ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 420/2010

Asupra

recursului de față

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

P

rin sentința penală nr.151 din 19 octombrie 2009, Curtea de Apel

Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie, a respins, ca nefondată, plângerile formulată de petiționara

C.M. împotriva rezoluției nr. 41/P/2009 din 30

iunie 2009 și

nr. 937/ll/2/2009 ale

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,

pe care Ie-a menținut

ca fiind legale și temeinice.

S-au reținut, în esență, următoarele:

Prin

plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,

petiționara a solicitat efectuarea de cercetări față de magistrații judecători M.C.

și C.N. pentru pretinsa săvârșire a infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247,

art. 248

1

, art. 249, art. 264, art. 289, art. 291, art. 323 și art. 254

alin. (1)

C. pen. raportat la art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, susținând că

este nemulțumită de modul în

care acestea au soluționat o cauză civilă, în care petiționara avea calitatea

de parte.

Prin

rezoluția din 30 iunie 2009, dată în dosarul

nr.

41/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, s-a

dispus

neînceperea urmăririi penale față de intimații judecători, pentru infracțiunile

reclamate, reținându-se că faptele nu există, iar petiționara a făcut doar

referiri cu caracter general la anumite texte de lege.

Prin

rezoluția din 29 iulie 2009, dată în dosarul

nr.

937/11/2/2007 a procurorului general, a fost menținută rezoluția de

neîncepere

a urmăririi penale, ca fiind legală și temeinică.

Prin

plângerea depusă la instanță, petiționara a criticat ambele rezoluții.

Instanța

de fond, prin sentința penală sus-menționată, a

respins, ca nefondată, plângerea petiționarei, reținând, în esență, că

nu

a rezultat că intimații ar fi acționat cu rea-credință sau că ar fi săvârșit

vreo faptă penală cu ocazia instrumentării dosarului civil.

S-a mai

reținut că legalitatea și temeinicia sentinței civile 204 din 8 aprilie 2008 nu

poate constitui obiectul verificării de către un procuror investit conform art.

278

1

C. proc. civ., ci exclusiv al căilor de atac admise de Codul de

procedură civilă pentru părțile interesate.

împotriva

sentinței a declarat recurs petiționara.

Recursul

declarat de petiționară împotriva sentinței este nefondat.

Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată

că, în mod corect, instanța de fond a dispus respingerea plângerii formulate de

petiționară, ca nefondată.

Î

ntr-adevăr,

așa cum rezultă din actele premergătoare efectuate în cauză, în cauză nu sunt

indicii cu privire la săvârșirea infracțiunilor reclamate în sarcina

intimaților.

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că intimații judecători

și-au îndeplinit, în mod corect, atribuțiile de serviciu, fără a cauza vreo

vătămare intereselor legale ale petiționarei.

Criticile petiționarei, care se referă la modul

de soluționare a

cauzei civile de către intimații judecători,

nu pot constitui un motiv pentru tragerea ia răspundere penală a magistraților

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor reclamate de petiționară.

Persoanele

care îndeplinesc o activitate de jurisdicție în cadrul instanțelor de judecată,

își desfășoară activitatea în temeiul legii, având obligația să-și

îndeplinească atribuțiile ce le revin, prin pronunțarea unor soluții legale și

temeinice, în raport de probele administrate, ce pot fi verificate și

desființate prin intermediul căilor legale de atac.

Desfășurarea

activității de jurisdicție nu poate fi concepută fără independența și autonomia

acelora care realizează sau înfăptuiesc justiția, principiu înscris în

Constituție și în Statutul Magistraților.

Așa fiind, hotărârile judecătorești nu pot fi

criticate decât prin intermediul căilor legale de atac, astfel că o hotărâre

judecătorească

nu poate fi considerată prin ea însăși o

infracțiune.

De altfel, în procedura prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen.

, instanța este investită doar cu verificarea

legalității și temeiniciei soluțiilor dispuse de procuror, însă nu se poate

substitui magistratului judecător care a pronunțat soluția pe baza

probatoriului examinat nemijlocit în dosarul civil.

Î

n ce

privește critica scrisă a petiționarei, referitoare la lipsa probelor în cursul

actelor premergătoare efectuate de către procuror, se constată că nu poate fi

primită.

Urmare

sesizării printr-o plângere penală, organul de urmărire penală este obligat, ca

în virtutea principiilor rolului activ și al oficialității, să îndeplinească

toate actele necesare soluționării plângerii cu care a fost investit.

Î

n

acest sens, în conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen.,

în vederea începerii urmăririi penale, poate efectua acte premergătoare.

Î

n

cadrul acestei faze exterioare procesului penal, nefiind

începută urmărirea penală în cauză, dispozițiile

procesual penale nu

permit strângerea de probe, ci doar efectuarea unor

verificări ale temeiniciei pretinselor fapte reclamate în conținutul plângerii.

Așa fiind,

critica referitoare la neadministrarea probelor nu este întemeiată, întrucât în

cadrul acestei proceduri, în care nu s-a creat un cadru procesual legal, nu se

administrează probe.

Î

n raport de considerentele expuse, se constată că

sentința

instanței de fond este temeinică și legală, urmând a fi

respinsă, ca nefondată, recursul declarate de petiționara C.M., cu

obligarea acesteia la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurenta petiționară C.M. împotriva sentinței penale nr. 151 din

19 octombrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie.

Obligă

recurenta petiționară la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 4 februarie 2010.