ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2397/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 16 iulie 2007, sub nr. 7452/302/2007, reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor a chemat în judecată pe pârâta SC T.F.T. SRL, solicitând instanței: să constate faptul că a intervenit rezoluțiunea contractului de grant RO 0007.02.02.01.2099, în baza art. 11 din Condițiile Generale ale Contractului de Grant; să oblige pârâta la plata sumei de 133.320 RON fonduri PHARE, reprezentând contravaloarea avansului încasat de către Beneficiar, datorată urmarea rezoluțiunii acestui contract în baza prevederilor art. 11 alin. (3) din Condițiile Generale ale Contractului de Grant; obligarea SC T.F.T.

SRL la plata dobânzii de întârziere, conform art. 18 alin. (3) din Condițiile Generale, plătibilă de la data expirării termenului de plată acordat de instituția sa până la achitarea în întregime a debitului, cuantumul dobânzilor fiind de 26.603,37 RON; obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată. La data de 17 octombrie 2007, pârâta SC T.F.T. SRL a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prematurității introducerii acțiunii și excepția necompetenței generale teritoriale a Judecătoriei Sectorului 5 București în soluționarea cauzei, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. La termenul de judecată din data de 24 octombrie 2007, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței materiale, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. și a acordat cuvântul părților pe dezbateri asupra acesteia. Prin sentința civilă nr. 6960 din 24 octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă, a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor și pe pârâta SC T.F.T. SRL în favoarea Tribunalului București, secția comercială. Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a comercială, la data de 11 decembrie 2007, sub nr. 44518/3/2007. Prin sentința comercială nr. 2709, pronunțată la data de 26 februarie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis excepția prematurității și a respins acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor împotriva pârâtei SC T.F.T.

SRL, ca prematur introdusă. În motivarea hotărârii, instanța de fond a reținut, în esență, că, pentru a rezilia contractul, reclamantul era obligat să notifice aceasta pârâtei, care, la rândul său, putea să furnizeze explicații, reclamantul notificând pârâtei intenția de reziliere a contractului, părțile s-au întâlnit la concilieri directe la 7 august 2006 și 4 septembrie 2006, ultima întâlnire fiind stabilită pentru data de 18 septembrie 2006, însă reclamantul nu a depus la dosar dovada privind întâlnirea părților de la această dată. A mai reținut instanța că din conținutul proceselor-verbale de conciliere rezultă că autoritatea contractantă, reclamantul, s-a obligat să pună la dispoziția pârâtei documentația aferentă contractului, pentru ca aceasta să-și poată formula apărări, însă această obligație nu a fost respectată sau, mai exact, reclamantul nu a probat îndeplinirea obligației asumate.

Pe de altă parte, s-a reținut că reclamantul nu a respectat prevederile art. 720 1 C. proc. civ., în sensul că nu a făcut dovada comunicării către pârâtă a documentelor în baza cărora își justifică pretențiile. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor, solicitând, în conformitate cu dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii excepției prematurității și casarea sentinței, cu trimitere instanței competente, spre judecarea fondului. Prin încheierea de ședință din data de 12 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a apreciat, față de dispozițiile art. 282 alin. (1) C. proc.

civ., raportat la art. 720 8 C. proc. civ., că această cale de atac este apel și, în consecință, calificată ca fiind apel. Prin decizia comercială nr. 464 din 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor împotriva sentinței comerciale nr. 2709 din 26 februarie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 44518/3/2007, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC T.F.T. SRL, a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte: Cum din atitudinea părților, rezultată din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, apare neechivocă lipsa voinței acestora de a rezolva litigiul pe cale amiabilă, cum rațiunea legiuitorului avută în vedere prin art. 720 1 C. proc.

civ. este aceea a degrevării instanțelor de acțiunile evaluabile în bani ce pot fi soluționate într-un termen mai scurt pe cale amiabilă și reținând că de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 16 iulie 2007, (fila 1 Judecătoria Sectorului 5 București) și cel puțin până la pronunțarea sentinței atacate cu prezentul apel (sentința comercială nr. 2709 din 26 februarie 2008) nu s-a solicitat vreodată amânarea cauzei în vederea rezolvării pe cale amiabilă, rezultă fără putere de tăgadă voința părților de a supune litigiul rezolvării pe cale judecătorească. În aceste condiții, interpretarea instanței în sensul că nu s-au respectat prevederile art. 720 1 C. proc. civ. este una excesiv de rigid aplicată cauzei de față, raportat la situația expusă în precedent, cât mai ales la rațiunea pentru care a fost edictată norma prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ. În aceste condiții și cu aceste considerente, instanța a apreciat că cererea reclamantei nu este prematură față de motivele invocate de pârâtă și nici în raport de dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC T.F.T. SRL București, solicitând admiterea recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului și menținerii hotărârii instanței de fond; cu cheltuieli de judecată. În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, în esență, următoarele motive: Instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, motiv prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Actul dedus judecății îl reprezintă contractul de grant și, în această privință, instanța de apel a nesocotit principiul imperativ prevăzut de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, or, prin neluarea în considerare a proceselor-verbale întocmite în mod legal de către părți cu ocazia întâlnirilor de conciliere directă ce au precedat prezentul litigiu, respectiv procesele-verbale datate 7 august 2006 și 4 septembrie 2006. Natura procesului-verbal de conciliere directă nu este aceea de act formal, ci de convenție a părților, ori, instanța de apel a trecut peste voința comună a părților, interpretând manifestarea lor explicită de a-și comunica documentele relevante într-un termen determinat ca pe o „neechivocă” lipsa de voință în rezolvarea litigiului pe cale amiabilă, ignorând principiul consensualismului și al primatului convențiilor legal încheiate.

În speță, societatea recurentă a fost reprezentată permanent la ședințele de conciliere, iar din procesele-verbale nu rezultă că părțile ar fi ajuns într-o situație ireconciliabilă născătoare de litigiu. În aceste condiții, instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată și cu aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv a art. 720 1 alin. (1), (2), (4) și (5) C. proc. civ. În cauză, părțile nu au ajuns la „rezultatul concilierii” pentru simplul motiv că procedura nu a fost finalizată. Pe cale de consecință, nici „înscrisul despre rezultatul concilierii” nu a fost produs. În absența acestei dovezi, singura soluție care nu vine în contradicție cu textele legale imperative citate mai sus este soluția respingerii acțiunii.

În mod eronat, instanța de apel a infirmat această soluție ce a fost pronunțată la fond. Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Criticile formulate de pârâtă, în sensul că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, cu schimbarea naturii actului juridic dedus judecății și cu schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, critici subscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., nu pot fi primite de către instanța de recurs. Recurenta-pârâtă susține, în cadrul acestui motiv de recurs, că actul dedus judecății îl reprezintă contractul de grant, și consideră că respectivul contract trebuie suplimentat cu procesele-verbale de conciliere, în totalitatea lor.

Această susținere este nefondată. Din conținutul cererii introductive de instanță rezultă, fără putință de tăgadă, că actul juridic dedus judecății îl reprezintă contractul de grant RO 0007.02.02.01.2099, numai această convenție făcută între părțile contractante putând forma obiectul analizei instanței de recurs în cadrul motivului de modificare prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., sub aspectul încălcării principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ. Nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât procesele-verbale de conciliere întocmite urmare intervenirii rezoluțiunii contractului de grant în baza prevederilor art.11 alin.3 din Condițiile Generale ale Contractului de Grant, nu constituie un act juridic.

Textul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la actele juridice în sens de negotium juris , adică manifestări de voință producătoare de efecte juridice, și nicidecum în sens de instrumentum probationis , adică de înscris, ca mijloc de probă. Este evident că procesul-verbal de conciliere nu reprezintă un act juridic, în sens de manifestare de voință a părților, producătoare de efecte juridice, pentru a se putea pune problema greșitei interpretări, schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Așadar, deși recurenta invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare a probelor (procesele-verbale de conciliere), care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei.

Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății, respectiv cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe un contract de grant, însă faptul că a considerat că interpretarea instanței de fond, în sensul că nu s-au respectat prevederile art. 720 1 C. proc. civ., este excesiv de rigid aplicată cauzei, nu înseamnă că instanța a schimbat natura actului sau înțelesul lămurit al acestuia, ci doar că, din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese că cererea reclamantului nu este prematură, nici față de motivele invocate de pârâtă, și nici în raport de dispozițiile art. 720 1 C. proc.

civ. Față de cele mai sus arătate, acest motiv de recurs apare drept nefondat, și, ca atare, urmează a fi respins. Prin celelalte critici formulate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC T.F.T. SRL București susține că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv art. 720 1 alin. (1), (2), (4) și (5) C. proc. civ. Și acest motiv de recurs este nefondat. Din economia art. 720 1 C. proc. civ. rezultă, fără putință de tăgadă, caracterul imperativ al dispoziției și momentul în care se realizează concilierea, respectiv înaintea introducerii acțiunii, acest text consacrând o procedură prealabilă de conciliere directă obligatorie pentru „procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani”.

Însă, în cauză, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, voința părților de a supune litigiul rezolvării pe cale judecătorească nu a fost exprimată cu ignorarea dispozițiilor legale imperative sus-menționate. Este adevărat că încercarea de conciliere adresată pârâtei de către reclamant nu îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ. și că, în primul rând, această procedură de conciliere nu a fost finalizată și, deci, înscrisul despre rezultatul concilierii nu a fost produs, însă nerespectarea unora din prevederile art. 720 1 C. proc. civ. nu atrage automat nulitatea concilierii, ci numai dacă partea dovedește o vătămare. Dacă demersul reclamantului ar fi rămas fără rezultat sau pârâta ar fi invocat și dovedit o vătămare, s-ar fi putut pune cu temei problema neîndeplinirii procedurii prealabile.

Dar pârâta nu numai că nu invocă vătămarea, dar nici nu invocă neefectuarea concilierii prealabile pentru a paraliza acțiunea reclamantului. Mai mult decât atât, neefectuarea procedurii obligatorii de conciliere constituie un fine de neprimire a acțiunii, acțiunea reclamantului neputând fi înregistrată pe rolul instanței în lipsa dovezii realizării sau încercării de realizare a procedurii concilierii. Or, în speța de față, acțiunea a fost introdusă după parcurgerea procedurii prealabile de conciliere, fiind dovedită de către reclamant dovada încercării realizării unei atare concilieri. În condițiile arătate și având în vedere demersurile întreprinse de reclamant, ar fi nefondată o interpretare în sensul că nu s-a realizat încercarea de conciliere, prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ., pentru a se putea promova acțiunea. Așadar, nu se poate reține că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit prevederile art. 720 1 C. proc. civ., criticile formulate de recurenta-pârâtă sub acest aspect fiind nefondate. Totodată, solicitarea de către pârâtă a unor acte depuse chiar de ea însăși la conciliere relevă reaua-credință a acesteia și lipsa intenției sale de conciliere, ci de tergiversare a soluționării litigiului. Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC T.F.T. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 64 din 6 noiembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2009.