ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 594/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția

de contencios administrativ și fiscal, reclamanta M.C. a solicitat în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății Publice (în

prezent Ministerul Sănătății) suspendarea executării

Ordinului nr. 1590 din 20 noiembrie 2008 emis de acesta, până la soluționarea

pe fond a acțiunii în contencios administrativ.

În

motivarea acțiunii se arată că prin ordinul atacat s-a dispus revocarea

reclamantei din funcția de manager al Spitalului de Recuperare

Neuropsihomotorie Dr. C.B.D., județul Alba, fiindu-i afectată

reputația profesională.

În

cuprinsul cererii de suspendare a executării actului administrativ,

reclamanta a invocat o serie de neregularități cu privire la actul

care consemnează măsura revocării din funcția de manager.

Prin

sentința nr. 142 din 27 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția

de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de

reclamanta M.C., a suspendat executarea Ordinului MSP nr. 1590 din 20 noiembrie

2008 până la soluționarea pe fond a acțiunii în contencios

administrativ și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a

sumei de 1.666 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu

avocat.

Pentru

a pronunța această soluție, Curtea a reținut, în

esență, că în speța de față sunt îndeplinite

cumulativ condițiile prevăzute de dispozițiile art. 14 alin. (1)

din Legea contenciosului administrativ, respectiv cazul bine justificat și

prevenirea unei pagube iminente sau a unui prejudiciu material viitor.

Împotriva

sentinței nr. 142 din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara a declarat recurs Ministerul Sănătății.

Prin

cererea de recurs au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., iar în motivarea ei s-a arătat,

în esență, că în considerentele sentinței se reiau

afirmațiile reclamantei și apărările pârâtului,

fără a fi prezentate argumentele care au format convingerea

instanței pentru soluția adoptată, precum și că prevederile

art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 au fost greșit aplicate, în

realitate nefiind îndeplinite cerințele impuse de lege pentru a se dispune

suspendarea executării unui act administrativ și nefiind vorba de un

prejudiciu ireparabil în sensul Recomandării nr. R (89) 8/1989 a

Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei referitoare la protecția

jurisdicțională provizorie în materia administrativă.

În

același timp, autoritatea recurentă a mai arătat că este criticabilă

și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum

mult prea mare raportat la valoarea pricinii sau la munca îndeplinită de

avocat.

Prin

întâmpinare, intimata-reclamantă a răspuns punctual tuturor motivelor

de recurs și a solicitat menținerea sentinței atacate, aceasta

fiind apreciată ca legală și temeinică.

Față

de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 90/2001 cu modificările ulterioare, în

temeiul art. 161 alin. (1) C. proc. civ., la termenul de judecată din 5

noiembrie 2009 s-a invocat din oficiu excepția lipsei calității

de reprezentant a persoanei care a semnat recursul.

Având

în vedere că la 22 ianuarie 2010, recurenta a depus la dosar Ordinul nr.

583 din 12 mai 2009 prin care directorul Direcției Legislative și

Asistentă Juridică a fost împuternicit să semneze în numele

și pentru Ministerul Sănătății și cererile de declarare

a căilor extraordinare de atac, Înalta Curte constată că s-a

făcut dovada calității de reprezentat și va respinge

excepția mai sus amintită.

Examinând

cauza prin prisma criticilor aduse de recurent, a probatoriului administrat în

raport de obiectul acțiunii, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată incidența motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul aplicării

greșite a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ.

Prin

cererea de chemare în judecată s-a solicitat suspendarea actului

administrativ unilateral reprezentat de Ordinul MSP nr. 1590 din 20 noiembrie

2008 până la soluționarea pe fond a acțiunii în contencios,

ordin prin care ing. M.C. a fost revocată din funcția de manager al

Spitalului de Recuperare Neuropsihomotorie Dr. C.B.D., județul Alba

începând cu data de 24 noiembrie 2008.

Prin

art. 14 indicat ca temei pentru suspendarea executării actului

administrativ, legiuitorul condiționează în mod expres acordarea de

către instanță a acestei măsuri de protecție

provizorie față de actul administrativ de existența unui caz

bine justificat și pentru prevenirea unei pagube iminente.

De

altfel, chiar prin Recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind protecția judiciară

provizorie în materie de contencios administrativ, pe care se sprijină

prima instanță în considerentele sentinței atacate, unul din

principiile aplicabile protecției provizorii este ca executarea actului

administrativ să fie de natură a cauza prejudicii grave, reperabile

doar cu dificultate și sub condiția existenței unui caz prima

facie împotriva validității actului respectiv.

În

speță, instanța fondului a considerat că toate aceste

cerințe se regăsesc, argumentând în abordarea sa că ordinul

menționat este nemotivat și că prin el se aduce o gravă

atingere reputației profesionale a recurentei și chiar că în lumina

recomandărilor Consiliului Europei – prin organul său decizional,

Comitetul Miniștrilor - sunt create suficiente îndoieli în

legătură cu întocmirea actului a cărui suspendare s-a cerut.

Înalta

Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima

instanță a dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului

administrativ nu s-a făcut prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. ș)

și t) care lămuresc, în viziunea legiuitorului, înțelesul

sintagmelor „caz bine justificat” și „pagubă iminentă”.

De

altfel, atât din reglementarea națională cât și din cea europeană

(sub forma recomandării) rezultă, fără dubiu, că

această normă nu se aplică automat, ci doar în anumite

situații și pentru protecția provizorie a persoanelor care se

consideră vătămate prin acte administrative, și numai

până la momentul la care se răstoarnă prezumția

legalității de care beneficiază aceste acte, fără a

influența în vreun fel decizia instanței sesizată pentru contestarea

actelor în discuție.

În

cauză, actul prin care s-a dispus revocarea din funcția de manager a

intimatei-reclamante nu prezintă prin el însuși elemente de

natură a crea îndoieli în legătură cu legalitatea lui, iar alte

probe nu au fost cerute/administrate pentru a se putea concluziona că sunt

incidente dispozițiile privitoare la suspendarea executării.

Pentru

cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., raportat

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 se va admite recursul, se va modifica sentința atacată

și se va respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării

Ordinului nr. 1590/2008 emis de ministrul sănătății

publice.

Față

de această soluție a instanței de control judiciar, motivul de

recurs privind cuantumul cheltuielilor de judecată nu va mai fi analizat,

nefiind aplicabile prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul

Sănătății împotriva sentinței nr. 142 din 27 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată

în sensul că respinge ca

neîntemeiată cererea de suspendare a executării

Ordinului nr. 1590/2008 emis de ministrul sănătății

publice.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 4 februarie 2010.