ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4689/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4689/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra  recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 19 mai 2000,

reclamanta S.C. H.P. S.R.L. Timișoara, a chemat în judecată pe pârâta S.C.

F.I.M.I.R. S.R.L. București, în prezent S.C. M.T.I.H.I. S.R.L. București,

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să o oblige pe

aceasta să-i plătească suma de 45.708.716 lei cu titlu de preț marfă livrată și

neachitată, cu 25.048.376 lei daune comerciale, plus cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat, că, a

livrat pârâtei, în baza contractului de vânzare – cumpărare nr. 1500 din 2

decembrie 1998, diferite materiale, în valoare de 45.708.716 lei, și că

facturile emise în scopul achitării prețului nu au fost decontate nici până  la

data introducerii acțiunii, situație în care, pârâta îi datorează și daune

comerciale în cuantumul prevăzut în cerere.

Prin sentința nr. 2497 din 29 martie 2001,

Tribunalul București, secția comercială, a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta S.C. H.P. S.R.L. Timișoara, și în consecință a obligat pârâta S.C. F.I.M.I.R.

S.R.L. București, să plătească  acesteia suma de 29.290.047 lei cu titlu de

contravaloare marfă livrată.

Prin aceeași sentință a fost respins capătul de

cerere privind plata daunelor comerciale ca nefondat, iar pârâta a fost

obligată să plătească  reclamantei și suma de 2.418.203 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță, a

reținut în esență că, pârâta a făcut dovada achitării parțiale  a prețului

mărfurilor livrate, și că, în raport de dispozițiile art. 1084 combinat cu art.

1088 C. civ., creditoare poate pretinde în obligațiile care au ca obiect plata

unei sume de bani, numai beneficiul nerealizat, reprezentat de dobânda legală,

situație, în care daunele comerciale, calculate în raport de dispozițiile art.

3 din O.G. nr. 9/2000, nu sunt datorate, nefiind dovedite.

Împotriva susmenționatei sentințe, au declarat

apel atât reclamanta S.C.H.P.S.R.L. Timișoara care a susținut că în mod greșit

a fost respins capătul de cerere privind daunele comerciale în sumă de 29.290.047

lei cât și pârâta S.C.F.I.M.I.R. S.R.L. București, care a arătat, că în mod

eronat, a fost obligată la plata sumei de 29.290.047 lei, cu titlu de preț

marfă livrată din moment ce prin ordinele de plată depuse la fond, a făcut

dovada achitării tuturor facturilor emise de reclamantă, inclusiv a facturii

nr. 3291682 din 12 septembrie 1999, considerată de tribunal ca nefiind

decontată.

Prin decizia nr. 1262 din 27 septembrie 2001,

Curtea de Apel București, secția a  VI-a comercială, a admis ambele apeluri,

declarat de reclamanta S.C.H.P.S.R.L. Timișoara și de pârâta S.C.F.I.M.I.R.

S.R.L. București, împotriva sentinței nr. 2497 din 29 martie 2001, a

Tribunalului București, secția  comercială, și ca urmare a schimbat în tot

hotărârea apelată, în sensul că pe fond, a respins ca rămas fără obiect capătul

de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii mărfii livrate, cu

obligarea acesteia la plata sumei de 25.048.376 lei cu titlu de daune.

De asemenea a mai fost obligată și la plata

cheltuielilor de judecată în sumă de 1.055.000 lei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a

reținut în esență că pârâta a făcut dovada cu ordinele de plată depuse la fond,

că  a achitat integral toate facturile emise de reclamantă, care totalizau suma

de 45.708.716 lei, solicitată prin acțiune cu titlu de preț marfă livrată.

În ce privește, capătul de cerere, privind

daunele comerciale solicitate de reclamantă, în cuantum de 25.048.376 lei,

(capăt de cerere respins de tribunal) instanța de apel a reținut, că, aceste

despăgubiri au fost calculate în conformitate cu dispozițiile art. 3 și art. 4

din O.G. nr. 9/2000, raportat la rata de scont a B.N.R., și că acestea sunt

datorate, conform art. 43 C. com.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat

recurs pârâta S.C.F.I.M.I.R. S.R.L. București, în prezent S.C.”M.T.I.H.I.”

S.R.L. București, susținând în esență că, în mod greșit a fost obligată în apel

la plata daunelor în sumă de 25.048.376 lei, chiar dacă factura din 12

septembrie 1999, a fost achitată abia în luna mai 2000, deoarece daunele

solicitate cu titlu de dobânzi, trebuiau calculate potrivit art. 3 din O.G. nr.

9/2000, numai în raport de taxa oficială a scontului stabilită de B.N.R., care

este singurul nivel de calcul al dobânzii legale, care era aplicabil în speță.

Or, reclamanta a calculat daunele suferite în

raport de indicele prețurilor de consum pus la dispoziția sa de Comisia

Națională de Statistică ceea ce, conduce la concluzia că modul de calcul al

daunelor este eronat, situație care atrage incidența în cauză a motivului de

casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Mai susține recurenta că, rata de scont a B.N.R.

este de 35 % pe an, și întârzierea în plată a prețului a fost doar de 8 luni de

zile, astfel, că pentru perioada în discuție dobânda legală pe care o datorează

s-ar cifra la suma de 10.640.123 lei, care de fapt a fost și achitată, având în

vedere, că, deși datora cu titlu de preț reclamantei numai suma de 45.708.716

lei, în realitate a plătit, acesteia conform dovezilor existente la dosar suma

de 55.112.345 lei (diferență care ar acoperi dobânda legală solicitată cu titlu

de daune).

În sfârșit, pârâta mai susține, că instanța de

apel a făcut o greșită apreciere și a dispozițiilor art. 275 C. proc. civ.,

întrucât, din moment ce a recunoscut până la primul termen de judecată

pretențiile reclamantei, în mod criticabil a dispus, obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată.

În consecință, pârâta solicită admiterea

recursului, casarea deciziei atacate și pe fond respingerea acțiunii.

Recursul pârâtei nu este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar se reține, că

în mod judicios, instanța de apel a considerat că, probatoriul administrat în

cauză, demonstrează că, despăgubirile în sumă de 25.048.376 lei, au fost corect

calculate în raport de dispozițiile art. 3 și art. 4 din O.G. nr. 9/2000, și că

acestea sunt datorate de pârâtă în temeiul art. 43 C. com.

Or, pârâta nu a depus o contraprobă, din care să

rezulte, așa cum susține, că, rata de scont practicată de B.N.R. în perioada de

referință (în raport de care s-a stabilit cuantumul dobânzii legale acordată cu

titlu de daune) ar fi fost de numai 35 % pe an și nu de 38,9 % pe an astfel cum

a fost  comunicată, reclamantei de D.G.S. Timiș și care a fost avută în vedere

la întocmirea calculului daunelor.

Ca atare, și pe cale de consecință obiecțiunile

pârâtei, cu privire la acest aspect, nu pot fi primite, cum de asemenea, nu pot

fi avute în vedere nici susținerile reclamantei în sensul că, reclamanta, ar fi

calculat dobânzile pe o perioadă mai mare decât cea în care a fost întârziată

în plata prețului, respectiv plata sumei de  45.708.716 lei, deoarece, chiar

pârâta recunoaște în recurs, că, suma menționată a fost achitată cu o

întârziere de 8 luni de zile.

Or, din examinarea calculului întocmit de

reclamanta rezultă, că aceasta a considerat că, suma de 45.708.716 lei a fost

achitată cu o întârziere de 256 zile, care coincide, cu  o mică aproximație cu

cea recunoscută de pârâtă, astfel, că și sub acest aspect, susținerile din

recurs, sunt nefondate.

Faptul că, pârâta, a achitat,

potrivit susținerilor sale, cu titlu de preț, o sumă, superioară  celei

datorate, respectiv 55.112.345 lei în loc de 45.708.716 lei, nu poate face

obiectul discuției, direct în recurs, din moment ce, în legătură cu aceste

pretenții nu a fost formulată o cerere reconvențională.

În sfârșit, în ceea ce privește,

critica referitoare la obligarea recurentei, la plata cheltuielilor de

judecată, se constată că nici aceasta nu poate fi primită, în condițiile în

care, reclamanta a notificat-o pe aceasta prin executorul judecătoresc anterior

introducerii acțiunii, în legătură cu obligația care îi revenea privind plata

sumei de 45.708.716 lei, situație, în care nu mai are nici o relevanță, faptul

că, ar fi recunoscut debitul până la primul termen de judecată, astfel, că, în

cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 275 C. proc. civ., așa cum susține

neîntemeiat recurenta.

Așa fiind recursul pârâtei urmează a

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta S.C. M.T.I.H.I. S.R.L. București împotriva deciziei nr. 1262

din 27 septembrie 2001 a Curții de Apel București, secția VI comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi  27

noiembrie 2003.