ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2502/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2502/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția civilă, la data de 2

februarie 2006, reclamanta SC C.M. SA a solicitat, în temeiul dispozițiilor

art. 480, art. 492 C. civ., art. 111 C. proc. civ. și Legii nr. 7/1996, în

contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului

Timișoara și SC G. SRL, să se constate că a edificat construcții în regim P,

P+1, P+2, extratabulare, constând din incintă industrială de producție,

depozitare, comerț, pe terenurile înscrise în C.F. nr. 8307 Timișoara, nr.top

17576 și nr.top 17577, C.F. 8309 Timișoara, nr.top 17580 și nr.top 17581,

situate în Timișoara, 2; C.F. nr. 8310 Timișoara, nr.top 17582; C.F. nr. 8403,

Timișoara, nr.top 17583,; C.F. nr. 8478 Timișoara, nr.top 17583 și nr.top

17504, care sunt proprietatea pârâtelor, precum și asupra terenurilor înscrise

în C.F. nr. 130007, nr.top 17578, și C.F. nr. 130812 Timișoara, nr.top

17505/1/2 și nr.top 17574/2, situat în Timișoara, terenuri aflate actual în

proprietatea reclamantei; să se constate dreptul de proprietate al reclamantei

asupra tuturor construcțiilor mai sus amintite, să se dispună rectificarea

cărții funciare menționate sau înființarea unei cărți funciare noi, prin

înscriere în coala A a acestor construcții; să se dispună întabularea dreptului

de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor edificate pe aceste

terenuri; să se dispună instituirea unui drept de superficie în favoarea

reclamantei asupra terenului proprietatea pârâtelor, pe durata existenței

construcțiilor; să se dispună întabularea în cartea funciară a dreptului de

superficie.

În

motivare, a arătat că terenurile sunt înscrise în cartea funciară ca

proprietate a Statului Român, asupra lor fiind înscris dreptul de administrare

operativă al antecesoarei în drepturi a reclamantei.

Construcțiile

inițial edificate au fost demolate, ulterior fiind edificate construcții

industriale de către antecesorii reclamantei și aceasta.

Prin

Protocolul nr. 996 din 26 martie 1993 și decizia Consiliului Județean Timiș nr.

392/1993 construcțiile au revenit reclamantei, fiind preluate efectiv și

incluse în evidența contabilă și în fișa de mijloace fixe.

Prin

sentința civilă nr. 3386/PI din 15 decembrie 2006 Tribunalul Timiș, secția

civilă, a admis în parte cererea reclamantei.

Prin

decizia civilă nr. 515/R din 26 noiembrie 2007 Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a admis apelul reclamantei, a desființat hotărârea și a trimis cauza în

rejudecare aceleiași instanțe, respingând ca inadmisibil apelul declarat de

Primarul municipiului Timișoara, reținând că tribunalul nu a cercetat fondul

pricinii, nepronunțându-se pe toate capetele de cerere formulate.

În

rejudecare, reclamanta și-a precizat și completat petitele 1 și 2 din acțiunea

introductivă, solicitând instanței să constate că asupra terenurilor înscrise

în C.F. menționate a edificat construcții ce constituie active imobiliare ale

societății, după cum urmează: Clădire principală P+2E, situată pe teren aferent

nr.top 17582, înscrs în C.F. nr. 8310 Timiș și nr.top 17583 înscris în C.F. nr.

8403 Timișoara; Clădire depozit G în regim P, situată pe teren aferent nr.top

17578, înscris în C.F. nr. 130007 Timișoara; Clădire PU producție, în regim P,

situată pe teren aferent nr.top 17580, înscris în C.F. nr. 8309 Timișoara și

parțial situată pe teren aferent nr.top 17583 înscris în C.F. nr. 8403

Timișoara; Clădire post TRAFO, în regim P, situată pe teren aferent nr.top

17583, înscris în C.F. nr. 8403 Timișoara; Clădire producție P, în regim P,

situată pe teren aferent nr.top 17581, înscris în C.F. nr. 8309 Timișoara, și

pe teren aferent nr.top.17578, înscris în C.F. nr. 130007 Timișoara; Clădire

depozitare L, în regim P, situată pe teren aferent nr.top 17577, înscris în C.F.

nr. 8307 Timișoara și parțial pe teren aferent nr.top 17578, înscris în C.F.

nr.130007 Timișoara și nr.top 17574/2 înscris în C.F. nr. 130812 Timișoara;

Clădire producție B, în regim P, situată pe teren aferent nr.top 17574/2

înscris în C.F. nr.130812 Timișoara; Clădire producție I, în regim P+1E situată

pe teren nr.top 17504, înscris în C.F. nr. 8478 Timișoara nr.top 17505/1/2 și

nr.top 17505/2/2 și nr.top 17574/2 înscrise în C.F. 130812 Timișoara, nr.top

17578 înscris în C.F. nr. 130007 Timișoara, nr.top 17577 înscris în C.F. nr. 8307

Timișoara; Clădire ateliere și birouri, în regim P+1E, situată pe teren aferent

nr.top17582, înscris în C.F. nr. 8310 Timișoara, nr.top 17581 înscris în C.F.

nr. 8309 Timișoara; Clădire casa poarta, în regim P, situată pe teren aferent

nr.top 17582 înscris în C.F. nr. 8310 Timișoara, nr.top 17583 înscris în C.F.

nr. 8403 Timișoara, să se constate dreptul de proprietate asupra tuturor

construcțiilor menționate în petitul nr. 1, edificate de către antecesoarea sa

ca investiții proprii în anii 1985-1989, conform anexei 1 din expertiza

întocmită în cauză, ce au constituit active imobiliare ale acesteia,

menținându-și petitele din acțiunea introductivă.

Prin

sentința civilă nr. 3778/PI din 26 noiembrie 2008 Tribunalul Timiș, secția

civilă, a respins ca inadmisibilă cererea de constatare a existenței

construcțiilor extratabulare și a admis în parte cererea de chemare în judecată

precizată.

A

constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor enumerate

anterior, a dispus rectificarea cărților funciare menționate prin înscrierea în

coala A - descriere imobil - a acestor construcții; a dispus întabularea

dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor edificate pe

terenurile înscrise în cărțile funciare menționate - cu titlu de construire; a

respins cererea de înființare de noi cărți funciare; a constatat că reclamanta

are un drept de folosință, parte a dreptului de superficie, asupra terenurilor

aferente construcțiilor de mai sus, pe durata existenței acestora și a dispus

înscrierea acestui drept în cărțile funciare menționate, cu excepția C.F. 8307

Timișoara nr.top 17577.

Pentru

a dispune astfel, instanța a reținut din probele administrate că în perioada

1985-1989, antecesoarele reclamantei, fosta întreprindere socialistă de stat,

și respectiv SC M. SA, au edificat construcțiile indicate de reclamantă,

proprietarii terenurilor fiind Statul Român, reclamanta SC C.M. SA Timișoara și

pârâta SC G. SRL, conform mențiunilor din cărțile funciare și raportului de

expertiză.

La

data edificării construcțiilor statul român era proprietarul terenurilor, iar

pârâtul Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Timișoara, nu a

dovedit opunerea manifestată la aceste lucrări, fiind astfel operabile

dispozițiile art. 492 C. civ., potrivit cărora orice construcție este prezumată

a fi făcută de către proprietarul acelui pământ, până ce se dovedește

contrariul.

Având

în vedere că prin sentința civilă nr. 3386/PI din 15 decembrie 2006 tribunalul

a admis petitul privind constatarea dreptului de proprietate, iar apelul

declarat de pârât a fost respins ca inadmisibil, în virtutea principiului

neagravării situației în propria cale de atac, soluția a fost menținută.

Au

fost înlăturate apărările pârâtului Statul Român, prin Consiliul Local al

municipiului Timișoara, în sensul că lipsește autorizația de construire, față

de împrejurarea că această instituție nu a sancționat contravențional

reclamanta, percepând impozit și recunoscând astfel construcțiile edificate

menționate supra și nu a solicitat demolarea acestora.

Capătul

de cerere privind constatarea existenței construcțiilor extratabulare a fost

respins ca inadmisibil, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 111 C.

proc. civ., doar existența unui drept poate fi admisă pe calea amintită.

Tribunalul

a constatat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 36 pct. 4 din Legea

nr. 7/1996, în sensul că, drept consecință a edificării construcțiilor,

situația din cartea funciară nu mai corespunde cu starea de fapt reală, astfel

încât se impune rectificarea cărților funciare 8403, 8310, 8309, 130007, 8307,

130812, 8478 Timișoara prin înscriere în coala A, descriere imobil, a acestor

construcții, iar în baza art. 22 din aceeași lege a dispus întabularea

dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcțiilor edificate pe

terenurile înscrise în cărțile funciare menționate - cu titlu de construire.

A

fost respinsă cererea de înființare a noi cărți funciare față de dispozițiile

art. 44 din Legea nr. 7/1996 cât și față de faptul că o parcelă a fost

restituită foștilor proprietari deposedați de regimul comunist.

Deși

multe din clădirile în litigiu se află situate pe două numere de top din două

cărți funciare diferite, planul de dezmembrare și unificare întocmit de

expertul R. nu a fost valorificat de instanță, făcându-se aplicarea art. 44 din

Legea nr. 7/1996, potrivit căruia mai mulți proprietari nu pot fi înscriși în

aceeași carte funciară, decât dacă se găsesc în cazul coproprietății, caz în

care se va arăta partea indiviză a fiecăruia.

Instanța

a mai reținut că dreptul de superficie constituie o derogare de la regula

înscrisă în art. 492 C. civ., astfel încât, constatând dreptul de proprietate

al reclamantei asupra construcțiilor edificate de autorii săi, se impune

recunoașterea dreptului de folosință asupra terenurilor aferente, pe durata

existenței construcțiilor și înscrierea în cartea funciară, mai puțin parcela

nr.top 17577 din C.F. nr. 8307 Timișoara, restituită în natură prin Dispoziția

Primarului nr. 1787 din 29 iulie 2008.

Prin

decizia civilă nr. 124 din 20 mai 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Consiliul Local al

municipiului Timișoara împotriva sentinței de fond, pe care a menținut-o ca

legală și temeinică.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs același pârât, în temeiul dispozițiilor art. 304

pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia în sensul admiterii

apelului cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.

În

susținerea recursului pârâtul a arătat că în mod greșit s-a reținut că acesta

nu ar fi formulat întâmpinare , față de împrejurarea că la data de 27 martie 2006

a depus la dosarul cauzei un înscris denumit „Întâmpinare”, prin care a

solicitat comunicarea înscrisurilor depuse în probațiune de către reclamantă.

Cu

privire la imobilele față de care s-a dispus restituirea în natură prin

Dispoziția Primarului nr. 1787 din 29 iulie 2008 (nr.top nou 17576/1- casă și

curte în suprafață de 705 mp și nr.top nou 17577/1-grădină în suprafață de 506

mp), arată că instanța a soluționat fondul fără a se pronunța în contradictoriu

cu proprietarul terenului asupra căruia au fost edificate construcțiile în

litigiu, respectiv, numitul U.L.E. și nu a fost introdus în cauză dobânditorul

ulterior al imobilelor-terenuri, respectiv, SC T.C.C. SRL, care ar fi trebuit

citat în nume propriu, chiar dacă este acționarul principal al reclamantei,

față de împrejurarea că nu s-a făcut dovada unui mandat dat de către această

societate către reclamantă. De asemenea, apreciază că în mod greșit s-a

constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra edificatelor de pe

aceste terenuri.

Cu

privire la imobilul situat în Timișoara, față de care s-a emis Dispoziția

Primarului nr. 2676 din 28 noiembrie 2008, de retrocedare, către B.C.D. (moștenitorul

revendicatoarei P.E.), arată că nici în această situație nu s-a dispus

introducerea în cauză a moștenitorului, instanța pronunțându-se doar în

contradictoriu cu Statul Român, care la momentul respectiv nu mai era

proprietarul terenurilor.

A

mai invocat caracterul nelegal al construcțiilor, lipsa autorizației de

construire și neurmarea procedurii administrative reglementate de dispozițiile

art. 57 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991,

acestea neputând fi suplinite de plata/perceperea impozitului pe clădiri, plata

impozitului asupra unor construcții ilegale neputând conduce la constituirea

unui drept de proprietate valabil asupra acestor construcții.

Prin

aplicarea Legii nr. 50/1991 nu s-ar încălca principiul neretroactivității în

timp a legii, așa cum a reținut instanța de judecată, întrucât anterior

acesteia era în vigoare Legea nr. 4/1973 care prevedea aceeași obligație de a

obține adeverință de existență a construcțiilor.

Legea

nr. 50/1991 este incidentă în speță deoarece solicitarea de întabulare a

construcțiilor, făcută în timpul cât era în vigoare această lege, impune

parcurgerea unei proceduri administrative de care reclamanta nu a înțeles să se

prevaleze.

Recurentul

s-a referit la accesiune ca mod de dobândire a proprietății, arătând că reclamanta

urmărește eludarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 50/1991, potrivit căruia

dreptul de construire se face în condițiile acestei legi.

A

făcut referire și la dispozițiile art. 52 din Legea nr. 7/1996, despre care a

arătat că nu sunt incidente în cauză, atâta timp cât reclamanta nu a uzat de

procedura administrativă prin care să se adreseze Biroului de Carte Funciară,

ci a adresat o asemenea cerere direct instanței de judecată.

A

arătat că printr-o hotărâre pronunțată în dosarul nr. 11034 din 25 septembrie 2003,

a fost respinsă ca inadmisibilă cererea prin care reclamanta solicitase pe cale

reconvențională să se constate dezmembrarea numerelor topografice ce fac obiect

și al cererii de față, unificarea, deschiderea unei cărți funciare noi și întabularea

unificării realizate, aspect față de care și prezenta cerere apare ca

inadmisibilă, câtă vreme reclamanta are la îndemână o acțiune în realizare și

este ținută să justifice un interes născut și actual.

A

invocat incidența dispozițiilor speciale conținute în O.U.G. nr. 88/1997, H.G. nr.

577/2002 și Legea nr. 137/2002 cu privire la reglementarea drepturilor reale

asupra terenurilor societăților comerciale care au făcut obiectul privatizării,

dispoziții pe care instanța în mod eronat a reținut că nu ar fi incidente în

speță.

Înalta

Curte urmează a respinge recursul ca nefondat, pentru următoarele argumente:

Întâmpinarea

este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la pretențiile

formulate de reclamant, arătând totodată și propriile apărări.

Conținutul

și termenul de depunere al întâmpinării sunt reglementate în mod expres de

lege, respectiv, art. 115 C. proc. civ. stabilește că întâmpinarea trebuie să

conțină excepțiile de procedură pe care pârâtul le ridică față de pretențiile

reclamantului, răspunsul la toate capetele de fapt și de drept ale cererii de

chemare în judecată precum și dovezile cu care pârâtul se apără împotriva

fiecărui capăt de cerere, iar art. 114

2

alin. (2) din același cod,

prevede că întâmpinarea se depune de către pârât cu cel puțin 5 zile înainte de

termenul stabilit de instanță pentru înfățișarea părților.

Sub

acest aspect, instanța a apreciat în mod corect că în cauză nu s-a formulat

întâmpinare de către această parte, întrucât înscrisul de care se prevalează recurentul

nu întrunește condițiile unui asemenea act procedural nici în ceea ce privește

termenul de depunere, ulterior primei zile de înfățișare, care a fost la

termenul din 14 martie 2006, și nici în ceea ce privește conținutul pe care ar

fi trebuit să-l aibă, documentul invocat de recurent reprezentând o simplă

solicitare formulată către instanță, de a pune în vedere reclamantei să depună

la dosar actele pe care își întemeiase acțiunea.

Referitor

la critica privind necompletarea cadrului procesual prin introducerea în cauză

a proprietarilor inițiali ai terenurilor în litigiu, aceasta urmează a fi

înlăturată, întrucât cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de

2 februarie 2006, contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate de SC T.C.

SRL cu B.C.D. la data de 19 ianuarie 2009 iar cu U.L.E. la data de 29 martie

2009, în condițiile în care decizia recurată a fost pronunțată la data de 20

mai 2009, moment la care titulară a dreptului de proprietate era societatea

cumpărătoare, acționar majoritar al reclamantei.

Legitimarea

procesuală se determină după împrejurările de fapt și de drept prezentate de

reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, și presupune, în esență,

în cazul reclamantului, existența unui drept care a fost încălcat sau

nerecunoscut, iar în cazul pârâtului, existența unei obligații față de

reclamant de a respecta sau de a recunoaște dreptul acestuia.

Or,

în cauză, între proprietarii inițiali ai bunurilor și reclamantă nu s-a

constatat existența unor asemenea raporturi juridice, iar pe parcursul

procesului nu s-au formulat cereri de completare a cadrului procesual și nu

s-au ridicat excepții cu privire la calitatea procesuală, astfel încât instanța

a soluționat cauza și s-a pronunțat în limitele în care a fost investită.

Nu

se poate reține nici incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 50/1991,

construcțiile edificate pe terenurile în litigiu fiind ridicate anterior

intrării în vigoare a acestei legi.

Astfel,

art. 3 C. civ. consacră principiul

tempus regit

actum

, conform

căruia actele și faptele ce se produc între momentul intrării în vigoare și

abrogare vor fi supuse legii respective, legea neavând putere retroactivă.

Același

principiu este înscris și în art. 15 alin. (2) din Constituție, text potrivit

căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai

favorabile”.

Ca

atare, raportarea Legii nr. 50/1991 la situații existente înainte de intrarea

acesteia în vigoare ar semnifica încălcarea principiului neretroactivității evocat

mai sus, motiv pentru care textul legal arătat nu poate constitui temei pentru

criticile formulate de recurent, iar Legea nr. 4/1973, anterioară Legii nr. 50/1991,

reglementa dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din

fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate

personală, or, în cauză este vorba de construcții industriale.

Mai

mult, dreptul de superficie reglementat prin art. 494 C. civ. a fost recunoscut

în cauză de ambele instanțe de fond și este compus din dreptul de proprietate

asupra construcției și dreptul de folosință asupra terenului.

Or, dreptul de superficie se dobândește chiar dacă

clădirile s-au edificat pe teren fără autorizație, dar cu acordul titularului

dreptului de proprietate, sens în care incidența Legii nr. 50/1991 este lipsită

de relevanță, din moment ce recunoașterea acestui dezmembrământ al dreptului de

proprietate nu este condiționată în speță de existența unei autorizări a

construcțiilor, de care se preocupă Legea nr. 50/1991.

Dispozițiile

art. 52 din Legea nr. 7/1996 despre care recurentul susține că ar fi incidente

în cauză, se aplică în situațiile în care solicitarea înscrierii în cartea

funciară a fost adresată registratorului de carte funciară, reclamanta optând

însă pentru acțiunea în justiție, astfel încât nu pot fi reținute în speță.

Susținerea

recurentului în sensul că sentința civilă nr. 729 din 29 ianuarie 2004

pronunțată în dosarul nr. 11034/2003 ar avea putere de lucru judecat în cauză (apărare

respinsă de către instanța de apel în contextul analizării excepției

inadmisibilității) nu poate fi primită.

Cererile

formulate în acel dosar atât de către Consiliul Local al Municipiului

Timișoara, cât și de către reclamanta din prezenta cauză, de lămurire a

situației construcțiilor și a terenurilor stăpânite au fost respinse ca

inadmisibile, ca atare, în condițiile în care soluția dată asupra acestora nu a

vizat însuși fondul dreptului dedus judecății, nu poate fi invocată cu putere

de lucru judecat într-un proces ulterior în care se dezbate fondul aceluiași

drept.

Având

în vedere că dispozițiile speciale invocate de recurent, respectiv, O.U.G. nr. 88/1997,

H.G. nr. 577/2002 și Legea nr. 137/2002, reprezintă, în realitate, argumente

folosite în motivarea sentinței civile pronunțate în dosarul sus-menționat,

care a avut un alt obiect decât speța dedusă judecății, urmează a se constata

că acestea nu sunt incidente în cauză.

Prin

referirile pe care recurentul le face cu privire la accesiune, rezultă că de

fapt critica vizează modalitatea în care instanța a recunoscut în favoarea

reclamantei dreptul de superficie, critică ce nu poate fi subsumată motivelor

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât privește apărări de fond și

evaluări ale probatoriului administrat ce nu pot fi avute în vedere în calea de

atac a recursului, în care se dezbat exclusiv aspecte de nelegalitate ale

hotărârii contestate.

Dreptul

de superficie este un dezmembrământ al dreptului de proprietate ce poate fi

definit ca acel drept ce constă în dreptul de proprietate pe care îl are o

persoană, numită superficiar, asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor

lucrări care se află pe o suprafață de teren ce aparține unei alte persoane,

teren asupra căruia superficiarul va avea un drept de folosință.

Dreptul

de superficie constituie o derogare de la regula înscrisă în art. 492 C. civ.,

potrivit cu care, orice construcție, plantație sau lucru în pământ sau asupra

pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ, cu

cheltuiala sa, și că sunt ale lui, până se face dovada contrară.

Or,

în speță, pornind de la situația de fapt stabilită de instanțele de fond în

cauză, ce nu poate fi reevaluată în această fază procesuală, faptul că Statul

Român prin Consiliul Local al municipiului Timișoara nu a sancționat

contravențional reclamanta pentru lipsa autorizației de construire, nu a

solicitat demolarea acestor construcții pentru nerespectarea dispozițiilor

legale în momentul edificării, percepând impozit pentru acestea, echivalează cu

o acceptare tacită a ridicării lor, aspecte de natură să înlăture prezumția

statuată de art. 495 C. civ. privind dreptul de proprietate al proprietarului

terenului asupra construcțiilor situate pe acesta.

Pornind

de la această constatare, precum și de la faptul că urmare a edificării

construcțiilor arătate situația de carte funciară nu mai avea corespondent în

situația de fapt, în mod corect instanța a dispus rectificarea cărților

funciare și întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra

construcțiilor respective.

Față

de cele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtul Consiliul Local al municipiului

Timișoara împotriva deciziei nr. 124 din 20 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2010.