ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2397/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2397/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 16 iulie 2007, sub nr. 7452/302/2007,

reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor a chemat

în judecată pe pârâta SC T.F.T. SRL, solicitând instanței: să constate faptul

că a intervenit rezoluțiunea contractului de grant RO 0007.02.02.01.2099, în

baza art. 11 din Condițiile Generale ale Contractului de Grant; să oblige

pârâta la plata sumei de 133.320 RON fonduri PHARE, reprezentând contravaloarea

avansului încasat de către Beneficiar, datorată urmarea rezoluțiunii acestui

contract în baza prevederilor art. 11 alin. (3) din Condițiile Generale ale

Contractului de Grant; obligarea SC T.F.T. SRL la plata dobânzii de întârziere,

conform art. 18 alin. (3) din Condițiile Generale, plătibilă de la data

expirării termenului de plată acordat de instituția sa până la achitarea în

întregime a debitului, cuantumul dobânzilor fiind de 26.603,37 RON; obligarea

pârâtei la cheltuieli de judecată.

La data de 17 octombrie 2007, pârâta

SC T.F.T. SRL a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii, excepția prematurității introducerii acțiunii și

excepția necompetenței generale teritoriale a Judecătoriei Sectorului 5

București în soluționarea cauzei, iar, pe fond, a solicitat respingerea

acțiunii, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de

24 octombrie 2007, instanța, din oficiu, a invocat excepția necompetenței

materiale, în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. și a acordat

cuvântul părților pe dezbateri asupra acesteia.

Prin sentința civilă nr. 6960 din 24

octombrie 2007, Judecătoria Sectorului 5 București, secția a II-a civilă, a

admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat

competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Ministerul

Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor și pe pârâta SC T.F.T. SRL în

favoarea Tribunalului București, secția comercială.

Cauza a fost înregistrată la

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, la data de 11 decembrie 2007,

sub nr. 44518/3/2007.

Prin sentința comercială nr. 2709,

pronunțată la data de 26 februarie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a admis excepția prematurității și a respins acțiunea formulată de reclamantul

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor împotriva pârâtei SC

T.F.T. SRL, ca prematur introdusă.

În motivarea hotărârii, instanța de

fond a reținut, în esență, că, pentru a rezilia contractul, reclamantul era

obligat să notifice aceasta pârâtei, care, la rândul său, putea să furnizeze

explicații, reclamantul notificând pârâtei intenția de reziliere a

contractului, părțile s-au întâlnit la concilieri directe la 7 august 2006 și 4

septembrie 2006, ultima întâlnire fiind stabilită pentru data de 18 septembrie

2006, însă reclamantul nu a depus la dosar dovada privind întâlnirea părților

de la această dată.

A mai reținut instanța că din

conținutul proceselor-verbale de conciliere rezultă că autoritatea

contractantă, reclamantul, s-a obligat să pună la dispoziția pârâtei

documentația aferentă contractului, pentru ca aceasta să-și poată formula

apărări, însă această obligație nu a fost respectată sau, mai exact,

reclamantul nu a probat îndeplinirea obligației asumate.

Pe de altă parte, s-a reținut că

reclamantul nu a respectat prevederile art. 720

1

C. proc. civ., în

sensul că nu a făcut dovada comunicării către pârâtă a documentelor în baza

cărora își justifică pretențiile.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs reclamantul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și

Locuințelor, solicitând, în conformitate cu dispozițiile art. 304

1

C.

proc. civ., modificarea sentinței civile atacate, în sensul respingerii

excepției prematurității și casarea sentinței, cu trimitere instanței

competente, spre judecarea fondului.

Prin încheierea de ședință din data

de 12 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a

apreciat, față de dispozițiile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., raportat la

art. 720

8

C. proc. civ., că această cale de atac este apel și, în

consecință, calificată ca fiind apel.

Prin decizia comercială nr. 464 din

6 noiembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis

apelul declarat de apelantul-reclamant Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor

Publice și Locuințelor împotriva sentinței comerciale nr. 2709 din 26 februarie

2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul

nr. 44518/3/2007, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC T.F.T. SRL, a

desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Cum din atitudinea părților,

rezultată din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, apare neechivocă lipsa

voinței acestora de a rezolva litigiul pe cale amiabilă, cum rațiunea

legiuitorului avută în vedere prin art. 720

1

C. proc. civ. este

aceea a degrevării instanțelor de acțiunile evaluabile în bani ce pot fi

soluționate într-un termen mai scurt pe cale amiabilă și reținând că de la data

înregistrării cererii de chemare în judecată, 16 iulie 2007, (fila 1

Judecătoria Sectorului 5 București) și cel puțin până la pronunțarea sentinței

atacate cu prezentul apel (sentința comercială nr. 2709 din 26 februarie 2008)

nu s-a solicitat vreodată amânarea cauzei în vederea rezolvării pe cale

amiabilă, rezultă fără putere de tăgadă voința părților de a supune litigiul

rezolvării pe cale judecătorească.

În aceste condiții, interpretarea

instanței în sensul că nu s-au respectat prevederile art. 720

1

C.

proc. civ. este una excesiv de rigid aplicată cauzei de față, raportat la

situația expusă în precedent, cât mai ales la rațiunea pentru care a fost

edictată norma prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ.

În aceste condiții și cu aceste

considerente, instanța a apreciat că cererea reclamantei nu este prematură față

de motivele invocate de pârâtă și nici în raport de dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen, pârâta SC T.F.T. SRL București, solicitând admiterea

recursului și modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii

apelului și menținerii hotărârii instanței de fond; cu cheltuieli de judecată.

În recursul său, întemeiat în drept

pe prevederile pct. 8 și 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a

invocat, în esență, următoarele motive:

Instanța de apel a pronunțat

hotărârea recurată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății,

motiv prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Actul dedus judecății îl

reprezintă contractul de grant și, în această privință, instanța de apel a

nesocotit principiul imperativ prevăzut de art. 969 C. civ., conform căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, or, prin

neluarea în considerare a proceselor-verbale întocmite în mod legal de către

părți cu ocazia întâlnirilor de conciliere directă ce au precedat prezentul

litigiu, respectiv procesele-verbale datate 7 august 2006 și 4 septembrie 2006.

Natura procesului-verbal de

conciliere directă nu este aceea de act formal, ci de convenție a părților,

ori, instanța de apel a trecut peste voința comună a părților, interpretând

manifestarea lor explicită de a-și comunica documentele relevante într-un

termen determinat ca pe o „neechivocă” lipsa de voință în rezolvarea litigiului

pe cale amiabilă, ignorând principiul consensualismului și al primatului

convențiilor legal încheiate.

În speță, societatea recurentă a fost

reprezentată permanent la ședințele de conciliere, iar din procesele-verbale nu

rezultă că părțile ar fi ajuns într-o situație ireconciliabilă născătoare de

litigiu.

În aceste condiții, instanța de apel a

pronunțat hotărârea recurată și cu aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut la

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv a art. 720

1

alin. (1), (2),

(4) și (5) C. proc. civ.

În cauză, părțile nu au ajuns la „rezultatul

concilierii” pentru simplul motiv că procedura nu a fost finalizată. Pe cale de

consecință, nici „înscrisul despre rezultatul concilierii” nu a fost produs. În

absența acestei dovezi, singura soluție care nu vine în contradicție cu textele

legale imperative citate mai sus este soluția respingerii acțiunii. În mod

eronat, instanța de apel a infirmat această soluție ce a fost pronunțată la

fond.

Analizând

recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept

indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Criticile

formulate de pârâtă, în sensul că instanța de apel a pronunțat hotărârea

recurată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, cu

schimbarea naturii actului juridic dedus judecății și cu schimbarea înțelesului

lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, critici subscrise motivului de

recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., nu pot fi primite de către

instanța de recurs.

Recurenta-pârâtă

susține, în cadrul acestui motiv de recurs, că actul dedus judecății îl

reprezintă contractul de grant, și consideră că respectivul contract trebuie

suplimentat cu procesele-verbale de conciliere, în totalitatea lor.

Această

susținere este nefondată.

Din conținutul cererii introductive

de instanță rezultă, fără putință de tăgadă, că actul juridic dedus judecății

îl reprezintă contractul de grant RO 0007.02.02.01.2099, numai această

convenție făcută între părțile contractante putând forma obiectul analizei

instanței de recurs în cadrul motivului de modificare prevăzut de pct. 8 al

art. 304 C. proc. civ., sub aspectul încălcării principiului înscris în art. 969

alin. (1) C. proc. civ.

Nu

subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât procesele-verbale

de conciliere întocmite urmare intervenirii rezoluțiunii contractului de grant

în baza prevederilor art.11 alin.3 din Condițiile Generale ale Contractului de

Grant, nu constituie un act juridic.

Textul

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la actele juridice în sens de

negotium

juris

, adică manifestări de voință producătoare de efecte juridice, și

nicidecum în sens de

instrumentum probationis

, adică de înscris, ca

mijloc de probă.

Este

evident că procesul-verbal de conciliere nu reprezintă un act juridic, în sens

de manifestare de voință a părților, producătoare de efecte juridice, pentru a

se putea pune problema greșitei interpretări, schimbării naturii ori

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Așadar,

deși recurenta invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile

formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, deoarece nu se referă la

interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății, ci la greșita interpretare

a probelor (procesele-verbale de conciliere), care nu constituie motiv de

casare ori de modificare a deciziei.

Interpretarea

dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea

motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății,

respectiv cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel,

instanța de apel a reținut că reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe un

contract de grant, însă faptul că a considerat că interpretarea instanței de

fond, în sensul că nu s-au respectat prevederile art. 720

1

C. proc.

civ., este excesiv de rigid aplicată cauzei, nu înseamnă că instanța a schimbat

natura actului sau înțelesul lămurit al acestuia, ci doar că, din ansamblul

probelor administrate în cauză, reiese că cererea reclamantului nu este

prematură, nici față de motivele invocate de pârâtă, și nici în raport de

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ.

Față

de cele mai sus arătate, acest motiv de recurs apare drept nefondat, și, ca atare,

urmează a fi respins.

Prin

celelalte critici formulate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de pct. 9

al art. 304 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC T.F.T. SRL București susține că

hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a

legii, respectiv art. 720

1

alin. (1), (2), (4) și (5) C. proc. civ.

Și

acest motiv de recurs este nefondat.

Din

economia art. 720

1

C. proc. civ. rezultă, fără putință de tăgadă,

caracterul imperativ al dispoziției și momentul în care se realizează

concilierea, respectiv înaintea introducerii acțiunii, acest text consacrând o

procedură prealabilă de conciliere directă obligatorie pentru „procesele și

cererile în materie comercială evaluabile în bani”.

Însă,

în cauză, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, voința părților

de a supune litigiul rezolvării pe cale judecătorească nu a fost exprimată cu

ignorarea dispozițiilor legale imperative sus-menționate.

Este

adevărat că încercarea de conciliere adresată pârâtei de către reclamant nu

îndeplinește toate condițiile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ.

și că, în primul rând, această procedură de conciliere nu a fost finalizată și,

deci, înscrisul despre rezultatul concilierii nu a fost produs, însă

nerespectarea unora din prevederile art. 720

1

C. proc. civ. nu

atrage automat nulitatea concilierii, ci numai dacă partea dovedește o

vătămare.

Dacă

demersul reclamantului ar fi rămas fără rezultat sau pârâta ar fi invocat și

dovedit o vătămare, s-ar fi putut pune cu temei problema neîndeplinirii

procedurii prealabile. Dar pârâta nu numai că nu invocă vătămarea, dar nici nu

invocă neefectuarea concilierii prealabile pentru a paraliza acțiunea

reclamantului.

Mai

mult decât atât, neefectuarea procedurii obligatorii de conciliere constituie

un fine de neprimire a acțiunii, acțiunea reclamantului neputând fi

înregistrată pe rolul instanței în lipsa dovezii realizării sau încercării de

realizare a procedurii concilierii.

Or,

în speța de față, acțiunea a fost introdusă după parcurgerea procedurii

prealabile de conciliere, fiind dovedită de către reclamant dovada încercării

realizării unei atare concilieri.

În

condițiile arătate și având în vedere demersurile întreprinse de reclamant, ar

fi nefondată o interpretare în sensul că nu s-a realizat încercarea de

conciliere, prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., pentru a se putea

promova acțiunea.

Așadar,

nu se poate reține că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit

prevederile art. 720

1

C. proc. civ., criticile formulate de

recurenta-pârâtă sub acest aspect fiind nefondate.

Totodată,

solicitarea de către pârâtă a unor acte depuse chiar de ea însăși la conciliere

relevă reaua-credință a acesteia și lipsa intenției sale de conciliere, ci de

tergiversare a soluționării litigiului.

Pentru

cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC T.F.T. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 64 din 6 noiembrie

2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

14 octombrie 2009.