ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 42/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 42/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Petiționarul B.N., în calitate de

persoană vătămată a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,

solicitând efectuarea de cercetări față de magistratul M.I. – procuror în

cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, sub aspectul infracțiunilor

prev. de art. 246, art. 249 și art. 264 C. pen.

În susținerea

plângerii, petiționarul a învederat că „procurorul, în perioada 2006-2008 a

supravegheat, condus și soluționat mai multe cauze penale, pe care familia B.

le-a avut și le are în prezent cu un grup de persoane... și în mod repetat M.I.

a întârziat sau a blocat nejustificat executarea cercetărilor, a neglijat

probele din dosar, a interpretat în mod greșit aspectele analizate, dând

soluții nelegale, demonstrând clar părtinirea și interesul personal,

transformându-se din procuror în avocatul făptuitorilor”.

În fapt, acuzațiile

se referă la modul în care procurorul M.I. a soluționat dosarele nr. 3784/P/2006,

nr. 3862/P/2007, nr. 5755/P/2007 și nr. 4451/P/2007, ale Parchetului de pe

lângă Judecătoria Buzău.

Prin rezoluția nr. 693/P/2008,

din 26 februarie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a dispus,

în temeiul art. 228 rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea

urmăririi penale față de procurorul M.I. pentru infracțiunile prev. de art. 246,

art. 249 și art. 264 C. pen., constatându-se că faptele reclamate nu există.

Nemulțumit de soluția

dată de procuror, petiționarul B.N. s-a adresat cu o plângere conducerii

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, care, prin rezoluția nr. 373/II/2/2010

din 7 mai 2010, a respins-o ca neîntemeiată, constatând că nu se impune

infirmarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

Potrivit art. 278

1

C. proc. pen., petiționarul a formulat plângere la Curtea de Apel Ploiești,

solicitând desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei la parchet

pentru completarea cercetărilor sau reținerea cauzei spre judecare.

Prin sentința penală

nr. 97 din 26 iulie 2010, pronunțată în dosarul nr. 421/42/2010 Curtea de Apel

Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca

nefondată, plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluției nr. 693/P/2008

din 26 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,

menținând rezoluția atacată.

Împotriva acestei

decizii, petiționarul a declarat recurs, susținând că hotărârea primei instanțe

are la bază un probatoriu incomplet, impunându-se casarea ei și trimiterea

cauzei la parchet pentru completarea probatoriului.

Înalta Curte,

examinând motivele de recurs invocate cât și întreaga cauză conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Pentru a se putea

începe urmărirea penală într-o cauză sunt necesare două condiții:

Prima condiție constă

din existenta acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să

considere că s-a săvârșit în mod cert o infracțiune, caz în care organul de

urmărire penală poate deține informațiile fie direct din sesizarea făcută, fie din

actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării.

Cea de-a doua

condiție necesară urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă

în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale

prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b)

1

.

Intervenția unui astfel de caz, rezultând, fie din actele prin care a fost

sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în

urma sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale să se

dispună neînceperea urmăririi penale.

Potrivit art. 224 C.

proc. pen. actele premergătoare se efectuează în vederea urmăririi penale și

pot realiza următoarele obiective:

- completează

informațiile organelor de cercetare pentru a aduce la nivelul unor constatări

care să determine începerea urmăririi penale;

- verifică

informațiile deținute confirmând sau infirmând concordanța acestora cu

realitățile faptice ale cauzei;

- fundamentează

convingerea organelor de urmărire penală referitoare la soluția de neurmărire

penală, potrivit art. 228 C. proc. pen.

În prezenta cauză se

constată că ne aflăm în această ultimă variantă, când din actele premergătoare

efectuate a rezultat soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Actele premergătoare

fiind facultative, ele pot fi și limitate de organul de urmărire penală la

îndeplinirea activităților necesare atingerii scopului lor legal.

Întrucât din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat existența acelui minim de date

în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, Înalta Curte,

constată că în mod corect, parchetul a dispus soluția de neurmărire penală, iar

instanța de fond, în deplin acord cu actele din dosar a menținut rezoluția

atacată.

Așa fiind, în temeiul

art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționar.

Conform art. 192 alin. (2) C.

proc. pen. recurentul petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul B.N. împotriva sentinței penale nr. 97 din 26 iulie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei

de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10

ianuarie 2011.