoanele arestate preventiv, la cererea lor, pot presta o muncă

sau pot desfășura activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere

psihologică și asistență socială, în interiorul centrelor de reținere și

arestare preventivă sau al centrelor de arestare preventivă, cu avizul

judecătorului delegat cu executarea pedepselor”, iar conform Notei nr. 237281

din 23 septembrie 2008, recurentul-reclamant a dispus înlocuirea persoanelor

private de libertate de la „G.G.” la „P.P.” fără a mai face recunoașterea

punctului de lucru, fapt care a generat evadarea unui deținut.

La individualizarea sancțiunii disciplinare

conform art. 63 din Legea nr. 293/2004 și art. 31 alin. (3) din Ordinul M.J nr.

2856/2004, intimatul-pârât a ținut seama de cauzele și gravitatea abaterii

disciplinare, împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, gradul de

vinovăție și consecințele abaterii, comportarea generală în serviciu a

autorului abaterii, cu respectarea principiului proporționalității, conform

căruia trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii

disciplinare, circumstanțele săvârșite acesteia și sancțiunea aplicată.

În concluzie, Înalta Curte constată că instanța

de fond a reținut în mod corect săvârșirea abaterii disciplinare de către recurentul-reclamant

precum și faptul că organul competent a formulat o individualizare a sancțiunii

aplicate în raport cu dispozițiile legale indicate, astfel că recursul formulat

este neîntemeiat fiind respins în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.R.R.

împotriva sentinței nr. 109 din 21 iulie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11

februarie 2010.