ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 880/2009

Asupra recursului civil de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 2309/2004 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții G.L. și D.S. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul General al Municipiului București, solicitând obligarea acestuia la transferarea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, în patrimoniul reclamanților, iar în subsidiar, obligarea Primarului General sub sancțiunea unei amenzi de 500.000 lei pe zi de întârziere, să emită o dispoziție conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care să restituie reclamanților acest imobil.

In motivarea acțiunii, reclamanții au susținut, în esență, că, la data de 30 octombrie 2001, au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, conform Legii nr. 10/2001, printr-o notificare făcută prin intermediul executorului judecătoresc și au făcut dovada că îndeplinesc toate condițiile impuse de lege, însă nu au primit nici un răspuns. După un prim ciclu procesual, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 369 din 13 martie 2007, a respins acțiunea formulată de reclamanți. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut următoarele: Reclamanții G.B. și D.S. au formulat o cerere precizatoare, prin care au arătat că înțeleg să revendice imobilul situat în București, sector 1, mai puțin o cameră la parter, în suprafață de 12,6 mp, casa scărilor de la parter și etajul 1 și 2 camere de la etajul I, în suprafață de 36,49 mp, aceste încăperi având numerele 2, 13, 6, 14 și 15 în planurile casei.

Au mai arătat că aceste încăperi au făcut obiectul unui proces de ieșire din indiviziune între G.L. și D.S., pe de o parte și S.V., pe de altă parte, proces finalizat prin sentința civilă nr. 2342 din 25 aprilie 1978 pronunțată de Judecătoria Sectorului 7, ulterior, reclamanții moștenind pe S.V. Au mai arătat reclamanții că, deși în sentința civilă nr. 439 din 9 octombrie 1952 se menționează despre vânzarea silită a întregului imobil, în fapt aceste camere nu au ieșit niciodată din patrimoniul autorilor lor, prin confiscare, doar camera de la parter a fost vândută de către S.V. în 1982. Prin sentința civilă nr. 439 din 9 octombrie 1952 s-a încuviințat vânzarea de către organele Ministerului de Finanțe a imobilului, pentru neplata restanțelor și a majorărilor de impozite, taxe și alte venituri bugetare, în cuantum de 4.042,70 lei, potrivit Decretului nr. 224/1951.

Reclamanții nu au dovedit că neplata impozitului s-a datorat unei imposibilități create de instituții ale statului. Având în vedere că intrarea imobilului în proprietatea statului s-a făcut pentru atingerea unei creanțe, nu se poate reține că imobilul a fost preluat abuziv. Împotriva sentinței civile nr. 369 din 13 iulie 2007 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, au formulat apel reclamanții, susținând că sentința prin care s-a dispus vânzarea silită este pronunțată împotriva altor persoane decât autorii acestora și că, în mod contrar susținerilor instanței, imobilul nu s-a vândut pentru recuperarea datoriei către stat, respectiv, în loc ca imobilul să fie vândut, urmând ca datoriile către stat să fie reținute din prețul acestuia, iar diferența să fie restituită proprietarilor, imobilul a intrat în proprietatea statului, deci, preluarea a fost abuzivă.

Prin decizia civilă nr. 457 din 4 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat în tot sentința apelată, a admis acțiunea reclamanților și a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanților in deplină proprietate și folosință spațiile deținute de pârât în imobilul situat în București, str. sector 1 și suprafața de 196 mp teren, situat la aceeași adresă, construcție și teren identificată conform raportului de expertiză efectuat de expertul N.T., pe care l-a omologat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: Niciodată nu s-a procedat la vânzarea silită a imobilului, consecința sentinței civile nr. 439 din 9 octombrie 1952 fiind preluarea imobilului de către stat.

Neexistând nicio dovadă a efectuării vreunei plăți către moștenitoarele debitorului, reluarea imobilului este apreciată ca fiind una fără titlu, în raport de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Împotriva deciziei nr. 457 din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: Ulterior datei de 14 februarie 2001, când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor în baza art. 480 C. civ. nu mai este posibilă, astfel că acțiunea formulată este inadmisibilă. Pe fond, se susține că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, potrivit Decretului nr. 224/1951, iar dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, deoarece intimații-reclamanți nu au tăcut dovada preluării abuzive a imobilului.

Recursul este nefondat. In primul rând, referitor la susținerile privind excepția inadmisibilității acțiunii, se constată că, așa cum s-a reținut și în cuprinsul deciziei de casare (decizia nr. 1479 din 9 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală), refuzul entității notificate de a răspunde cererii de restituire din motive neimputabile nu o poate împiedica pe persoana îndreptățită să-și realizeze dreptul la care este îndreptățită conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În mod irevocabil s-a statuat, prin considerentele deciziei de casare că, soluția pronunțată de instanța de fond și menținută de instanța de apel (soluții pronunțate într-un prim ciclu procesual), în sensul respingerii, ca prematură, a cererii prin care s-a solicitat restituirea în natură, reprezintă o aplicare greșită a dispozițiilor art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește susținerea că dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speță, deoarece intimații-reclamanți nu au tăcut dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu, se constată că și această susținere este nefondată. Este de reținut că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001. Potrivit dispozițiilor cuprinse la lit. d) a acestui articol, în categoria imobilelor preluate abuziv se încadrează imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate. Prin sentința civilă nr. 439 din 9 octombrie 1952, admițându-se cererea Secției Raionului Gheorghe Gheorghiu-Dej, Circa 19 Financiară, s-a încuviințat vânzarea de către organele Ministerului de Finanțe a imobilului proprietatea moștenitorilor defunctului D.S.

pentru lichidarea sumei de 4.042,70 lei plus majorările legale. Față de împrejurarea că valoarea creanței era de 4.042,70 lei, iar valoarea imobilului la data pronunțării sentinței din 1952 era de 543.700 lei, neexistând nicio dovadă a efectuării către moștenitoarele debitorului a vreunei plăți constând în diferența dintre valoarea creanței și valoarea imobilului, în mod corect s-a reținut că preluarea imobilului s-a făcut în mod abuziv, în raport de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001. Astfel fiind, constatându-se neincidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar General împotriva deciziei nr. 457 din 4 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 2 februarie 2009.