ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2407/2009

Asupra

recursurilor de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

rezoluția din 12 septembrie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești în dosarul nr. 439/P/2008 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față

de procurorul M.I. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C.

pen., art. 249 și art. 264 C. pen., întrucât din actele premergătoare efectuate

în cauză rezultă că faptele imputate nu sunt prevăzute de legea penală, astfel

că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești își motivează rezoluția precizând că prin rezoluția nr. 3626/P/2007

din 19 octombrie 2007, procurorul M.I. a confirmat propunerea organelor de

poliție de a nu se începe urmărire penală față de E.M. și alte persoane

reclamate pentru săvârșirea unor infracțiuni la care punerea în mișcare a acțiunii

penale are loc la plângerea prealabilă, fapte pretins comise în cursul lunii

august 2007, cu motivarea că persoana vătămată O.C. și-a retras plângerea.

Din analiza referatului organului de

poliție din municipiul Buzău, cât și a rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, Curtea constată că acestea

se referă numai la O.C. și E.M., cu toate că plângerea petentului O.C. este

formulată și împotriva făptuitoarei B.I., reclamată pentru săvârșirea

infracțiunilor de lovire, amenințare, distrugere și tulburare de posesie.

Că este așa, o dovedește cererea

petentului O.C. din data de 8 octombrie 2007, de a se continua cercetările

privind plângerile penale depuse la data de 16 și 17 august 2007, în dosarul

nr. 3626/P/2007.

Rezoluția atacată reține că procurorul M.

apreciază ca fiind admisibilă, cererea petentului menționată mai sus, însă

apreciază că susținerile nu sunt dovedite.

Împotriva acestei rezoluții petentul O.C.

a formulat plângere, care prin rezoluția din 16 octombrie 2008 dată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în lucrarea nr. 1627/II/2/2008

i-a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva rezoluțiilor mai sus menționate

petiționarul O.C. a formulat plângere la instanță în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., apreciindu-le ca fiind nelegale și netemeinice.

În motivarea plângerii petiționarul a

susținut că a formulat mai multe plângeri împotriva făptuitorilor procurori

M.I., R.D. și B.G., a judecătorilor V.C., V.V. și M.G.S. de la Tribunalul Buzău

și împotriva inspectorilor de poliție a Municipiului Buzău, D.D. și M.I.,

plângeri care s-au soluționat cu încălcarea legislației fără administrare de

probe, producându-i prejudicii materiale în sumă de peste 100 milioane lei

vechi.

Curtea de Apel Ploiești, secția

penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința penală nr. 16 din

4 februarie 2009 a admis plângerea formulată de petentul O.C. împotriva

rezoluțiilor nr. 439/P/2008 și nr. 1627/II/2/2008 emise de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești, și în consecință:

A desființat rezoluțiile atacate și a

trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în vederea

efectuării cercetărilor cu privire la infracțiunile pentru care s-a formulat

plângere împotriva făptuitoarei B.I. în sensul efectuării următoarelor

probatorii: audierea petentului, audierea martorilor propuși de acesta,

reaudierea făptuitorului și administrarea oricăror altor mijloace de probă ce

se vor impune.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești cât și petiționarul

O.C.

În motivele de recurs formulate de

parchet s-a arătat că hotărârea pronunțată în cauză este nelegală și

netemeinică întrucât instanța și-a depășit atribuțiile interpretând plângerea

petentului ca fiind formulată împotriva soluției nr. 3626/P/2007 a Parchetului

de pe lângă Judecătoria Buzău în care figura ca făptuitoare și numita B.I.

În consecință, având în vedere că

petentul O.C. a investit Curtea de Apel Ploiești cu plângerea împotriva

soluției pronunțate de procuror în dosarul nr. 439/P/2008 și respectiv a

rezoluției nr. 1627/II/2/2008 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată

plângerea împotriva soluției de neurmărire penală iar rezoluția parchetului

privește numai pe făptuitorul M.I., procuror la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Buzău, hotărârea instanței prin care s-a admis plângerea, urmând a

se efectua cercetări față de făptuitoarea B.I., este nelegală și netemeinică.

Astfel, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., reprezentantul parchetului a solicitat admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și pe fond, respingerea plângerii

formulată de petentul O.C. ca neîntemeiată.

Petiționarul, susținând oral motivele de

recurs detaliate în scris în memoriul depus la dosar, a pus concluzii de

admitere a recursului solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei la

Parchetul competent pentru a se efectua cercetări împotriva făptuitorului M.I.

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246-249 C. pen., art. 271 și

art. 272 C. pen.

Recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Ploiești este fondat urmând a fi admis pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 278

1

alin. (1)

C. proc. pen., plângerea împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a

urmăririi penale se soluționează de judecătorul de la instanța căreia i-ar

reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Competența materială de soluționare a

plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale se stabilește

în raport cu încadrarea juridică dată de către procuror faptelor pentru care

s-a dispus neînceperea urmăririi penale, iar nu în raport cu încadrarea

juridică dată acestora de către petent, prin actul de sesizare. În speță,

instanța a fost investită potrivit art. 278

1

C. proc. pen. să

soluționeze plângerea petentului împotriva acestei rezoluții, având competența

să o cenzureze numai raportat la infracțiunile cu privire la care s-a dispus

neînceperea urmăririi penale.

Mai mult, plângerea împotriva soluțiilor

de netrimitere în judecată adresată prim procurorului sau procurorului ierarhic

superior și apoi, în caz de respingere, instanței de judecată, se poate referi

numai la persoanele care au făcut obiectul urmăririi penale, ea neputând fi

extindă, în nici una din fazele menționate, cu privire la alte persoane pentru

care petiționarul trebuie să sesizeze, separat, organul de urmărire penală.

Examinându-se actele și lucrările

dosarului se constată că petiționarul O.C. a investit Curtea de Apel Ploiești

cu plângerea împotriva soluției pronunțate de procuror în dosarul nr.

439/P/2008 și respectiv a rezoluției 16/27/II/2/2008 prin care a fost respinsă

ca neîntemeiată plângerea împotriva acestei soluții de neurmărire penală.

Cum prin rezoluția din 12 septembrie 2008

dată în dosarul nr. 439/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. b) C.

proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul procuror

I.M. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 249

C. pen. și art. 264 C. pen., instanța urma să soluționeze plângerea împotriva

acestei rezoluții și nu să-și depășească atribuțiile prin interpretarea

acesteia ca o plângere împotriva unei alte soluții (dată în dosarul nr.

3626/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău) în care figura ca

făptuitoare B.I.

În consecință, având în vedere că

rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, dispusă în dosarul

nr. 439/P/2008 privește pe făptuitorul M.I., procuror la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Buzău, față de care petiționarul formulase plângere penală,

hotărârea instanței de fond prin care s-a admis plângerea urmând a se efectua

cercetări față de făptuitoarea B.I., este nelegală și netemeinică.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte

va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,

va casa sentința penală atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță, respectiv Curtea de Apel Ploiești.

Cu privire la recursul declarat de

petiționarul O.C. împotriva sentinței penale nr. 16 din 4 februarie 2009 a

Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

acesta va fi respins ca tardiv pentru următoarele considerente:

Termenul de declarare a recursului este

de 10 zile, conform art. 385

3

alin. (1) și (2) raportat la art.

363-365 C. proc. pen., respectiv art. 363 alin. (3) din același cod.

Sentința atacată a fost pronunțată la

data de 4 februarie 2009 iar recursul a fost declarat și depus abia la 8

aprilie 2009, cu mult peste termenul de 10 zile prevăzut de lege.

În consecință, Înalta Curte, va respinge

ca tardiv, recursul declarat de petiționar.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

recurentul petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat

conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești împotriva sentinței penale nr. 16 din 4 februarie 2009 a Curții de

Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează

sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță,

respectiv Curtea de Apel Ploiești.

Respinge,

ca tardiv, recursul declarat de petiționarul O.C. împotriva sentinței penale

nr. 16 din 4 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 23 iunie 2009.