ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5716/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta T.G.M. a chemat în judecată Ministerul Sănătății, solicitând instanței ca în contradictoriu cu acesta să pronunțe o hotărâre prin care să dispună suspendarea aplicării ordinului nr. 363 din 16 februarie 2009 emis de pârât, până la rejudecarea cauzei pe fond. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin ordinul a cărei suspendare o solicită i-au fost aduse grave prejudicii materiale și morale, prin diminuarea veniturilor. A mai arătat că eliberarea sa din funcție s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 100 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, neîncadrându-se în niciuna din situațiile prevăzute de acest articol.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Sănătății a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 94 din 23 martie 2009, a respins acțiunea formulată de reclamantă, reținând că aceasta nu a îndeplinit procedura prealabilă instituită de art. 7 din Legea nr. 554/2004, condiție de admisibilitate a cererii de suspendare. Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamanta T.G.M., susținând că solicită instanței să ia act de renunțarea sa la judecarea actului administrativ atacat. Recursul este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează: În fapt, reclamanta T.G.M.

a solicitat instanței să dispună suspendarea Ordinului nr. 363 din 15 februarie 2009, emis de Ministerul Sănătății, prin care a fost eliberată din funcția de funcționar public consilier clasa 1, gradul superior, treapta 1 de salarizare. Potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond. Rezultă așadar că, îndeplinirea de către reclamant a procedurii prealabile, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ, este o condiție obligatorie a cărei neîndeplinire conduce la respingerea acțiunii ca inadmisibilă, așa cum, de altfel, corect a procedat și instanța de fond.

Față de această soluție recurenta T.G.M. a solicitat instanței de recurs să-i admită recursul declarat și să ia act de renunțarea sa la judecata privind suspendarea actului administrativ atacat. Potrivit dispozițiilor art. 246 C. proc. civ. „reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă”. Având în vedere aceste dispoziții legale, precum și faptul că recurenta-reclamantă a solicitat, prin cererea de recurs, să se ia act de renunțare la judecată, Înalta Curte va admite recursul și modificând hotărârea recurată va lua act de renunțarea reclamantei la acțiunea formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de T.G.M. împotriva sentinței civile nr. 94 din 23 martie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința recurată în sensul că ia act de renunțarea reclamantei T.G.M. la acțiunea formulată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie 2009.