ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3079/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 361 din 25 septembrie

2010 Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis

excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, și ca urmare a respins ca

inadmisibilă cererea formulată de reclamanta P.M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Sănătății, având ca obiect constatarea nulității absolute a ordinului din 05

februarie 2010 al Ministerului Sănătății, iar în subsidiar, în situația în care

se va constata că ordinul atacat îndeplinește condițiile legale de valabilitate,

anularea sancțiunii disciplinare aplicată, "avertisment scris", ca fiind

nejustificată.

Reclamanta a arătat că

deține funcția de director medical al Spitalului Clinic Județean de Urgență Arad

și că prin ordinul din 05 februarie 2010, Ministerul Sănătății i-a aplicat sancțiunea

disciplinară "avertisment scris" în temeiul prevăzut

de art. 264

alin. (

1

)

lit. a) C. muncii pentru o pretinsă neglijență

în cazul pacientei C.G.

Prin întâmpinare, pârâtul

Ministerul Sănătății, a invocat excepția inadmisibilității acțiunii prin raportare

la dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, arătând că, în cazuri bine justificate

și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7,

a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Analizând excepția inadmisibilității

în raport de dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 cu referire la

art. 109 alin. (2) C. proc. civ., după citarea reclamantei cu mențiunea de a face

dovada îndeplinirii procedurii prealabile, instanța a reținut că în cauză nu a fost

exercitat recursul grațios cu sau ierarhic, obligatoriu, ceea ce face ca acțiunea

să nu poată fi primită.

În termen legal, împotriva

sus-menționatei sentințe a declarat recurs reclamanta P.M.

În principal, recurenta

a arătat că dat fiind specificul raporturilor de muncă și fiind vorba de o sancțiune

disciplinară aplicată în temeiul art. 261 alin. (1) lit. a) C. muncii, nu este aplicabilă

prevederea din art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

În subsidiar, în măsura

în care instanța va considera că ordinul din 5 februarie 2010 este un act administrativ,

a arătat că acțiunea a fost adresată instanței numai după primirea răspunsului autorității

pârâte la plângerea prealabilă formulată, a cărui copie a fost atașată la cererea

de recurs.

Prin întâmpinare, intimatul

Ministerul Sănătății a precizat că instanța de fond a dat eficiență normelor legale

aplicabile atunci când a respins acțiunea ca inadmisibilă deoarece sarcina probei

privind efectuarea procedurii prealabile revenea reclamantei, care deși citată în

acest scop a refuzat să depună vreo dovadă la dosar.

Examinând cauza în raport

de obiectul acțiunii formulate de reclamantă și în raport de înscrisurile depuse

odată cu exercitarea căii extraordinare de atac a recursului de către reclamantă,

Înalta Curte reține că sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (5) teza I C.

proc. civ., urmând a admite recursul și a casa sentința atacată, cu trimiterea pricinii

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Raportul juridic ce face

obiectul judecății este evident unul de natură administrativă, actul a cărui anulare

s-a cerut fiind un act administrativ unilateral cu caracter individual emis de o

autoritate publică centrală (Ministerul Sănătății prin ministru), situație de drept

în considerarea căreia de altfel reclamanta s-a adresat instanței de contencios

administrativ a Curții de Apel Timișoara.

În mod corect și legal,

în abordarea sa prima instanță, la sesizarea pârâtului, a procedat la verificarea

procedurii prealabile administrative reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 ca o condiție suplimentară și obligatorie de exercitare a dreptului

la acțiune (ca un fine de neprimire), a cărei neîndeplinire este sancționată cu

respingerea cererii în contencios administrativ ca inadmisibilă, în acord cu prevederile

art. 109 alin. (2) C. proc. civ.

Judecătorul fondului a

manifestat rol activ, procedând la citarea reclamantei cu mențiunea de a face dovada

exercitării recursului grațios  și în lipsa unei dovezi în acest sens a aplicat

sancțiunea respingerii ca inadmisibilă a cererii.

Instanța de control judiciar

nu poate ignora însă înscrisurile noi depuse de recurenta-reclamantă, mai exact

plângerea prealabilă formulată împotriva ordinului din 5 februarie 2010 emis de

ministrul sănătății, plângere înregistrată la 22 februarie 2010 după cum rezultă

din chiar răspunsul comunicat de autoritatea emitentă, cu același număr, aflat la

dosar recurs.

Se constată, așadar, că

anterior sesizării instanței de contencios administrativ competente, în termenul

legal prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reclamanta s-a adresat

autorității pârâte cu plângere prealabilă sub forma recursului grațios, iar în acest

context prima instanță este datoare a analiza pe fond pricina, din perspectiva

art. 1, art. 8 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și a normelor legale speciale

aplicabile față de calitatea reclamantei ce ocupă (interimar) funcția de director

medical la Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de P.M. împotriva sentinței civile nr. 361 din 25 septembrie 2010 a Curții de Apel

Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată

și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 26 mai 2011.