ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 42/2011

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Petiționarul B.N., în calitate de persoană vătămată a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, solicitând efectuarea de cercetări față de magistratul M.I. – procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 246, art. 249 și art. 264 C. pen. În susținerea plângerii, petiționarul a învederat că „procurorul, în perioada 2006-2008 a supravegheat, condus și soluționat mai multe cauze penale, pe care familia B. le-a avut și le are în prezent cu un grup de persoane... și în mod repetat M.I. a întârziat sau a blocat nejustificat executarea cercetărilor, a neglijat probele din dosar, a interpretat în mod greșit aspectele analizate, dând soluții nelegale, demonstrând clar părtinirea și interesul personal, transformându-se din procuror în avocatul făptuitorilor”.

În fapt, acuzațiile se referă la modul în care procurorul M.I. a soluționat dosarele nr. 3784/P/2006, nr. 3862/P/2007, nr. 5755/P/2007 și nr. 4451/P/2007, ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău. Prin rezoluția nr. 693/P/2008, din 26 februarie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a dispus, în temeiul art. 228 rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de procurorul M.I. pentru infracțiunile prev. de art. 246, art. 249 și art. 264 C. pen., constatându-se că faptele reclamate nu există. Nemulțumit de soluția dată de procuror, petiționarul B.N. s-a adresat cu o plângere conducerii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, care, prin rezoluția nr. 373/II/2/2010 din 7 mai 2010, a respins-o ca neîntemeiată, constatând că nu se impune infirmarea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale.

Potrivit art. 278 1 C. proc. pen., petiționarul a formulat plângere la Curtea de Apel Ploiești, solicitând desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei la parchet pentru completarea cercetărilor sau reținerea cauzei spre judecare. Prin sentința penală nr. 97 din 26 iulie 2010, pronunțată în dosarul nr. 421/42/2010 Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluției nr. 693/P/2008 din 26 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, menținând rezoluția atacată. Împotriva acestei decizii, petiționarul a declarat recurs, susținând că hotărârea primei instanțe are la bază un probatoriu incomplet, impunându-se casarea ei și trimiterea cauzei la parchet pentru completarea probatoriului.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate cât și întreaga cauză conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Pentru a se putea începe urmărirea penală într-o cauză sunt necesare două condiții: Prima condiție constă din existenta acelui minim de date care permit organului de urmărire penală să considere că s-a săvârșit în mod cert o infracțiune, caz în care organul de urmărire penală poate deține informațiile fie direct din sesizarea făcută, fie din actele premergătoare desfășurate ulterior sesizării. Cea de-a doua condiție necesară urmăririi penale rezultă din art. 228 C. proc. pen. și constă în inexistența cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc.

pen., cu excepția celui prevăzut la lit. b) 1 . Intervenția unui astfel de caz, rezultând, fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, poate determina ca în locul începerii urmăririi penale să se dispună neînceperea urmăririi penale. Potrivit art. 224 C. proc. pen. actele premergătoare se efectuează în vederea urmăririi penale și pot realiza următoarele obiective: - completează informațiile organelor de cercetare pentru a aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmăririi penale; - verifică informațiile deținute confirmând sau infirmând concordanța acestora cu realitățile faptice ale cauzei; - fundamentează convingerea organelor de urmărire penală referitoare la soluția de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc.

pen. În prezenta cauză se constată că ne aflăm în această ultimă variantă, când din actele premergătoare efectuate a rezultat soluția de neîncepere a urmăririi penale. Actele premergătoare fiind facultative, ele pot fi și limitate de organul de urmărire penală la îndeplinirea activităților necesare atingerii scopului lor legal. Întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat existența acelui minim de date în baza cărora să se poată dispune începerea urmăririi penale, Înalta Curte, constată că în mod corect, parchetul a dispus soluția de neurmărire penală, iar instanța de fond, în deplin acord cu actele din dosar a menținut rezoluția atacată. Așa fiind, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționar. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul B.N. împotriva sentinței penale nr. 97 din 26 iulie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 ianuarie 2011.