ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3098/2016

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de la data de 21 august 2009 pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a comercială, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. „A” S.R.L., constatarea intervenirii rezoluțiunii contractului de grant RO 0007.02.02.03.0321 încheiat cu pârâta, și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 21.124 euro fonduri PHARE și 54,06 euro comisioane bancare, reprezentând suma virată cu titlu de finanțare nerambursabilă în baza contractului de grant RO 0007.02.02.0321, solicitată ca urmare a rezoluțiunii acestui contract și repunerii părților în situația anterioară, obligarea pârâtei la plata dobânzii de întârziere în cuantum de 3.176,95 euro, calculată conform art. 18 alin. 3 din Condițiile Generale, plătibilă la data expirării termenului de plată și până la achitarea în întregime a debitului, dobândă calculată pentru perioada 29.04.2005-11.08.2009.

Prin Încheierea de ședință de la 22 ianuarie 2010, Tribunalului București - Secția a VI-a comercială a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat cauza spre competentă soluționare Secției de contencios administrativ a Tribunalului București, reținând că actul ce face obiectul capătului principal de cerere, respectiv contractul de grant, este asimilat actelor administrative.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția de contencios administrativ la data de 26 mai 2010.

Prin Sentința civilă nr.553 din 11 februarie 2011, Tribunalul București - Secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, reținând, în esență, calitatea de autoritate publică centrală a reclamantului Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței și, în temeiul art.10 din Legea nr.554/2010, a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

3.1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 1 martie 2011, sub nr.25826/3/2010.

Prin sentința civilă nr.5075 din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat raportat la sentința nr.5783 din 14.09.2007 pronunțată în dosarul nr.11950/302/2006 al Judecătoriei Sectorului 5 București.

Împotriva sentinței nr.5075 din 13 septembrie 2011 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului.

Prin decizia nr.4183 din 17 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, a casat Sentința nr.5075 din 13 septembrie 2011 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că, în condițiile în care cauza aflată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București a fost soluționată pe temeiul excepției prematurității cererii, nu se opune autoritatea de lucru judecat fondului litigiului de față, bazat pe un alt temei juridic.

3.2.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr.25826 /3/2010*.

Prin sentința civilă nr.746 din 19 februarie 2013, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Împotriva sentinței nr. 746 din 19 februarie 2013 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

Prin decizia civilă nr.4587 din 2 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, a casat sentința civilă nr.746 din 19 februarie 2013 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că acțiunea nu este prescrisă.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr.25826/3/2010**.

Rejudecând cauza, prin sentința civilă nr.3459 din 22 decembrie 2015, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

- admite în parte acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, în contradictoriu cu pârâta S.C. „A” S.R.L. și intervenienta Agenția pentru Dezvoltare Regională a Regiunii de Dezvoltare Sud Est Brăila;

- constată intervenită rezoluțiunea contractului de grant RO 0007.02.02.03.0321;

- obligă pârâta la restituirea echivalentului în lei al sumelor de 21.124 Euro, reprezentând avans, și 54.06 euro reprezentând comisioane bancare, în termen de 30 de zile de la data pronunțării, sub sancțiunea plății dobânzilor de întârziere calculate conform art. 18 alin. 3 din condiții generale ale contractului de  grant.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele:

Între Ministerul Dezvoltării și Prognozei, în calitate de autoritate contractantă, Agenția de Dezvoltare Regională Sud Est, în calitate de autoritate de implementare, și S.C. „A” S.R.L., în calitate de beneficiar, a fost încheiat Contractul de grant RO 0007.02.02.03, având ca obiect acordarea unei subvenții în vederea implementării proiectului „Realizarea, implementarea și certificarea sistemelor de management al calității ISO 9000 și a sistemelor de management al mediului ISO 14000”.

Contractul a fost încheiat la data de 28.11.2002, cu o perioadă de implementare de 11 luni. Data de începere a proiectului este, conform art.2 alin.1 din condițiile speciale ale contractului, prima zi a lunii imediat următoare virării avansului.

Valoarea totală a proiectului era de 88.017 euro, din care Autoritatea Contractantă contribuia, așa cum prevăd dispozițiile art. 3 alin. 2 din condițiile speciale ale contractului de grant, cu 52.810 euro, echivalentul a 60%, restul reprezentând contribuția proprie a pârâtei.

Conform art. 4 din condiții speciale, plățile se fac în conformitate cu prevederile art. 15 ale Anexei II - Condiții Generale.

Din opțiunile menționate la art. 15 alin. 1 din condiții generale, se aplică opțiunea I.

Conform art. 15 alin. 1 din condiții generale, opțiunea I se referă la proiectele a căror durată nu depășește 12 luni sau a căror finanțare de către autoritatea contractantă este mai mică de 100.00 de euro, și presupune efectuarea unei plăți a avansului de 80% din suma menționată la art. 3 alin. 2 al Condiții Speciale minus rezerva pentru cheltuieli neprevăzute, care se va plăti în termen de 60 de zile de la primirea de către autoritatea contractantă a următoarelor documente: contractul semnat de cele două părți, o cerere de plată conform modelului din Anexa V și o garanție financiară în condițiile art. 15 alin. 4 (în speță, această din urmă cerință nu este necesară).

Contractul a fost semnat în noiembrie 2002, cererea de plată a avansului a fost depusă la 03.12.2002 și a fost aprobată la 12.03.2003.

Beneficiarul a primit avansul la 21.03.2003.

Durata de execuție a proiectului s-a întins pe perioada 01.04.2003-01.03.2004.

Curtea de apel a constatat că cererea de constatare a intervenirii rezoluțiunii Contractului de grant RO 0007.02.02.03.0321, cu repunerea părților în situația anterioară, este fondată și nu pot fi primite argumentele pârâtei referitoare la culpa reclamantei în aprobarea cu întârziere a avansului.

În primul rând, cererea de înlocuire a societății S.C. „B” S.A. cu S.C. „C” S.R.L. a fost depusă anterior formulării cererii de plată a avansului, la data de 26.11.2002, fiind motivată de faptul că S.C. „B” S.A. nu mai întrunește condițiile de eligibilitate.

Presupunând că pârâta s-a aflat, la data formulării cererii de prelungire a duratei de implementare a contractului și la data formulării întâmpinării, în eroare cu privire la denumirea societății cu care a fost înlocuit un beneficiar care a renunțat (din actele dosarului rezultă că pârâta a formulat o cerere la 07.04.2003 prin care a solicitat înlocuirea S.C. „D” Services S.R.L., care a renunțat, cu S.C. „E” S.A. Constanța, Curtea de apel a reținut că pârâta nu a făcut nicio dovadă cu privire la legătura dintre manifestarea de voință a S.C. „D” Services S.R.L. și plata avansului la trei luni de la formularea cererii de plată, cu depășirea termenul contractual de 60 de zile.

Pe de altă parte, cererea de prelungire a termenului de finalizare a proiectului a fost depusă la 29.02.2004, în condițiile în care termenul expira la 01.03.2004, iar potrivit contractului, beneficiarul avea obligația să o depună cu minim 30 de zile înainte, conform art. 9 alin. 1 paragraful al doilea din condiții generale.

Conform art. 12 alin. 1 teza a doua din condiții generale, „

Beneficiarul poate solicita cu cel puțin o lună de zile înainte de terminarea duratei de executare a proiectului, prelungirea acesteia. Solicitarea trebuie însoțită de toate dovezile necesare evaluării acesteia

”.

Curtea de apel a reținut și faptul că pârâta nu a formulat vreo contestație împotriva refuzului de prelungire a duratei de implementare a contractului, în termenele și condițiile reglementate de Legea nr. 554/2004.

Actul administrativ asimilat, respectiv refuzul de aprobare a încheierii actului adițional, putea fi contestat de către beneficiar în contencios administrativ, acesta nejustificând pasivitatea pârâtei în îndeplinirea obligațiilor contractuale.

Pârâta a fost încunoștințată cu privire la obligația de a depune raportul final, prin adresa A.D.R. nr.2557/11.05.2004 și adresa A.D.R. din 13.08.2004, iar raportul nu se depune numai în vederea primirii sumei finale. Astfel, conform contractului, consecința nedepunerii în termenul prevăzut nu este doar neplata ultimei tranșe. Conform art.2 (3) din condiții generale, „

raportul final trebuie să conțină o descriere detaliată a condițiilor în care a fost realizat proiectul, informații asupra măsurilor luate pentru identificarea CE ca sursă a finanțării și asupra elementelor care să permită evaluarea impactului Proiectului, un decont final al tuturor costurilor eligibile ale Operațiunii, plus o recapitulație completă a veniturilor și a cheltuielilor proiectului precum și a plăților primite

”.

Conform art. 2 alin. (4), raportul final se depune în termen de trei luni de la terminarea duratei de desfășurare definită la art. 2 din Condiții Speciale (în speță, perioada de implementare s-a întins până la 01.03.2004) iar, potrivit art. 2 alin. (6), „

Dacă Beneficiarul nu furnizează Autorității Contractante un raport final în termenul prevăzut de art. 2(4) și nu furnizează o explicație scrisă acceptabilă și suficientă asupra motivelor care l-au împiedicat să-și îndeplinească această obligație, Autoritatea Contractantă poate rezilia Contractul conform primul alineat al art. 11 (3) și poarte recupera sumele deja plătite Beneficiarului

”.

Or, din actele dosarului rezultă că pârâta a înaintat raportarea finală după cinci ani, la 25.03.2009, cu depășirea nejustificată a termenului prevăzut în contract.

Curtea de apel a constatat că, în speță, operează rezoluțiunea (judiciară), cu consecința repunerii părților în situația anterioară, și nu rezilierea (cu consecința încetării contractului pentru viitor). Plata subvenției în tranșe - avans, plată intermediară și plată finală - nu transformă contractul de finanțare într-unul cu executare succesivă.

Obligația de a depune raportul final nu era doar o condiție pentru primirea tranșei finale, ci și pentru justificarea avansului, de esență fiind îndeplinirea obiectivelor contractuale.

Or, obiectivele finale nu au fost realizate în integralitate. Din raportarea financiară finală întocmită la 25 martie 2009 rezultă că nu a fost realizată certificarea sistemelor de management al calității pentru două dintre cele cinci societăți beneficiare ale proiectului.

Societatea beneficiară a fost încunoștințată cu privire la desființarea contractului ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale, pârâta formulând la data de 17.03.2005 cererea prin care aduce la cunoștința reclamantului și a intervenientei că majoritatea etapelor proiectului au fost realizate, că mai trebuie doar auditul de certificare, faptul că respinge decizia de reziliere a contractului și că rezilierea trebuie cerută în fața instanței, conform Codului Civil.

Argumentele care privesc neîndeplinirea condițiilor de operare a rezoluțiunii convenționale, conform pactului comisoriu prevăzut la art. 11 alin. (3) din contract, nu pot fi reținute. În speță s-a reținut, prin decizia de casare nr.4183 din 17 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, că nu poate fi împiedicată „

introducerea unei noi acțiuni, bazată pe un alt temei juridic

”.

Astfel cum a arătat reclamanta prin cererea de recurs formulată în dosarul nr.25826/3/2010, acțiunea de față se întemeiază pe dispozițiile art. 1020- 1021 din Codul civil, iar nu pe dispozițiile art. 11 alin. 3 din Contractul de grant, care cuprindeau un pact comisoriu de grad 3 ce ducea la desființarea de plin drept a contractului.

În ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii de întârziere calculată conform art. 18 alin. 3 din Condiții Generale, Curtea de apel a constatat că nu este întemeiată, reținând că dispozițiile menționate anterior prevăd obligația de plată a dobânzii în cazul în care beneficiarul nu plătește în

termenul fixat de Autoritatea Contractantă

sumele solicitate la restituire, în cazul în care Autoritatea Contractantă a dispus rezilierea contractului, în conformitate cu art. 11 alin. (3), iar, în speță, rezoluțiunea este una judiciară, instanța constatând îndeplinirea condițiilor legale și intervenirea rezoluțiunii. Ca efect al acesteia, instanța a dispus în sarcina pârâtei obligația de restituire a echivalentului în lei al sumelor de 21.124 Euro, reprezentând avans, și 54.06 euro reprezentând comisioane bancare, stabilind un termen de 30 de zile de la data pronunțării, pentru executarea obligației, sub sancțiunea plății dobânzilor de întârziere, calculate conform art. 18 alin. 3 din condițiile generale ale contractului.

Societatea „A” S.R.L.

Împotriva Sentinței civile nr.3459 din 22 decembrie 2015 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Societatea „A” S.R.L., solicitând modificarea  sentinței  în sensul respingerii cererii reclamantului, ca nefondată.

În motivare arată că hotărârea  instanței de  fond este  nelegală din perspectiva dispozițiilor  art. 304 pct.9 și 304

1

Cod procedură civilă, fiind  incorect  interpretate  și aplicate dispozițiile legale incidente, iar circumstanțele relevante pentru  soluționarea  corectă a cauzei  fiind incorect apreciate și, respectiv, constatate judiciar.

Astfel, având în vedere că cererea reclamantului a avut ca obiect  rezoluțiunea judiciară a contractului, întemeiată pe art. 1020-1021 Cod civil, admiterea  cererii  impunea  identificarea unei neexecutări a contractului de  către  recurenta-pârâtă, suficient de  importantă și  imputabilă exclusiv acesteia ca și  a punerii în întârziere, acestea  fiind condițiile  pentru  rezoluțiunea judiciară.

Contractul de grant este  supus Codului civil  române în vigoare la data  încheierii lui, nefiind aplicabile  prevederile OG nr. 79/2003, care  a intrat  în vigoare ulterior și care  vizează controlul și recuperarea fondurilor  comunitare.

Din perspectiva îndeplinirii  condițiilor rezoluțiunii, prima instanță a ignorat împrejurarea că la data de 17.03.2005 pârâta a contestat  eficiența juridică a înștiințării cu aceeași dată referitoare la desființarea  contractului, ca urmare a  neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către beneficiara finanțării. A arătat cu acel  prilej că se impunea aprobarea  prelungirii termenului de  implementare necesar parcurgerii ultimei etape, respectiv cea a auditului de  certificare. Societatea  pârâtă a  comunicat  reclamantului explicații scrise  suficiente privind  situația financiară și descrierea detaliată a  condițiilor  în care  a fost realizat proiectul.

Dat  fiind că reclamantul nu  și-a exercitat dreptul la rezoluțiune bazat pe  pactul comisoriu prevăzut la art. 11 alin.3 din contract, depunerea raportului final putea  avea loc oricând, chiar  și  în timpul procesului. Or, acesta a  fost depus cu  5 luni anterior  formulării cererii de chemare în judecată, așa încât este  nejustificată  rezoluțiunea judiciară a contractului pentru  neîndeplinirea acestei obligații care a fost executată fără contestare  din partea reclamantului.

Pe de altă parte, neîndeplinirea  obligațiilor de  către societatea pârâtă se impunea a fi  examinată în raport de toate  împrejurările cauzei. Astfel, cererea de  rezoluțiune nu poate  fi primită dacă cel care  solicită  rezoluțiunea nu  și-a executat propriile obligații contractuale. Este cazul autorității contractante care s-a retras  de facto  din contract, având o conduită culpabilă constând în întârzierea  în plata avansului, refuzul nejustificat de plată a tranșei intermediare, întârzierea  înregistrării actelor  adiționale de prelungire a perioadei de implementare  a contractului convenită cu autoritatea de implementare.

Deși contractul de finanțare  a fost  semnat la 28.11.2002, autoritatea  contractantă a virat avansul  abia la 21.03.2003, încălcând prevederile art. 7 alin.2 și 5 din contract, conform cărora avansul urma a fi plătit în 60 de zile de la primirea  de către  autoritatea  contractantă a contractului semnat de ambele părți. În raport  de  întârzierea și incertitudinea creată de neplata  la termen a avansului una dintre firmele țintă („D” Services SRL) a renunțat  să participe la proiect, devenind necesară  înlocuirea ei cu „C” SRL. Noua firmă țintă a avut un număr mai mare  de angajați iar specificul activității – lichidare judiciară a presupus îmbinarea cerințelor legale specifice  unei astfel de  firme cu cele  impuse  de  standardul ISO 9000.

Autoritatea  contractantă nu a achitat tranșa intermediară de plată cerută la  16.02.2004, pentru  trimestrul IV de  implementare, în condițiile art. 4 pct.2 din condițiile speciale ale  contractului. Deși  cererea a fost trimisă  în termen (17.02.2004), răspunsul autorității contractante cuprins în adresa nr. 1387/11.03.2004 a ADR Brăila a fost negativ și nemotivat.

Realizarea  în termen a proiectului a fost  imposibilă obiectiv, din motive independente de  voința pârâtei.

Prima instanță a  stabilit  incorect  că  pârâta ar fi depus cererea de prelungire a termenului de finalizare a proiectului la data de 29.02.2004, peste termenul prevăzut în contract în acest sens. În realitate  adresa  din 29.02.2004 este una de revenire asupra  cererii de  prelungire a contractului. Adresa transmisă de  ADR Sud Est  Brăila nr. 1117/03.02.2004 prin care  s-a înaintat  Ministerului Integrării Europene spre aprobare actul adițional privind extinderea perioadei de implementare a proiectului de  la  11 luni la  12 luni este  o dovadă certă că  pârâta a depus solicitarea  de  extindere  a  perioadei de implementare  în termenul prevăzut de  contract. Faptul că  la minister această adresă a fost  înregistrată abia la data de 5.03.2014 nu este  imputabil  societății pârâte.

Pârâta a furnizat  explicații satisfăcătoare,  în accepțiunea art. 11 alin.3 din anexa 2 la contract, care  impuneau extinderea  perioadei  de implementare, informând  ambele autorități cu privire la împrejurările  care au condus  la  întârzierea perioadei de  implementare, împrejurări care s-au referit la  situațiile particulare  ale  societăților  țintă. Prelungirea cu o lună a termenului de implementare  a fost  convenită cu autoritatea de implementare, care a  redactat  actul adițional necesar, prevăzut de contract. Însă, autoritatea  contractantă, reclamantă în cauza de  față, a comunicat că a fost depășită data limită de 28.02.2004, data de terminare a proiectului. Cauzele pentru care actul adițional s-a  înregistrat  la autoritatea  contractantă cu  o întârziere de mai mult de  o lună  nu sunt  cunoscute și nici nu pot  fi imputate societății pârâte.

Prima  instanță a  dispus  restituirea  sumei  încasate  cu titlu de  avans fără să fie îndeplinită condiția legală ca această sumă să fi fost plătită necuvenit, în accepțiunea  OG nr. 79/2003, act normativ invocat  în decizia de  casare. Prima instanță nu a analizat  caracterul necuvenit  al sumei în condițiile  în care  legea specială se abate de  la efectul  de  drept  comun al rezoluțiunii, excluzând aplicarea  principiului repunerii  părților în situația anterioară (care a avut  loc  prin sentința recurată). Proporția în care proiectul a fost  implementat  exclude  caracterul  necuvenit al sumei  încasate  cu titlu de avans. Sentința nu a avut  în vedere că, în conformitate  cu prevederile de plată pentru  proiectele  din cadrul programului PHARE 2000 Coeziune economică și socială RO 0007.02, depunerea raportării finale avea drept scop plata de  către autoritate  a tranșei finale, pe care  societatea  pârâtă nu a mai  solicitat-o. Autoritatea  contractantă a achitat un avans de  758.182,608 lei în vreme ce costul implementării proiectului  a fost de 1.235.835,501 lei, diferența reprezentând contribuția proprie a pârâtei.

Aplicarea sancțiunii dobânzilor  de  întârziere calculate  conform mart.18 alin.3 din condițiile generale ale contractului este  contrazisă de  considerentele sentinței care exclud aplicarea  acestor dispoziții contractuale în cazul  rezoluțiunii judiciare.

În altă ordine de idei, măsura  obligării la plata  dobânzilor  de  întârziere  în termen de  30 de zile de la data  pronunțării încalcă prevederile art. 6 din Convenția EDO, câtă vreme sentința a fost comunicată la 29.01.2016, cu mult  peste  termenul de  30 de zile de  la  pronunțare (22.12.2015). Curgerea  dobânzilor  înaintea comunicări actului  jurisdicțional care a  instituit  sancțiunea nu satisface  exigențele principiilor  fundamentale ale dreptului și este  contrară prevederilor  OG nr. 79/2003 care  se  referă la sume  necuvenite încasate.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că  recurenta-pârâtă nu a  îndeplinit  obligațiile contractuale, respectiv pe aceea de a depune raportul final, însoțit de documentația necesară, până la data de 1.06.2004 și de  a obține certificările la care  s-a angajat, respectiv de  a atinge scopul proiectului. Prin adresa nr. 2557/11.05.204 i s-a adus  la  cunoștință recurentei data limită de  depunere a raportului final și documentația  care  trebuia  anexată iar  prin adresa nr. 4704/13.08.2004 a fost  notificată să depună raportul  în 3 zile. Recurenta nu a prezentat nicio explicație cu privire la  neîndeplinirea acestei obligații. Împrejurarea că și-a îndeplinit o parte din obligații (depunerea raportărilor finale cu  5 luni  înainte de  formularea cererii) nu poate  avea nici un efect  în cauză și nu poate  întoarce măsura  rezoluțiunii deja decisă. Raportul final a fost depus  în martie 2009, la mai bine de  5 ani de la  data la care  obligația  trebuia  îndeplinită, dată la care programul era demult încheiat, iar raportările la UE erau  efectuate, astfel  încât nu se  putea  pune  problema primirii și analizării acestui raport.

Prima instanță a  tratat corect, înlăturând  motivat,  toate  apărările  pârâtei privitoare  la  neîndeplinirea  condițiilor rezoluțiunii.

Cât privește critica conform căreia sentința nu a analizat caracterul necuvenit al sumelor  încasate  și nici proporția  în care proiectul a fost  implementat, aceasta este  nefondată, finanțarea  fiind  acordată pentru atingerea scopului finit. Faptul că  recurenta a  realizat  anumite  activități prealabile obținerii certificărilor  dar nu a  obținut  certificarea  respectivă nu  o  îndreptățește  la  plata  vreunei  sume de  bani. Chiar  din raportarea  finală întocmită  în martie 2009 rezultă că nu a fost realizată certificarea sistemelor de management  al calității pentru  două dintre cele  cinci societăți  beneficiare ale proiectului.

Prin  întâmpinare, intimata intervenientă  solicită respingerea  recursului, ca nefondat. Arată că recurenta-pârâtă știa că termenul de finalizare a  implementării proiectului era 1.03.2004 și  a depus  cererea de  prelungire a perioadei  limită abia  în data de  29.02.2004, cu nerespectarea  clauzelor  contractuale.

În calitate de  beneficiară a contractului de  grant s-a  obligat  să susțină și să deruleze  operațiunile pe  răspundere proprie, împrejurare care face  nerelevante  susținerile referitoare la primirea  cu  întârziere a  avansului sau  retragerea  unei firme  țintă din cadrul proiectului.

De asemenea, intimata  arată că raportarea  finală a  fost  însoțită de o documentație aferentă incompletă. Pârâtei i s-a arătat că  nedepunerea  înscrisurilor  cerute  expres  prin adresele nr. 2557/11.05.2004 și 4704/13.08.2004 conduce la rezoluțiunea contractului  și restituirea integrală a avansului primit, conform art. 11 alin.3 din condițiile  generale  aplicabile  contractelor de  grant.

În recurs a fost  administrată proba cu  înscrisuri.

7

.

Soluția instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

7.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Recurenta susține fără temei  că prima instanță a hotărât rezoluțiunea  contractului de grant  fără să fie  îndeplinite  condițiile rezoluțiunii judiciare, configurate de  doctrina și jurisprudența referitoare la aplicarea  art. 1020-1021 din vechiul Cod civil.

Astfel, cât  privește  identificarea  unei neexecutări a contractului suficient  de  importantă și  imputabilă exclusiv societății pârâte recurente, Înalta Curte  constată că prima instanță a stabilit corect existența acestei neexecutări care se concretizează  în două aspecte:

- recurenta-pârâtă nu a depus raportul final referitor la proiectul finanțat  prin contractul de grant în termenul de 3 luni de la terminarea  duratei de implementare, respectiv până la data de  1.06.2004; recurenta nu contestată această  împrejurare dar arată că raportarea  finală a fost  depusă la  25.03.2009 și că, dat  fiind caracterul judiciar al rezoluțiunii, prima instanță ar fi trebuit  să constate  că obligația  era  executată la data  analizării îndeplinirii condițiilor  rezoluțiunii; aceste  susțineri vor fi  înlăturate întrucât, în privința obligației depunerii raportului final, autoritatea contractantă a pus  în întârziere societatea  pârâtă, conform prevederilor  art. 11 alin. 3 din condițiile generale  aplicabile  contractelor de  grant, adresându-i notificarea  înregistrată  sub nr. 4704/13.08.2004, prin care  i-a cerut să depună raportul final compus  din raportul tehnic, raportul financiar  și dosarele de  achiziție în termen de 3 zile de la notificare, sub sancțiunea rezoluțiunii contractului; depunerea  raportului final cu o  întârziere de  aproape 5 ani nu poate  fi considerată  executare a  obligației  asumate  prin contractul de  grant, date  fiind neîndeplinirea  obligației  contractuale conform  punerii  în întârziere, precum și specificul contractului (programul de finanțare era demult încheiat, iar raportările  la UE erau  efectuate);

- neîndeplinirea în integralitate de  către recurenta-pârâtă a  obiectivelor  finale asumate  prin contractul de grant, respectiv nerealizarea certificării  sistemelor  de management  al calității pentru  două dintre cele cinci societăți beneficiare  ale  proiectului (obligație rămasă neîndeplinită); în privința acestei obligații neîndeplinite, formularea cererii de  chemare  în judecată  reprezintă  punere  în întârziere.

Cele  două obligații neexecutate  sunt obligațiile principale asumate  de către  beneficiara contractului de grant.

Recurenta-pârâtă se referă la  împrejurările  neîndeplinirii acestor  obligații, respectiv la conduita  autorității contractante - Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice – care nu  și-ar fi executat, la rândul său, obligațiile  contractuale, situație în care  cererea de  rezoluțiune nu putea  fi primită.

Prima obligație invocată a nu fi  fost  îndeplinită conform contractului de către autoritatea contractantă  se  referă la virarea avansului abia la  21.03.2003, cu  încălcarea prevederilor art. 7 alin.2 și 5 din contract, referitoare la procedurile de  plată. Deși se referă la prevederile contractuale menționate, recurenta-pârâtă raportează neexecutarea la termen a obligației de plată a avansului la data semnării contractului, în loc de data  primirii de  către autoritatea contractantă a contractului semnat de  ambele  părți, cum prevede contractul. Chiar  și  în ipoteza  în care  cele două date  ar coincide, recurenta–pârâtă nu a demonstrat că  plata avansului cu o pretinsă întârziere de aproape 4 luni ar fi una dintre cauzele neexecutării propriilor  obligații. Astfel, pe de o parte, perioada de implementare a contractului de  11 luni a debutat după  virarea avansului, respectiv la 1.04.2003, iar  pe de altă parte, așa cum a reținut  și prima instanță, pârâta nu a dovedit că renunțarea  participării la proiect a uneia dintre  firmele  țintă s-ar fi datorat  întârzierii  în plata avansului.

A doua obligație invocată a nu fi fost îndeplinită de către autoritatea  contractantă privește neachitarea tranșei intermediare de plată, conform contractului. Această apărare este nou formulată  în recurs. Recurenta afirmă că  cererea pentru  plata  tranșei  intermediare a fost  adresată autorității contractante  la  data de 17.02.2004. În conformitate cu prevederile art. 7 pct.2.3 din condițiile speciale ale  contractului de  grant, plata intermediară urma a fi  făcută în termen de  60 de zile  de la data înregistrării la autoritatea  contractantă a cererii de plată. În speță, refuzul autorității contractante de a plăti tranșa intermediară  a fost exprimat prin adresa nr. 1327/11.03.2004 a ADR Sud Est Brăila, care a arătat că, dată fiind perioada de  timp foarte scurtă rămasă  până la finalizarea proiectului și depunerea  întârziată  a documentației aferente  raportării intermediare (în vederea  analizării  și transmiterii  către autoritatea  contractantă), sumele aferente  tranșelor  intermediară și finală se pot cheltui în avans  și vor fi  decontate în raportul final, care  va fi  însoțit de  toate  documentele justificative.

Era firesc ca  autoritatea  contractantă să aibă  în vedere, la acel moment al derulării contractului de grant, faptul că recurenta-pârâtă nu a  reușit  să implementeze  proiectul în perioada de implementare de 11 luni încheiată la data de 1.03.2004,  ca și faptul că cererea de prelungire a perioadei de implementare a fost depusă la data de 29.02.2004, cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 12 alin.1 din condițiile  generale  ale  contractului de  grant (de cel puțin o lună de  zile  înainte de  terminarea  duratei de  executare a proiectului). Prin urmare, în termenul  în care autoritatea  avea  dreptul să  soluționeze cererea de plată a tranșei intermediare, aceasta a constatat că proiectul nu a  fost  finalizat în perioada de  implementare și că cererea de  prelungire nu a fost adresată în conformitate cu art. 12 alin.1 din condițiile  generale  ale  contractului de  grant. O astfel de  situație justifica refuzul de  plată a tranșei intermediare.

În fine, cel de-al treilea aspect  invocat  ca fiind  conduită culpabilă a autorității contractante de  referă la refuzul de  prelungire a perioadei de  implementare  în condițiile  în care, arată recurenta, cererea de  prelungire a fost adresată  în conformitate  cu prevederile contractuale, de vreme ce  aceasta a fost  înaintată de  către ADR Sud Est  Brăila autorității contractante la  3.02.2004, cu adresa nr. 1117/3.02.2004. Din probatoriul administrat la fond și în recurs rezultă cu certitudine că  recurenta-pârâtă a formulat cererea de  prelungire a perioadei de implementare la data de 29.02.2004 și a  înregistrat-o la ADR Sud Est Brăila sub nr.1103/2.03.2004 (filele 41, 44 dosar  recurs), iar nu mai înainte, așa cum susține. Cât privește  adresa nr. 1117, data emiterii acesteia este 2.03.2004 iar nu  3.02.2004. Această ultimă dată este  menționată greșit în cuprinsul adresei (care,  în această privință, cuprinde o eroare  materială). Aspectul  rezultă cu prisosință din dovada de  înregistrare a ieșirii adresei de la  emitentă în 3.03.2004 (fila 43 dosar  recurs) coroborată cu însăși data cererii  societății recurente, 29.02.2004.

Pe de altă parte, în mod corect  instanța de  fond a  reținut că pârâta nu a contestat refuzul de  prelungire a duratei de  implementare a  contractului  în termenele și condițiile reglementate de  Legea nr. 554/2004.

Cât privește critica  referitoare la neanalizarea de către  instanța de fond a  caracterului cuvenit/necuvenit al sumelor plătite în baza contractului de  grant și a proporției  în care  proiectul a fost  implementat, Înalta Curte constată că, raportat  la clauzele contractuale, nu se impunea o astfel de analiză. Contractul de grant încheiat între părți este contract administrativ. El cuprinde clauze privind consecințele neexecutării obligațiilor de către beneficiara finanțării. Potrivit art. 11 alin. 3 și art. 18 alin.2 raportate la  art. 2 alin. 1, 2, 3 și 6 din condițiile  generale, autoritatea  contractantă are dreptul de a aprecia dacă se impune rezoluțiunea contractului, respectiv restituirea  integrală sau  parțială a  sumelor  deja plătite.

Societatea  recurentă nu a depus raportul final și nu a furnizat  justificări cu privire la neîndeplinirea acestei obligații, nici urmare a punerii sale  în întârziere  prin adresa nr. 4704/13.08.2004. Prima instanță a apreciat corect că obligația de  a depune  raportul final nu era doar  o condiție  pentru  primirea tranșei finale, ci  și pentru justificarea  avansului, conform contractului părților.

În condițiile în care beneficiara finanțării nu a îndeplinit cele două obligații principale  asumate prin contractul de  grant, între care  cea  referitoare  la obținerea certificărilor, parțial, dreptul de apreciere al autorității contractante, în sensul că se impune rezoluțiunea contractului și restituirea integrală a finanțării acordate a fost exercitat în limitele reglementărilor legale și contractuale aplicabile.

Referirea la OG nr. 79/2003 în decizia de  casare nr. 4587/2.12.2014  a fost făcută în sprijinul calificării drept creanță bugetară a sumei acordate cu titlu de finanțare și nu constituie o dezlegare referitoare  la fond, care  să aibă caracter obligatoriu  potrivit art. 315 alin.1 Cod procedură civilă. Rezoluțiunea unui contract de finanțare nu intră  în domeniul de  reglementare  al OG nr. 79/2003.

Cât privește acordarea dobânzii calculate conform art. 18 alin.3 din condițiile generale, Înalta Curte constată că nu există o contradicție între  considerentele și dispozitivul hotărârii recurate, întrucât referirea la art. 18 alin.3 în dispozitivul  hotărârii privește  exclusiv modul de  calcul al dobânzii,  nu și data de la care  aceasta este  datorată. Or, în considerente, prima instanță  a apreciat  asupra  inaplicabilității acelorași prevederi  contractuale cât privește data de la care curg dobânzile.

Declararea rezoluțiunii prin sentința atacată, cu efectul stabilirii obligației de restituire a finanțării primite, a atras și aplicarea dobânzii conform clauzelor contractuale. Stabilirea termenului de la care acestea încep să curgă la 30 de zile de la pronunțare  are caracterul unui beneficiu acordat părții obligate la restituire, care, nu ar putea încălca exigențele efectivității dreptului la tribunal, așa cum susține  recurenta.

7.2.Temeiul legal al soluției adoptate  în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat

.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de pârâta S.C. „A” S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 3459 din 22 decembrie 2015 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2016.