ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2867/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 24 februarie 2006 pe rolul Tribunalul București reclamanta G.S.C.L.

i-a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună retrocedarea terenului în suprafață de 3189 mp situat în București, teren ce a fost expropriat în anul 1986. În motivarea acțiunii, s-a arătat că acest teren a aparținut autoarei reclamantei, S.E., care l-a dobândit conform actului de partaj voluntar autentificat la data de 21 iunie 1940, în baza căruia i-a revenit suprafața de 3758 mp din totalul de 5011 mp; că autoarea reclamantului a înstrăinat anumite porțiuni din terenul pe care îl deținea, respectiv la 29 august 1956, prin act autentic de vânzare-cumpărare, suprafața de 232,50 mp, iar la 17 ianuarie 1954, prin act sub semnătură privată, suprafața de 305.5 mp pentru realizare unui drum; că din anul 1986 nu s-a mai primit la organul fiscal impozitul pe teren, cu motivarea că bunul a fost preluat de stat în vederea construirii liniei de metrou „Aurel Vlaicu", fără a se acorda despăgubirile corespunzătoare în urma actului de expropriere.

În drept au fost invocate de către reclamantă prevederii art. 35 din Legea nr. 33/1994. Într-un prim ciclu procesual, acțiunea a fost respinsă, iar în apel, prin decizia civilă nr. 31A din 17 ianuarie 2007 a Curții de apel București, secția a III-a civilă, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a se trece la analiza fondului cauzei, în sensul verificări dacă sunt îndeplinite condițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994. Această soluție a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 6814 din 18 octombrie 2007, prin care a fost respins recursul, cu motivarea că a fost exercitat de către statul român care nu a avut calitate de parte în proces. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 252 din 24 februarie 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că r eclamanta a solicitat să se dispună retrocedarea terenului expropriat ca urmare a nerealizării scopului pentru care a fost expropriat, conform art. 35 din Legea nr. 33/1994 o r, potrivit Deciziei nr. 35 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată de către reclamantă la data de 24 octombrie 2006, după apariția Legii nr. 10/2001.

De asemenea, imobilul face parte din categoria celor expropriate în perioada 06 martie 1945- 22 decembrie 1989. Ca atare, față de interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la neaplicabilitatea dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, tribunalul a reținut că acțiunea este neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta G.S.C.L.

Prin decizia civilă nr. 152A din 6 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul . În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că în mod corect a procedat prima instanța când a soluționat cauza ținând seama de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 35/2007, iar împrejurarea că în ciclul procesual anterior instanța de apel, prin decizia nr. 31A din 17 ianuarie 2007 a C.A.B., secția a III-a civilă, devenită irevocabilă, a statuat că acțiunea urmează a fi soluționată în temeiul art. 35 al Legii nr. 33/1994, nu prezintă relevanță căci la acel moment nu fusese pronunțată decizia în interesul legii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 53/2007.

La pronunțarea deciziei nr. 31A/2007 s-a avut în vedere realitatea juridică existentă la momentul pronunțării ei, când erau în vigoare dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 6/1999 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conjunctura adoptării Legii nr. 10/2001, iar conflictul între reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001 și dispozițiile cuprinse în decizia nr. 6/1999 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost soluționat în mod neunitar, motiv pentru care a fost promovat recursul în interesul legii soluționat prin decizia nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Pe de altă parte, apelanta a susținut, în mod eronat, că s-a încălcat decizia nr. 31A/2007, deoarece decizia menționată a fost respectată, prin faptul că cererea a fost rejudecată, așa cum s-a dispus prin respectiva decizie.

Motivele pentru care s-a dispus rejudecarea nu au însă forță obligatorie, întrucât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., iar în apel nu se regăsesc dispoziții similare. Totodată, din chiar susținerile reclamantei făcute în cererea de chemare în judecată, rezulta că autoarea acesteia și, ulterior, reclamanta au cunoscut preluarea imobilului de către stat, preluare de care au luat cunoștință în anul 1986, când organele financiare nu au mai primit impozitul aferent terenului în litigiu și au comunicat motivul refuzului.

Chiar dacă s-ar accepta susținerile apelantei în sensul că nu a cunoscut împrejurarea că imobilul a fost expropriat, o astfel de susținere constituie temei pentru formularea unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 a unei cereri de repunere în termenul de formulare a notificării, iar nu pentru a susține incidența în cauză a dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994, î n condițiile în care situația juridică a imobilului în litigiu atrage incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Împotriva menționatei decizii a formulat și motivat recurs, în termen legal, apelanta-reclamantă S.C.L. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora s-a arătat că discuția admisibilității judecării acțiunii privind anularea unei exproprieri imobiliare bazată numai pe Legea nr. 33 /1994 și fără îndeplinirea procedurii instituită de Legea nr. 10/2001 era reglementată în mod irevocabil în această cauză fără a mai putea fi pusă în discuție la rejudecarea în fața instanței de fond . Decizia nr. 53 din 04 iunie 2007 a I.C.C.J., Secțiile Unite, nu își găsea aplicabilitate în această cauză deoarece nu putea avea efect retroactiv și nu putea modifica o soluție devenită irevocabilă, respectiv decizia nr. 31A din 17 ianuarie 2007 a C.A.B., secția a III-a civilă, dosar nr. 7105/3/2006.

Dacă s-ar accepta soluția că reclamanta nu ar mai avea dreptul să ceară justiției anularea măsurii exproprierii cu privire la proprietatea autoarei ei, S.E., din București, sector 1 deoarece nu a formulat notificarea cerută de Legea nr. 10/2001, practic s-ar refuza acesteia accesul la justiție deoarece măsura exproprierii nu a fost comunicată niciodată proprietarilor, nu s-a realizat niciodată nici faptic și nici scriptic prin procese verbale o predare-preluare a imobilului compus din teren și construcții către nici o persoană juridică sau autoritate de stat, proprietarii au avut întotdeauna posesia terenurilor în discuție pe care le-au folosit și le folosesc și în prezent, fără a fi tulburați, în evidențele fiscale terenul a figurat întotdeauna pe numele lui S.E.

și chiar în timpul procesului reclamanta a fost somată de Administrația Financiară să plătească impozitul pe terenul în litigiu ce aparținuse lui S.E., nu s-a plătit nici un fel de dezdăunare pentru acest teren.

De altfel, măsura exproprierii și actul normativ prin care a fost dispusă, respectiv Decretul Consiliului de Stat nr. 404 din 11 decembrie 1986, nu a fost comunicată instanțelor de judecată decât la termenul din 6 ianuarie 2009. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Aspectele invocate de către recurentă se referă la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în raport de dezlegarea dată acestei probleme atât prin decizia instanței de apel nr. 31A din 17 ianuarie 2007 a C.A.B., secția a III-a civilă, dosar nr. 7105/3/2006 , devenită irevocabilă, obligatorie conform art. 315 C. proc.

civ., cât și prin decizia nr. LIII(53) din 4 iunie 2007 pronunțată în recursul în interesul legii. Deși acest aspect a fost dezlegat în primul ciclu procesual, în sensul că acțiunea în revendicare a unei teren expropriat, întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, este admisibilă și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar această dezlegare este obligatorie pentru judecătorii fondului, în temeiul art. 315 C. proc. civ., recurenta o reiterează ca urmare a modului de soluționare a cauzei în cel de-al doilea ciclu procesual, în care a fost menținută soluția din primul ciclu procesual, de respingere a acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 35 ale Legii nr. 33/1994, ca urmare a soluției contrare date acestei probleme de drept prin Decizia nr. LIII/2007 în recurs în interesul legii . Având în vedere că art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. menționează că soluțiile pronunțate într-un recurs în interesul legii asupra problemelor de drept judecate sunt obligatorii pentru instanțe, iar prezenta cauză nu a fost încă judecată pe fond, fiind casată spre a fi rejudecată, obligația de aplicare a recursului în interesul legii revine și instanței din prezenta cauză, deoarece se invocă faptul că aceasta are același obiect cu cel care a format obiectul recursului în interesul legii. Prin urmare, fără a se putea invoca încălcarea art. 315 C. proc. civ., în cauza de față vor putea fi analizate criticile recurentei, referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare.

Sub acest aspect Înalta Curte constatând următoarele: În Decizia în interesul legii nr. LIII/2007 s-a apreciat că, deoarece „Legea nr. 10/2001 are caracter special, în raport de Legea nr. 33/1994, și reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având a obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluare abuzivă de către stat”.

Se observă că motivarea instanței supreme se referă la acele situații în care imobilele au fost preluate în fapt de către stat, căci Legea nr. 10/2001 reglementează doar situația imobilelor care au fost naționalizate și care au fost preluate în posesie efectiv de către stat, pentru că numai în această situație foștii proprietari au deschisă calea notificării în procedura administrativă prevăzută în art. 21 și urm. ale Legii nr. 10/2001, care se referă la notificarea adresată „unităților deținătoare”, deci a acelor entități juridice care dețin în fapt imobilul. În cuprinsul art. 11 al Legii nr.10/2001 nu se regăsește și ipoteza terenurilor fără construcții, expropriate, care au rămas în posesia persoanei de la care s-a realizat exproprierea, deci care nu au fost preluat efectiv de către stat.

De asemenea, Legea nr. 10/2001 are ca scop acordarea de măsuri reparatorii tuturor acelora care au avut în proprietate imobile pe care statul le-a preluat în modalitățile menționate în lege, imobile care au intrat în posesia „unităților deținătoare”, astfel cum sunt denumite în art. 21 al Legii nr. 10/2001, deci care nu se mai află în posesia persoanelor fizice.

În prezenta cauză, reclamanta nu numai că a păstrat posesia terenului, ci a continuat să plătească impozite, astfel încât, păstrând posesia bunului expropriat, ea nu avea și nu are interesul de a se îndrepta cu notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, unei unități deținătoare, deoarece o astfel de unitate nu există, posesia aparținându-i reclamantei, astfel încât singura modalitate de a redobândi și dezmembrământul dreptului de proprietate numit „dispoziție” - de care a fost lipsită prin actul de expropriere, în absența reglementării acestei ipoteze de către Legea nr. 10/2001 - este o acțiune de drept comun. Cum în materia exproprierii dreptul comun este constituit de Legii nr. 33/1994, în mod greșit ambele instanțe de fond susțin că această lege nu este aplicabilă.

Înalta Curte consideră că, pentru a se invoca soluția dată de instanța supremă în soluționarea unui recurs în interesul legii, trebuie ca situația de fapt a speței să fie identică cu aceea avută în vedere la pronunțarea recursului în interesul legii, însă, astfel cum s-a arătat, situația de fapt din prezenta cauză nu este identică cu cea din Decizia nr. LIII/2007. În chiar cuprinsul acestei decizii se menționează că motivarea soluției pronunțate în recursul în interesul legii are în vedere numai cazurile de preluare abuzivă de către stat, situație care nu se regăsește în speța de față, deoarece preluarea de către stat nu a fost și efectivă. Pentru aceste motive, constatând că nu s-a intrat în cercetarea fondului cauzei în raport de temeiul juridic al acțiunii indicat în cererea de chemare în judecată, respectiv art. 35 al Legii nr. 33/1994, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru a analiza îndeplinirea condițiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de apelanta-reclamantă S.C.G.L., împotriva deciziei civile nr. 152 A din 6 octombrie 2009 a Curții de apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai 2010.