ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2407/2009

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția din 12 septembrie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. 439/P/2008 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de procurorul M.I. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 249 și art. 264 C. pen., întrucât din actele premergătoare efectuate în cauză rezultă că faptele imputate nu sunt prevăzute de legea penală, astfel că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești își motivează rezoluția precizând că prin rezoluția nr. 3626/P/2007 din 19 octombrie 2007, procurorul M.I. a confirmat propunerea organelor de poliție de a nu se începe urmărire penală față de E.M.

și alte persoane reclamate pentru săvârșirea unor infracțiuni la care punerea în mișcare a acțiunii penale are loc la plângerea prealabilă, fapte pretins comise în cursul lunii august 2007, cu motivarea că persoana vătămată O.C. și-a retras plângerea. Din analiza referatului organului de poliție din municipiul Buzău, cât și a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău, Curtea constată că acestea se referă numai la O.C. și E.M., cu toate că plângerea petentului O.C. este formulată și împotriva făptuitoarei B.I., reclamată pentru săvârșirea infracțiunilor de lovire, amenințare, distrugere și tulburare de posesie. Că este așa, o dovedește cererea petentului O.C.

din data de 8 octombrie 2007, de a se continua cercetările privind plângerile penale depuse la data de 16 și 17 august 2007, în dosarul nr. 3626/P/2007. Rezoluția atacată reține că procurorul M. apreciază ca fiind admisibilă, cererea petentului menționată mai sus, însă apreciază că susținerile nu sunt dovedite. Împotriva acestei rezoluții petentul O.C. a formulat plângere, care prin rezoluția din 16 octombrie 2008 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în lucrarea nr. 1627/II/2/2008 i-a fost respinsă ca neîntemeiată. Împotriva rezoluțiilor mai sus menționate petiționarul O.C. a formulat plângere la instanță în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., apreciindu-le ca fiind nelegale și netemeinice.

În motivarea plângerii petiționarul a susținut că a formulat mai multe plângeri împotriva făptuitorilor procurori M.I., R.D. și B.G., a judecătorilor V.C., V.V. și M.G.S. de la Tribunalul Buzău și împotriva inspectorilor de poliție a Municipiului Buzău, D.D. și M.I., plângeri care s-au soluționat cu încălcarea legislației fără administrare de probe, producându-i prejudicii materiale în sumă de peste 100 milioane lei vechi. Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin sentința penală nr. 16 din 4 februarie 2009 a admis plângerea formulată de petentul O.C. împotriva rezoluțiilor nr. 439/P/2008 și nr. 1627/II/2/2008 emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, și în consecință: A desființat rezoluțiile atacate și a trimis cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești în vederea efectuării cercetărilor cu privire la infracțiunile pentru care s-a formulat plângere împotriva făptuitoarei B.I.

în sensul efectuării următoarelor probatorii: audierea petentului, audierea martorilor propuși de acesta, reaudierea făptuitorului și administrarea oricăror altor mijloace de probă ce se vor impune. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești cât și petiționarul O.C. În motivele de recurs formulate de parchet s-a arătat că hotărârea pronunțată în cauză este nelegală și netemeinică întrucât instanța și-a depășit atribuțiile interpretând plângerea petentului ca fiind formulată împotriva soluției nr. 3626/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău în care figura ca făptuitoare și numita B.I. În consecință, având în vedere că petentul O.C.

a investit Curtea de Apel Ploiești cu plângerea împotriva soluției pronunțate de procuror în dosarul nr. 439/P/2008 și respectiv a rezoluției nr. 1627/II/2/2008 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea împotriva soluției de neurmărire penală iar rezoluția parchetului privește numai pe făptuitorul M.I., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău, hotărârea instanței prin care s-a admis plângerea, urmând a se efectua cercetări față de făptuitoarea B.I., este nelegală și netemeinică. Astfel, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., reprezentantul parchetului a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și pe fond, respingerea plângerii formulată de petentul O.C.

ca neîntemeiată. Petiționarul, susținând oral motivele de recurs detaliate în scris în memoriul depus la dosar, a pus concluzii de admitere a recursului solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei la Parchetul competent pentru a se efectua cercetări împotriva făptuitorului M.I. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246-249 C. pen., art. 271 și art. 272 C. pen. Recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești este fondat urmând a fi admis pentru următoarele considerente: Potrivit art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., plângerea împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale se soluționează de judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Competența materială de soluționare a plângerii împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale se stabilește în raport cu încadrarea juridică dată de către procuror faptelor pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, iar nu în raport cu încadrarea juridică dată acestora de către petent, prin actul de sesizare. În speță, instanța a fost investită potrivit art. 278 1 C. proc. pen. să soluționeze plângerea petentului împotriva acestei rezoluții, având competența să o cenzureze numai raportat la infracțiunile cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Mai mult, plângerea împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată adresată prim procurorului sau procurorului ierarhic superior și apoi, în caz de respingere, instanței de judecată, se poate referi numai la persoanele care au făcut obiectul urmăririi penale, ea neputând fi extindă, în nici una din fazele menționate, cu privire la alte persoane pentru care petiționarul trebuie să sesizeze, separat, organul de urmărire penală. Examinându-se actele și lucrările dosarului se constată că petiționarul O.C. a investit Curtea de Apel Ploiești cu plângerea împotriva soluției pronunțate de procuror în dosarul nr. 439/P/2008 și respectiv a rezoluției 16/27/II/2/2008 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea împotriva acestei soluții de neurmărire penală.

Cum prin rezoluția din 12 septembrie 2008 dată în dosarul nr. 439/P/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (4) și art. 10 lit. b) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistratul procuror I.M. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 249 C. pen. și art. 264 C. pen., instanța urma să soluționeze plângerea împotriva acestei rezoluții și nu să-și depășească atribuțiile prin interpretarea acesteia ca o plângere împotriva unei alte soluții (dată în dosarul nr. 3626/P/2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buzău) în care figura ca făptuitoare B.I.

În consecință, având în vedere că rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, dispusă în dosarul nr. 439/P/2008 privește pe făptuitorul M.I., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău, față de care petiționarul formulase plângere penală, hotărârea instanței de fond prin care s-a admis plângerea urmând a se efectua cercetări față de făptuitoarea B.I., este nelegală și netemeinică. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, va casa sentința penală atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel Ploiești. Cu privire la recursul declarat de petiționarul O.C.

împotriva sentinței penale nr. 16 din 4 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, acesta va fi respins ca tardiv pentru următoarele considerente: Termenul de declarare a recursului este de 10 zile, conform art. 385 3 alin. (1) și (2) raportat la art. 363-365 C. proc. pen., respectiv art. 363 alin. (3) din același cod. Sentința atacată a fost pronunțată la data de 4 februarie 2009 iar recursul a fost declarat și depus abia la 8 aprilie 2009, cu mult peste termenul de 10 zile prevăzut de lege. În consecință, Înalta Curte, va respinge ca tardiv, recursul declarat de petiționar. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului prezentei hotărâri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești împotriva sentinței penale nr. 16 din 4 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel Ploiești. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petiționarul O.C. împotriva sentinței penale nr. 16 din 4 februarie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 iunie 2009.