ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 880/2009

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 2309/2004 pe rolul

Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții G.L. și D.S. au

chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului București,

solicitând obligarea acestuia la transferarea dreptului de proprietate asupra

imobilului situat în București, în patrimoniul reclamanților, iar în subsidiar,

obligarea Primarului General sub sancțiunea unei amenzi de 500.000 lei pe zi de

întârziere, să emită o dispoziție conform art. 20 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, prin care să restituie reclamanților acest imobil.

In motivarea acțiunii, reclamanții au susținut, în esență,

că, la data de 30 octombrie 2001, au solicitat restituirea în natură a

imobilului în litigiu, conform Legii nr. 10/2001, printr-o notificare făcută

prin intermediul executorului judecătoresc și au făcut dovada că îndeplinesc

toate condițiile impuse de lege, însă nu au primit nici un răspuns.

După un prim ciclu procesual, Tribunalul București, secția a

V-a civilă, prin sentința civilă nr. 369 din 13 martie 2007, a respins acțiunea

formulată de reclamanți.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut următoarele:

Reclamanții G.B. și D.S. au formulat o cerere precizatoare, prin care au

arătat că înțeleg să revendice imobilul situat în București, sector 1, mai

puțin o cameră la parter, în suprafață de 12,6 mp, casa scărilor de la parter

și etajul 1 și 2 camere de la etajul I, în suprafață de 36,49 mp, aceste

încăperi având numerele 2, 13, 6, 14 și 15 în planurile casei.

Au mai arătat că aceste încăperi au făcut obiectul unui

proces de ieșire din indiviziune între G.L. și D.S., pe de o parte și S.V., pe

de altă parte, proces finalizat prin sentința

civilă

nr. 2342 din 25 aprilie 1978 pronunțată de Judecătoria Sectorului 7,

ulterior,

reclamanții moștenind pe S.V.

Au mai arătat reclamanții că, deși în sentința civilă nr.

439 din 9

octombrie 1952 se menționează

despre vânzarea silită a întregului imobil,

în fapt aceste camere nu au

ieșit niciodată din patrimoniul autorilor lor, prin confiscare, doar camera de

la parter a fost vândută de către S.V. în 1982.

Prin sentința civilă nr. 439 din 9 octombrie 1952 s-a

încuviințat vânzarea de către organele Ministerului de Finanțe a imobilului,

pentru neplata restanțelor și a majorărilor de impozite, taxe și alte venituri

bugetare, în cuantum de 4.042,70 lei, potrivit Decretului nr. 224/1951.

Reclamanții nu au

dovedit că neplata impozitului s-a datorat unei

imposibilități create de

instituții ale statului.

Având în vedere că intrarea imobilului în proprietatea

statului s-a făcut pentru atingerea unei creanțe, nu se poate reține că

imobilul a fost preluat abuziv.

Împotriva sentinței civile nr. 369 din 13 iulie 2007 a

Tribunalului București, secția a V-a civilă, au formulat apel reclamanții,

susținând că

sentința prin care s-a dispus

vânzarea silită este pronunțată împotriva altor persoane decât autorii acestora

și că, în mod contrar susținerilor instanței, imobilul nu s-a vândut pentru

recuperarea datoriei către stat, respectiv, în

loc ca imobilul să fie

vândut, urmând ca datoriile către stat să fie reținute din prețul acestuia, iar

diferența să fie restituită proprietarilor, imobilul a intrat în proprietatea

statului, deci, preluarea a fost abuzivă.

Prin decizia civilă nr. 457 din 4 iunie 2008, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat în

tot sentința apelată, a admis acțiunea reclamanților și a obligat-o pe pârâtă

să restituie reclamanților in deplină proprietate și folosință spațiile

deținute de pârât în imobilul situat în

București, str. sector 1

și suprafața de 196 mp teren, situat la aceeași

adresă, construcție și teren identificată conform raportului de expertiză

efectuat de expertul N.T., pe care l-a omologat.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în

esență, următoarele:

Niciodată nu s-a procedat la vânzarea silită a imobilului,

consecința sentinței civile nr. 439 din 9 octombrie 1952 fiind preluarea

imobilului de către stat.

Neexistând nicio dovadă a efectuării vreunei plăți către

moștenitoarele debitorului, reluarea imobilului este apreciată ca fiind una

fără titlu, în raport de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei nr. 457 din 4 iunie 2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul București

prin Primar General, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele:

Ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în

vigoare Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor în baza art.

480 C. civ. nu mai este posibilă, astfel că acțiunea formulată este

inadmisibilă.

Pe fond, se susține că imobilul a trecut cu titlu în

proprietatea statului, potrivit Decretului nr. 224/1951, iar dispozițiile art.

2 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, deoarece intimații-reclamanți nu au

tăcut dovada preluării abuzive a imobilului.

Recursul este nefondat.

In primul rând, referitor la susținerile privind excepția

inadmisibilității acțiunii, se constată că, așa

cum s-a reținut și în cuprinsul

deciziei de casare (decizia nr. 1479 din

9 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală), refuzul entității notificate de a răspunde cererii

de restituire din motive

neimputabile nu o

poate împiedica pe persoana îndreptățită să-și realizeze

dreptul la care

este îndreptățită conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În mod irevocabil s-a statuat, prin considerentele deciziei

de casare că, soluția pronunțată de instanța de fond și menținută de instanța

de apel (soluții pronunțate într-un prim ciclu procesual), în sensul

respingerii, ca prematură, a cererii prin care s-a solicitat restituirea în

natură, reprezintă o aplicare greșită a dispozițiilor art. 23 și art. 24 din

Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește susținerea că dispozițiile art. 2 din

Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speță, deoarece intimații-reclamanți nu

au tăcut dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu, se constată că și

această susținere este nefondată.

Este de reținut că instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor cuprinse la lit. d) a acestui

articol, în categoria

imobilelor preluate

abuziv se încadrează imobilele preluate de stat pentru

neplata

impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care

drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Prin sentința civilă nr. 439 din 9 octombrie 1952,

admițându-se

cererea Secției Raionului

Gheorghe Gheorghiu-Dej, Circa 19 Financiară,

s-a încuviințat vânzarea de

către organele Ministerului de Finanțe a imobilului proprietatea moștenitorilor

defunctului D.S. pentru lichidarea sumei de 4.042,70 lei plus majorările

legale.

Față de împrejurarea că valoarea creanței era de 4.042,70

lei, iar valoarea imobilului la data pronunțării sentinței din 1952 era de

543.700

lei, neexistând nicio dovadă a

efectuării către moștenitoarele debitorului a

vreunei plăți constând în

diferența dintre valoarea creanței și valoarea imobilului, în mod corect s-a

reținut că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, în raport de

dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Astfel fiind, constatându-se neincidența dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va face aplicarea art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar

General împotriva deciziei nr. 457 din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2

februarie 2009.