ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2867/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2867/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 24 februarie 2006 pe rolul

Tribunalul

București

reclamanta G.S.C.L. i-a chemat în

judecată

pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se dispună retrocedarea terenului în suprafață

de

3189 mp situat în București, teren ce a fost expropriat în anul 1986.

În

motivarea acțiunii, s-a arătat că acest teren a aparținut autoarei reclamantei,

S.E., care l-a dobândit conform actului de partaj

voluntar autentificat la data de 21 iunie 1940, în baza căruia i-a

revenit suprafața

de 3758 mp din

totalul de 5011 mp; că autoarea reclamantului a înstrăinat

anumite porțiuni din terenul pe care îl deținea,

respectiv la 29 august 1956, prin

act

autentic de vânzare-cumpărare, suprafața de 232,50 mp, iar la 17 ianuarie 1954,

prin act sub semnătură privată, suprafața de 305.5 mp pentru realizare

unui

drum; că din anul 1986 nu s-a mai primit la organul fiscal impozitul pe

teren, cu motivarea că bunul a fost preluat de

stat în vederea construirii liniei de

metrou

„Aurel Vlaicu", fără a se acorda despăgubirile corespunzătoare în urma

actului de expropriere.

În drept au fost invocate de către reclamantă prevederii

art. 35 din Legea nr. 33/1994.

Într-un prim ciclu procesual, acțiunea a fost respinsă,

iar în apel, prin decizia civilă nr. 31A din 17 ianuarie 2007 a Curții de apel

București, secția a III-a civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a

se trece la analiza fondului cauzei, în sensul verificări dacă sunt îndeplinite

condițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994. Această soluție a fost menținută de

Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 6814 din 18 octombrie

2007, prin care a fost respins recursul, cu motivarea că a fost exercitat de

către statul român care nu a avut calitate de parte în proces.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 252 din 24

februarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea

ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că r

eclamanta a

solicitat să se

dispună

retrocedarea terenului expropriat ca urmare a nerealizării scopului

pentru care a fost expropriat, conform art. 35

din Legea nr. 33/1994 o

r, potrivit Deciziei nr. 35 din 04 iunie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, pronunțată în

soluționarea recursului în interesul legii,

s-a

stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică acțiunilor

având

ca obiect imobilele expropriate în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

S-a constatat că cererea de chemare în judecată a fost

formulată de către

reclamantă la data de 24 octombrie 2006, după apariția

Legii nr. 10/2001. De asemenea, imobilul face parte din categoria celor

expropriate în perioada 06 martie 1945-

22 decembrie 1989. Ca atare, față de interpretarea dată de

Înalta Curte de Casație și Justiție

cu

privire la neaplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994,

acțiunilor având ca

obiect imobile expropriate, tribunalul a reținut că

acțiunea este

neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta G.S.C.L.

Prin decizia civilă nr. 152A din 6 octombrie 2009,

Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală,

a respins, ca nefondat, apelul

. În

motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că în mod corect a

procedat prima instanța când a soluționat cauza

ținând seama de

dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 35/2007,

iar împrejurarea că în ciclul procesual anterior instanța de apel, prin

decizia nr.

31A

din 17 ianuarie 2007 a C.A.B., secția a III-a civilă,

devenită irevocabilă,

a statuat că

acțiunea urmează a fi soluționată în temeiul art. 35 al Legii nr. 33/1994, nu

prezintă relevanță căci la acel moment

nu

fusese pronunțată

decizia în

interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 53/2007.

La pronunțarea deciziei nr.

31A/2007 s-a

avut în vedere realitatea juridică existentă la momentul pronunțării

ei, când erau

în vigoare dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 6/1999 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, în

conjunctura

adoptării Legii nr. 10/2001, iar conflictul între reglementarea

cuprinsă în Legea nr. 10/2001 și dispozițiile

cuprinse în decizia nr. 6/1999 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a

fost soluționat în mod neunitar, motiv pentru

care a fost promovat recursul în

interesul legii soluționat prin decizia

nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pe de

altă parte, apelanta a susținut, în mod eronat, că s-a încălcat decizia nr.

31A/2007, deoarece decizia menționată a fost

respectată, prin faptul că cererea a

fost

rejudecată, așa cum s-a dispus prin respectiva decizie. Motivele pentru care

s-a dispus rejudecarea nu au însă forță

obligatorie, întrucât în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., iar în apel nu se regăsesc dispoziții similare.

Totodată, din chiar susținerile reclamantei făcute în

cererea de chemare în

judecată,

rezulta că autoarea acesteia și, ulterior, reclamanta au cunoscut preluarea

imobilului de către stat, preluare de care au luat cunoștință în anul

1986, când organele financiare nu au mai primit

impozitul aferent terenului în

litigiu și au comunicat motivul

refuzului.

Chiar dacă s-ar accepta susținerile apelantei în sensul

că nu a

cunoscut

împrejurarea că imobilul a fost expropriat, o astfel de susținere

constituie temei pentru formularea unei

notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 a unei cereri de repunere în termenul

de formulare a notificării, iar nu

pentru

a susține incidența în cauză a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, î

n condițiile în care situația juridică a

imobilului în

litigiu

atrage incidența

dispozițiilor Legii nr.

10/2001.

Împotriva

menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă

S.C.L. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În

dezvoltarea acestora s-a arătat că discuția admisibilității judecării acțiunii

privind anularea unei exproprieri imobiliare bazată numai pe Legea nr. 33 /1994

și fără îndeplinirea procedurii instituită de Legea nr. 10/2001 era

reglementată în mod irevocabil în această cauză fără a mai putea fi pusă în

discuție la rejudecarea în fața instanței de fond .

Decizia

nr. 53 din 04 iunie 2007 a I.C.C.J., Secțiile Unite, nu își găsea

aplicabilitate în această cauză deoarece nu putea avea efect retroactiv și nu

putea modifica o soluție devenită irevocabilă, respectiv decizia nr. 31A din 17

ianuarie 2007 a C.A.B., secția a III-a civilă, dosar nr.

7105/3/2006.

Dacă

s-ar accepta soluția că reclamanta nu ar mai avea dreptul să ceară justiției

anularea măsurii exproprierii cu privire la proprietatea autoarei ei, S.E., din

București, sector 1 deoarece nu a formulat notificarea cerută de Legea nr.

10/2001, practic s-ar refuza acesteia accesul la justiție deoarece măsura

exproprierii nu a fost comunicată niciodată proprietarilor, nu s-a realizat

niciodată nici faptic și nici scriptic prin procese verbale o predare-preluare

a imobilului compus din teren și construcții către nici o persoană juridică sau

autoritate de stat, proprietarii au avut întotdeauna posesia terenurilor în

discuție pe care le-au folosit și le folosesc și în prezent, fără a fi

tulburați, în evidențele fiscale terenul a figurat întotdeauna pe numele lui S.E.

și chiar în timpul procesului reclamanta a fost somată de Administrația

Financiară să plătească impozitul pe terenul în litigiu ce aparținuse lui S.E.,

nu s-a plătit nici un fel de dezdăunare pentru acest teren. De altfel, măsura

exproprierii și actul normativ prin care a fost dispusă, respectiv Decretul

Consiliului de Stat nr. 404 din 11 decembrie 1986, nu a fost comunicată

instanțelor de judecată decât la termenul din 6 ianuarie 2009.

Analizând

recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că

acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Aspectele

invocate de către recurentă se referă la admisibilitatea acțiunii în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în raport de dezlegarea dată acestei

probleme atât prin decizia instanței de apel nr. 31A din 17 ianuarie 2007 a C.A.B., secția a III-a civilă, dosar nr.

7105/3/2006

,

devenită irevocabilă, obligatorie conform art. 315 C. proc. civ., cât și prin

decizia nr. LIII(53) din 4 iunie 2007 pronunțată în recursul în interesul

legii.

Deși

acest aspect a fost dezlegat în primul ciclu procesual, în sensul că acțiunea

în revendicare a unei teren expropriat, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din

Legea nr. 33/1994, este admisibilă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

iar această dezlegare este obligatorie pentru judecătorii fondului, în temeiul

art. 315 C. proc. civ., recurenta o reiterează ca urmare a modului de

soluționare a cauzei în cel de-al doilea ciclu procesual, în care a fost

menținută soluția din primul ciclu procesual, de respingere a acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 35 ale Legii nr. 33/1994, ca urmare

a soluției contrare date acestei probleme de drept prin Decizia nr. LIII/2007

în recurs în interesul legii .

Având

în vedere că art. 329 alin. (3) C. proc. civ. menționează că soluțiile

pronunțate într-un recurs în interesul legii asupra problemelor de drept

judecate sunt obligatorii pentru instanțe, iar prezenta cauză nu a fost încă

judecată pe fond, fiind casată spre a fi rejudecată, obligația de aplicare a

recursului în interesul legii revine și instanței din prezenta cauză, deoarece

se invocă faptul că aceasta are același obiect cu cel care a format obiectul

recursului în interesul legii.

Prin

urmare, fără a se putea invoca încălcarea art. 315 C. proc. civ., în cauza de

față vor putea fi analizate criticile recurentei, referitoare la

admisibilitatea acțiunii în revendicare.

Sub

acest aspect Înalta Curte constatând următoarele:

În

Decizia în interesul legii nr. LIII/2007 s-a apreciat că, deoarece „Legea nr.

10/2001 are caracter special, în raport de Legea nr. 33/1994, și reglementează

toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin

echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22

decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie

considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având a obiect asemenea

imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

ca și în toate celelalte cazuri de preluare abuzivă de către stat”.

Se

observă că motivarea instanței supreme se referă la acele situații în care

imobilele au fost preluate în fapt de către stat, căci Legea nr. 10/2001

reglementează doar situația imobilelor care au fost naționalizate și care au

fost preluate în posesie efectiv de către stat, pentru că numai în această

situație foștii proprietari au deschisă calea notificării în procedura

administrativă prevăzută în art. 21 și urm. ale Legii nr. 10/2001, care se

referă la notificarea adresată „unităților deținătoare”, deci a acelor entități

juridice care dețin în fapt imobilul.

În

cuprinsul art. 11 al Legii nr.10/2001 nu se regăsește și ipoteza terenurilor

fără construcții, expropriate, care au rămas în posesia persoanei de la care

s-a realizat exproprierea, deci care nu au fost preluat efectiv de către stat.

De

asemenea, Legea nr. 10/2001 are ca scop acordarea de măsuri reparatorii tuturor

acelora care au avut în proprietate imobile pe care statul le-a preluat în

modalitățile menționate în lege, imobile care au intrat în posesia „unităților

deținătoare”, astfel cum sunt denumite în art. 21 al Legii nr. 10/2001, deci

care nu se mai află în posesia persoanelor fizice.

În

prezenta cauză, reclamanta nu numai că a păstrat posesia terenului, ci a

continuat să plătească impozite, astfel încât, păstrând posesia bunului

expropriat, ea nu avea și nu are interesul de a se îndrepta cu notificare, în

temeiul Legii nr. 10/2001, unei unități deținătoare, deoarece o astfel de

unitate nu există, posesia aparținându-i reclamantei, astfel încât singura

modalitate de a redobândi și dezmembrământul dreptului de proprietate numit

„dispoziție” - de care a fost lipsită prin actul de expropriere, în absența

reglementării acestei ipoteze de către Legea nr. 10/2001 - este o acțiune de

drept comun.

Cum în

materia exproprierii dreptul comun este constituit de Legii nr. 33/1994, în mod

greșit ambele instanțe de fond susțin că această lege nu este aplicabilă.

Înalta

Curte consideră că, pentru a se invoca soluția dată de instanța supremă în

soluționarea unui recurs în interesul legii, trebuie ca situația de fapt a

speței să fie identică cu aceea avută în vedere la pronunțarea recursului în

interesul legii, însă, astfel cum s-a arătat, situația de fapt din prezenta

cauză nu este identică cu cea din Decizia nr. LIII/2007. În chiar cuprinsul

acestei decizii se menționează că motivarea soluției pronunțate în recursul în

interesul legii are în vedere numai cazurile de preluare abuzivă de către stat,

situație care nu se regăsește în speța de față, deoarece preluarea de către

stat nu a fost și efectivă.

Pentru

aceste motive, constatând că nu s-a intrat în cercetarea fondului cauzei în

raport de temeiul juridic al acțiunii indicat în cererea de chemare în

judecată, respectiv art. 35 al Legii nr. 33/1994, în temeiul art. 312 alin. (5)

C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a analiza îndeplinirea

condițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de apelanta-reclamantă S.C.G.L.,

împotriva deciziei civile nr. 152 A din 6 octombrie 2009 a Curții de apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai

2010.