Decizia nr. 3098/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 11950/302/2006 — recurs

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la data de la data de 21 august 2009 pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a comercială, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. „A” S.R.L., constatarea intervenirii rezoluțiunii contractului de grant RO 0007.02.02.03.0321 încheiat cu pârâta, și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 21.124 euro fonduri PHARE și 54,06 euro comisioane bancare, reprezentând suma virată cu titlu de finanțare nerambursabilă în baza contractului de grant RO 0007.02.02.0321, solicitată ca urmare a rezoluțiunii acestui contract și repunerii părților în situația anterioară, obligarea pârâtei la plata dobânzii de întârziere în cuantum de 3.176,95 euro, calculată conform art. 18 alin. 3 din Condițiile Generale, plătibilă la data expirării termenului de plată și până la achitarea în întregime a debitului, dobândă calculată pentru perioada 29.04.2005-11.08.2009.

Hotărârile de declinare a competenței Prin Încheierea de ședință de la 22 ianuarie 2010, Tribunalului București - Secția a VI-a comercială a admis excepția necompetenței funcționale și a înaintat cauza spre competentă soluționare Secției de contencios administrativ a Tribunalului București, reținând că actul ce face obiectul capătului principal de cerere, respectiv contractul de grant, este asimilat actelor administrative. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția de contencios administrativ la data de 26 mai 2010. Prin Sentința civilă nr.553 din 11 februarie 2011, Tribunalul București - Secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, reținând, în esență, calitatea de autoritate publică centrală a reclamantului Ministerul Dezvoltării Regionale și Locuinței și, în temeiul art.10 din Legea nr.554/2010, a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Hotărârile pronunțate în ciclurile procesuale anterioare 3.1. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 1 martie 2011, sub nr.25826/3/2010. Prin sentința civilă nr.5075 din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat raportat la sentința nr.5783 din 14.09.2007 pronunțată în dosarul nr.11950/302/2006 al Judecătoriei Sectorului 5 București. Împotriva sentinței nr.5075 din 13 septembrie 2011 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului. Prin decizia nr.4183 din 17 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, a casat Sentința nr.5075 din 13 septembrie 2011 a Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că, în condițiile în care cauza aflată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București a fost soluționată pe temeiul excepției prematurității cererii, nu se opune autoritatea de lucru judecat fondului litigiului de față, bazat pe un alt temei juridic. 3.2. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr.25826 /3/2010*. Prin sentința civilă nr.746 din 19 februarie 2013, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea, ca prescrisă. Împotriva sentinței nr. 746 din 19 februarie 2013 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice. Prin decizia civilă nr.4587 din 2 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, a casat sentința civilă nr.746 din 19 februarie 2013 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că acțiunea nu este prescrisă.

Hotărârea instanței de fond, ce formează obiectul recursului Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr.25826/3/2010**. Rejudecând cauza, prin sentința civilă nr.3459 din 22 decembrie 2015, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: - admite în parte acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, în contradictoriu cu pârâta S.C. „A” S.R.L. și intervenienta Agenția pentru Dezvoltare Regională a Regiunii de Dezvoltare Sud Est Brăila; - constată intervenită rezoluțiunea contractului de grant RO 0007.02.02.03.0321; - obligă pârâta la restituirea echivalentului în lei al sumelor de 21.124 Euro, reprezentând avans, și 54.06 euro reprezentând comisioane bancare, în termen de 30 de zile de la data pronunțării, sub sancțiunea plății dobânzilor de întârziere calculate conform art. 18 alin. 3 din condiții generale ale contractului de grant. Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut următoarele: Între Ministerul Dezvoltării și Prognozei, în calitate de autoritate contractantă, Agenția de Dezvoltare Regională Sud Est, în calitate de autoritate de implementare, și S.C. „A” S.R.L., în calitate de beneficiar, a fost încheiat Contractul de grant RO 0007.02.02.03, având ca obiect acordarea unei subvenții în vederea implementării proiectului „Realizarea, implementarea și certificarea sistemelor de management al calității ISO 9000 și a sistemelor de management al mediului ISO 14000”. Contractul a fost încheiat la data de 28.11.2002, cu o perioadă de implementare de 11 luni. Data de începere a proiectului este, conform art.2 alin.1 din condițiile speciale ale contractului, prima zi a lunii imediat următoare virării avansului. Valoarea totală a proiectului era de 88.017 euro, din care Autoritatea Contractantă contribuia, așa cum prevăd dispozițiile art. 3 alin. 2 din condițiile speciale ale contractului de grant, cu 52.810 euro, echivalentul a 60%, restul reprezentând contribuția proprie a pârâtei. Conform art. 4 din condiții speciale, plățile se fac în conformitate cu prevederile art. 15 ale Anexei II - Condiții Generale. Din opțiunile menționate la art. 15 alin. 1 din condiții generale, se aplică opțiunea I. Conform art. 15 alin. 1 din condiții generale, opțiunea I se referă la proiectele a căror durată nu depășește 12 luni sau a căror finanțare de către autoritatea contractantă este mai mică de 100.00 de euro, și presupune efectuarea unei plăți a avansului de 80% din suma menționată la art. 3 alin. 2 al Condiții Speciale minus rezerva pentru cheltuieli neprevăzute, care se va plăti în termen de 60 de zile de la primirea de către autoritatea contractantă a următoarelor documente: contractul semnat de cele două părți, o cerere de plată conform modelului din Anexa V și o garanție financiară în condițiile art. 15 alin. 4 (în speță, această din urmă cerință nu este necesară). Contractul a fost semnat în noiembrie 2002, cererea de plată a avansului a fost depusă la 03.12.2002 și a fost aprobată la 12.03.2003. Beneficiarul a primit avansul la 21.03.2003. Durata de execuție a proiectului s-a întins pe perioada 01.04.2003-01.03.2004. Curtea de apel a constatat că cererea de constatare a intervenirii rezoluțiunii Contractului de grant RO 0007.02.02.03.0321, cu repunerea părților în situația anterioară, este fondată și nu pot fi primite argumentele pârâtei referitoare la culpa reclamantei în aprobarea cu întârziere a avansului. În primul rând, cererea de înlocuire a societății S.C. „B” S.A. cu S.C. „C” S.R.L. a fost depusă anterior formulării cererii de plată a avansului, la data de 26.11.2002, fiind motivată de faptul că S.C. „B” S.A. nu mai întrunește condițiile de eligibilitate. Presupunând că pârâta s-a aflat, la data formulării cererii de prelungire a duratei de implementare a contractului și la data formulării întâmpinării, în eroare cu privire la denumirea societății cu care a fost înlocuit un beneficiar care a renunțat (din actele dosarului rezultă că pârâta a formulat o cerere la 07.04.2003 prin care a solicitat înlocuirea S.C. „D” Services S.R.L., care a renunțat, cu S.C. „E” S.A. Constanța, Curtea de apel a reținut că pârâta nu a făcut nicio dovadă cu privire la legătura dintre manifestarea de voință a S.C. „D” Services S.R.L. și plata avansului la trei luni de la formularea cererii de plată, cu depășirea termenul contractual de 60 de zile. Pe de altă parte, cererea de prelungire a termenului de finalizare a proiectului a fost depusă la 29.02.2004, în condițiile în care termenul expira la 01.03.2004, iar potrivit contractului, beneficiarul avea obligația să o depună cu minim 30 de zile înainte, conform art. 9 alin. 1 paragraful al doilea din condiții generale. Conform art. 12 alin. 1 teza a doua din condiții generale, „ Beneficiarul poate solicita cu cel puțin o lună de zile înainte de terminarea duratei de executare a proiectului, prelungirea acesteia. Solicitarea trebuie însoțită de toate dovezile necesare evaluării acesteia ”. Curtea de apel a reținut și faptul că pârâta nu a formulat vreo contestație împotriva refuzului de prelungire a duratei de implementare a contractului, în termenele și condițiile reglementate de Legea nr. 554/2004. Actul administrativ asimilat, respectiv refuzul de aprobare a încheierii actului adițional, putea fi contestat de către beneficiar în contencios administrativ, acesta nejustificând pasivitatea pârâtei în îndeplinirea obligațiilor contractuale. Pârâta a fost încunoștințată cu privire la obligația de a depune raportul final, prin adresa A.D.R. nr.2557/11.05.2004 și adresa A.D.R. din 13.08.2004, iar raportul nu se depune numai în vederea primirii sumei finale. Astfel, conform contractului, consecința nedepunerii în termenul prevăzut nu este doar neplata ultimei tranșe. Conform art.2 (3) din condiții generale, „ raportul final trebuie să conțină o descriere detaliată a condițiilor în care a fost realizat proiectul, informații asupra măsurilor luate pentru identificarea CE ca sursă a finanțării și asupra elementelor care să permită evaluarea impactului Proiectului, un decont final al tuturor costurilor eligibile ale Operațiunii, plus o recapitulație completă a veniturilor și a cheltuielilor proiectului precum și a plăților primite ”. Conform art. 2 alin. (4), raportul final se depune în termen de trei luni de la terminarea duratei de desfășurare definită la art. 2 din Condiții Speciale (în speță, perioada de implementare s-a întins până la 01.03.2004) iar, potrivit art. 2 alin. (6), „ Dacă Beneficiarul nu furnizează Autorității Contractante un raport final în termenul prevăzut de art. 2(4) și nu furnizează o explicație scrisă acceptabilă și suficientă asupra motivelor care l-au împiedicat să-și îndeplinească această obligație, Autoritatea Contractantă poate rezilia Contractul conform primul alineat al art. 11 (3) și poarte recupera sumele deja plătite Beneficiarului ”. Or, din actele dosarului rezultă că pârâta a înaintat raportarea finală după cinci ani, la 25.03.2009, cu depășirea nejustificată a termenului prevăzut în contract. Curtea de apel a constatat că, în speță, operează rezoluțiunea (judiciară), cu consecința repunerii părților în situația anterioară, și nu rezilierea (cu consecința încetării contractului pentru viitor). Plata subvenției în tranșe - avans, plată intermediară și plată finală - nu transformă contractul de finanțare într-unul cu executare succesivă. Obligația de a depune raportul final nu era doar o condiție pentru primirea tranșei finale, ci și pentru justificarea avansului, de esență fiind îndeplinirea obiectivelor contractuale. Or, obiectivele finale nu au fost realizate în integralitate. Din raportarea financiară finală întocmită la 25 martie 2009 rezultă că nu a fost realizată certificarea sistemelor de management al calității pentru două dintre cele cinci societăți beneficiare ale proiectului. Societatea beneficiară a fost încunoștințată cu privire la desființarea contractului ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale, pârâta formulând la data de 17.03.2005 cererea prin care aduce la cunoștința reclamantului și a intervenientei că majoritatea etapelor proiectului au fost realizate, că mai trebuie doar auditul de certificare, faptul că respinge decizia de reziliere a contractului și că rezilierea trebuie cerută în fața instanței, conform Codului Civil. Argumentele care privesc neîndeplinirea condițiilor de operare a rezoluțiunii convenționale, conform pactului comisoriu prevăzut la art. 11 alin. (3) din contract, nu pot fi reținute. În speță s-a reținut, prin decizia de casare nr.4183 din 17 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, că nu poate fi împiedicată „ introducerea unei noi acțiuni, bazată pe un alt temei juridic ”. Astfel cum a arătat reclamanta prin cererea de recurs formulată în dosarul nr.25826/3/2010, acțiunea de față se întemeiază pe dispozițiile art. 1020- 1021 din Codul civil, iar nu pe dispozițiile art. 11 alin. 3 din Contractul de grant, care cuprindeau un pact comisoriu de grad 3 ce ducea la desființarea de plin drept a contractului. În ce privește cererea de obligare a pârâtei la plata dobânzii de întârziere calculată conform art. 18 alin. 3 din Condiții Generale, Curtea de apel a constatat că nu este întemeiată, reținând că dispozițiile menționate anterior prevăd obligația de plată a dobânzii în cazul în care beneficiarul nu plătește în termenul fixat de Autoritatea Contractantă sumele solicitate la restituire, în cazul în care Autoritatea Contractantă a dispus rezilierea contractului, în conformitate cu art. 11 alin. (3), iar, în speță, rezoluțiunea este una judiciară, instanța constatând îndeplinirea condițiilor legale și intervenirea rezoluțiunii. Ca efect al acesteia, instanța a dispus în sarcina pârâtei obligația de restituire a echivalentului în lei al sumelor de 21.124 Euro, reprezentând avans, și 54.06 euro reprezentând comisioane bancare, stabilind un termen de 30 de zile de la data pronunțării, pentru executarea obligației, sub sancțiunea plății dobânzilor de întârziere, calculate conform art. 18 alin. 3 din condițiile generale ale contractului.

Recursul declarat de pârâta Societatea „A” S.R.L. Împotriva Sentinței civile nr.3459 din 22 decembrie 2015 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Societatea „A” S.R.L., solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii cererii reclamantului, ca nefondată. În motivare arată că hotărârea instanței de fond este nelegală din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct.9 și 304 1 Cod procedură civilă, fiind incorect interpretate și aplicate dispozițiile legale incidente, iar circumstanțele relevante pentru soluționarea corectă a cauzei fiind incorect apreciate și, respectiv, constatate judiciar. Astfel, având în vedere că cererea reclamantului a avut ca obiect rezoluțiunea judiciară a contractului, întemeiată pe art. 1020-1021 Cod civil, admiterea cererii impunea identificarea unei neexecutări a contractului de către recurenta-pârâtă, suficient de importantă și imputabilă exclusiv acesteia ca și a punerii în întârziere, acestea fiind condițiile pentru rezoluțiunea judiciară. Contractul de grant este supus Codului civil române în vigoare la data încheierii lui, nefiind aplicabile prevederile OG nr. 79/2003, care a intrat în vigoare ulterior și care vizează controlul și recuperarea fondurilor comunitare. Din perspectiva îndeplinirii condițiilor rezoluțiunii, prima instanță a ignorat împrejurarea că la data de 17.03.2005 pârâta a contestat eficiența juridică a înștiințării cu aceeași dată referitoare la desființarea contractului, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către beneficiara finanțării. A arătat cu acel prilej că se impunea aprobarea prelungirii termenului de implementare necesar parcurgerii ultimei etape, respectiv cea a auditului de certificare. Societatea pârâtă a comunicat reclamantului explicații scrise suficiente privind situația financiară și descrierea detaliată a condițiilor în care a fost realizat proiectul. Dat fiind că reclamantul nu și-a exercitat dreptul la rezoluțiune bazat pe pactul comisoriu prevăzut la art. 11 alin.3 din contract, depunerea raportului final putea avea loc oricând, chiar și în timpul procesului. Or, acesta a fost depus cu 5 luni anterior formulării cererii de chemare în judecată, așa încât este nejustificată rezoluțiunea judiciară a contractului pentru neîndeplinirea acestei obligații care a fost executată fără contestare din partea reclamantului. Pe de altă parte, neîndeplinirea obligațiilor de către societatea pârâtă se impunea a fi examinată în raport de toate împrejurările cauzei. Astfel, cererea de rezoluțiune nu poate fi primită dacă cel care solicită rezoluțiunea nu și-a executat propriile obligații contractuale. Este cazul autorității contractante care s-a retras de facto din contract, având o conduită culpabilă constând în întârzierea în plata avansului, refuzul nejustificat de plată a tranșei intermediare, întârzierea înregistrării actelor adiționale de prelungire a perioadei de implementare a contractului convenită cu autoritatea de implementare. Deși contractul de finanțare a fost semnat la 28.11.2002, autoritatea contractantă a virat avansul abia la 21.03.2003, încălcând prevederile art. 7 alin.2 și 5 din contract, conform cărora avansul urma a fi plătit în 60 de zile de la primirea de către autoritatea contractantă a contractului semnat de ambele părți. În raport de întârzierea și incertitudinea creată de neplata la termen a avansului una dintre firmele țintă („D” Services SRL) a renunțat să participe la proiect, devenind necesară înlocuirea ei cu „C” SRL. Noua firmă țintă a avut un număr mai mare de angajați iar specificul activității – lichidare judiciară a presupus îmbinarea cerințelor legale specifice unei astfel de firme cu cele impuse de standardul ISO 9000. Autoritatea contractantă nu a achitat tranșa intermediară de plată cerută la 16.02.2004, pentru trimestrul IV de implementare, în condițiile art. 4 pct.2 din condițiile speciale ale contractului. Deși cererea a fost trimisă în termen (17.02.2004), răspunsul autorității contractante cuprins în adresa nr. 1387/11.03.2004 a ADR Brăila a fost negativ și nemotivat. Realizarea în termen a proiectului a fost imposibilă obiectiv, din motive independente de voința pârâtei. Prima instanță a stabilit incorect că pârâta ar fi depus cererea de prelungire a termenului de finalizare a proiectului la data de 29.02.2004, peste termenul prevăzut în contract în acest sens. În realitate adresa din 29.02.2004 este una de revenire asupra cererii de prelungire a contractului. Adresa transmisă de ADR Sud Est Brăila nr. 1117/03.02.2004 prin care s-a înaintat Ministerului Integrării Europene spre aprobare actul adițional privind extinderea perioadei de implementare a proiectului de la 11 luni la 12 luni este o dovadă certă că pârâta a depus solicitarea de extindere a perioadei de implementare în termenul prevăzut de contract. Faptul că la minister această adresă a fost înregistrată abia la data de 5.03.2014 nu este imputabil societății pârâte. Pârâta a furnizat explicații satisfăcătoare, în accepțiunea art. 11 alin.3 din anexa 2 la contract, care impuneau extinderea perioadei de implementare, informând ambele autorități cu privire la împrejurările care au condus la întârzierea perioadei de implementare, împrejurări care s-au referit la situațiile particulare ale societăților țintă. Prelungirea cu o lună a termenului de implementare a fost convenită cu autoritatea de implementare, care a redactat actul adițional necesar, prevăzut de contract. Însă, autoritatea contractantă, reclamantă în cauza de față, a comunicat că a fost depășită data limită de 28.02.2004, data de terminare a proiectului. Cauzele pentru care actul adițional s-a înregistrat la autoritatea contractantă cu o întârziere de mai mult de o lună nu sunt cunoscute și nici nu pot fi imputate societății pârâte. Prima instanță a dispus restituirea sumei încasate cu titlu de avans fără să fie îndeplinită condiția legală ca această sumă să fi fost plătită necuvenit, în accepțiunea OG nr. 79/2003, act normativ invocat în decizia de casare. Prima instanță nu a analizat caracterul necuvenit al sumei în condițiile în care legea specială se abate de la efectul de drept comun al rezoluțiunii, excluzând aplicarea principiului repunerii părților în situația anterioară (care a avut loc prin sentința recurată). Proporția în care proiectul a fost implementat exclude caracterul necuvenit al sumei încasate cu titlu de avans. Sentința nu a avut în vedere că, în conformitate cu prevederile de plată pentru proiectele din cadrul programului PHARE 2000 Coeziune economică și socială RO 0007.02, depunerea raportării finale avea drept scop plata de către autoritate a tranșei finale, pe care societatea pârâtă nu a mai solicitat-o. Autoritatea contractantă a achitat un avans de 758.182,608 lei în vreme ce costul implementării proiectului a fost de 1.235.835,501 lei, diferența reprezentând contribuția proprie a pârâtei. Aplicarea sancțiunii dobânzilor de întârziere calculate conform mart.18 alin.3 din condițiile generale ale contractului este contrazisă de considerentele sentinței care exclud aplicarea acestor dispoziții contractuale în cazul rezoluțiunii judiciare. În altă ordine de idei, măsura obligării la plata dobânzilor de întârziere în termen de 30 de zile de la data pronunțării încalcă prevederile art. 6 din Convenția EDO, câtă vreme sentința a fost comunicată la 29.01.2016, cu mult peste termenul de 30 de zile de la pronunțare (22.12.2015). Curgerea dobânzilor înaintea comunicări actului jurisdicțional care a instituit sancțiunea nu satisface exigențele principiilor fundamentale ale dreptului și este contrară prevederilor OG nr. 79/2003 care se referă la sume necuvenite încasate.

Apărările intimaților Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că recurenta-pârâtă nu a îndeplinit obligațiile contractuale, respectiv pe aceea de a depune raportul final, însoțit de documentația necesară, până la data de 1.06.2004 și de a obține certificările la care s-a angajat, respectiv de a atinge scopul proiectului. Prin adresa nr. 2557/11.05.204 i s-a adus la cunoștință recurentei data limită de depunere a raportului final și documentația care trebuia anexată iar prin adresa nr. 4704/13.08.2004 a fost notificată să depună raportul în 3 zile. Recurenta nu a prezentat nicio explicație cu privire la neîndeplinirea acestei obligații. Împrejurarea că și-a îndeplinit o parte din obligații (depunerea raportărilor finale cu 5 luni înainte de formularea cererii) nu poate avea nici un efect în cauză și nu poate întoarce măsura rezoluțiunii deja decisă. Raportul final a fost depus în martie 2009, la mai bine de 5 ani de la data la care obligația trebuia îndeplinită, dată la care programul era demult încheiat, iar raportările la UE erau efectuate, astfel încât nu se putea pune problema primirii și analizării acestui raport. Prima instanță a tratat corect, înlăturând motivat, toate apărările pârâtei privitoare la neîndeplinirea condițiilor rezoluțiunii. Cât privește critica conform căreia sentința nu a analizat caracterul necuvenit al sumelor încasate și nici proporția în care proiectul a fost implementat, aceasta este nefondată, finanțarea fiind acordată pentru atingerea scopului finit. Faptul că recurenta a realizat anumite activități prealabile obținerii certificărilor dar nu a obținut certificarea respectivă nu o îndreptățește la plata vreunei sume de bani. Chiar din raportarea finală întocmită în martie 2009 rezultă că nu a fost realizată certificarea sistemelor de management al calității pentru două dintre cele cinci societăți beneficiare ale proiectului. Prin întâmpinare, intimata intervenientă solicită respingerea recursului, ca nefondat. Arată că recurenta-pârâtă știa că termenul de finalizare a implementării proiectului era 1.03.2004 și a depus cererea de prelungire a perioadei limită abia în data de 29.02.2004, cu nerespectarea clauzelor contractuale. În calitate de beneficiară a contractului de grant s-a obligat să susțină și să deruleze operațiunile pe răspundere proprie, împrejurare care face nerelevante susținerile referitoare la primirea cu întârziere a avansului sau retragerea unei firme țintă din cadrul proiectului. De asemenea, intimata arată că raportarea finală a fost însoțită de o documentație aferentă incompletă. Pârâtei i s-a arătat că nedepunerea înscrisurilor cerute expres prin adresele nr. 2557/11.05.2004 și 4704/13.08.2004 conduce la rezoluțiunea contractului și restituirea integrală a avansului primit, conform art. 11 alin.3 din condițiile generale aplicabile contractelor de grant. În recurs a fost administrată proba cu înscrisuri. 7 . Soluția instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat, pentru considerentele ce urmează: 7.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurenta susține fără temei că prima instanță a hotărât rezoluțiunea contractului de grant fără să fie îndeplinite condițiile rezoluțiunii judiciare, configurate de doctrina și jurisprudența referitoare la aplicarea art. 1020-1021 din vechiul Cod civil. Astfel, cât privește identificarea unei neexecutări a contractului suficient de importantă și imputabilă exclusiv societății pârâte recurente, Înalta Curte constată că prima instanță a stabilit corect existența acestei neexecutări care se concretizează în două aspecte: - recurenta-pârâtă nu a depus raportul final referitor la proiectul finanțat prin contractul de grant în termenul de 3 luni de la terminarea duratei de implementare, respectiv până la data de 1.06.2004; recurenta nu contestată această împrejurare dar arată că raportarea finală a fost depusă la 25.03.2009 și că, dat fiind caracterul judiciar al rezoluțiunii, prima instanță ar fi trebuit să constate că obligația era executată la data analizării îndeplinirii condițiilor rezoluțiunii; aceste susțineri vor fi înlăturate întrucât, în privința obligației depunerii raportului final, autoritatea contractantă a pus în întârziere societatea pârâtă, conform prevederilor art. 11 alin. 3 din condițiile generale aplicabile contractelor de grant, adresându-i notificarea înregistrată sub nr. 4704/13.08.2004, prin care i-a cerut să depună raportul final compus din raportul tehnic, raportul financiar și dosarele de achiziție în termen de 3 zile de la notificare, sub sancțiunea rezoluțiunii contractului; depunerea raportului final cu o întârziere de aproape 5 ani nu poate fi considerată executare a obligației asumate prin contractul de grant, date fiind neîndeplinirea obligației contractuale conform punerii în întârziere, precum și specificul contractului (programul de finanțare era demult încheiat, iar raportările la UE erau efectuate); - neîndeplinirea în integralitate de către recurenta-pârâtă a obiectivelor finale asumate prin contractul de grant, respectiv nerealizarea certificării sistemelor de management al calității pentru două dintre cele cinci societăți beneficiare ale proiectului (obligație rămasă neîndeplinită); în privința acestei obligații neîndeplinite, formularea cererii de chemare în judecată reprezintă punere în întârziere. Cele două obligații neexecutate sunt obligațiile principale asumate de către beneficiara contractului de grant. Recurenta-pârâtă se referă la împrejurările neîndeplinirii acestor obligații, respectiv la conduita autorității contractante - Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice – care nu și-ar fi executat, la rândul său, obligațiile contractuale, situație în care cererea de rezoluțiune nu putea fi primită. Prima obligație invocată a nu fi fost îndeplinită conform contractului de către autoritatea contractantă se referă la virarea avansului abia la 21.03.2003, cu încălcarea prevederilor art. 7 alin.2 și 5 din contract, referitoare la procedurile de plată. Deși se referă la prevederile contractuale menționate, recurenta-pârâtă raportează neexecutarea la termen a obligației de plată a avansului la data semnării contractului, în loc de data primirii de către autoritatea contractantă a contractului semnat de ambele părți, cum prevede contractul. Chiar și în ipoteza în care cele două date ar coincide, recurenta–pârâtă nu a demonstrat că plata avansului cu o pretinsă întârziere de aproape 4 luni ar fi una dintre cauzele neexecutării propriilor obligații. Astfel, pe de o parte, perioada de implementare a contractului de 11 luni a debutat după virarea avansului, respectiv la 1.04.2003, iar pe de altă parte, așa cum a reținut și prima instanță, pârâta nu a dovedit că renunțarea participării la proiect a uneia dintre firmele țintă s-ar fi datorat întârzierii în plata avansului. A doua obligație invocată a nu fi fost îndeplinită de către autoritatea contractantă privește neachitarea tranșei intermediare de plată, conform contractului. Această apărare este nou formulată în recurs. Recurenta afirmă că cererea pentru plata tranșei intermediare a fost adresată autorității contractante la data de 17.02.2004. În conformitate cu prevederile art. 7 pct.2.3 din condițiile speciale ale contractului de grant, plata intermediară urma a fi făcută în termen de 60 de zile de la data înregistrării la autoritatea contractantă a cererii de plată. În speță, refuzul autorității contractante de a plăti tranșa intermediară a fost exprimat prin adresa nr. 1327/11.03.2004 a ADR Sud Est Brăila, care a arătat că, dată fiind perioada de timp foarte scurtă rămasă până la finalizarea proiectului și depunerea întârziată a documentației aferente raportării intermediare (în vederea analizării și transmiterii către autoritatea contractantă), sumele aferente tranșelor intermediară și finală se pot cheltui în avans și vor fi decontate în raportul final, care va fi însoțit de toate documentele justificative. Era firesc ca autoritatea contractantă să aibă în vedere, la acel moment al derulării contractului de grant, faptul că recurenta-pârâtă nu a reușit să implementeze proiectul în perioada de implementare de 11 luni încheiată la data de 1.03.2004, ca și faptul că cererea de prelungire a perioadei de implementare a fost depusă la data de 29.02.2004, cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 12 alin.1 din condițiile generale ale contractului de grant (de cel puțin o lună de zile înainte de terminarea duratei de executare a proiectului). Prin urmare, în termenul în care autoritatea avea dreptul să soluționeze cererea de plată a tranșei intermediare, aceasta a constatat că proiectul nu a fost finalizat în perioada de implementare și că cererea de prelungire nu a fost adresată în conformitate cu art. 12 alin.1 din condițiile generale ale contractului de grant. O astfel de situație justifica refuzul de plată a tranșei intermediare. În fine, cel de-al treilea aspect invocat ca fiind conduită culpabilă a autorității contractante de referă la refuzul de prelungire a perioadei de implementare în condițiile în care, arată recurenta, cererea de prelungire a fost adresată în conformitate cu prevederile contractuale, de vreme ce aceasta a fost înaintată de către ADR Sud Est Brăila autorității contractante la 3.02.2004, cu adresa nr. 1117/3.02.2004. Din probatoriul administrat la fond și în recurs rezultă cu certitudine că recurenta-pârâtă a formulat cererea de prelungire a perioadei de implementare la data de 29.02.2004 și a înregistrat-o la ADR Sud Est Brăila sub nr.1103/2.03.2004 (filele 41, 44 dosar recurs), iar nu mai înainte, așa cum susține. Cât privește adresa nr. 1117, data emiterii acesteia este 2.03.2004 iar nu 3.02.2004. Această ultimă dată este menționată greșit în cuprinsul adresei (care, în această privință, cuprinde o eroare materială). Aspectul rezultă cu prisosință din dovada de înregistrare a ieșirii adresei de la emitentă în 3.03.2004 (fila 43 dosar recurs) coroborată cu însăși data cererii societății recurente, 29.02.2004. Pe de altă parte, în mod corect instanța de fond a reținut că pârâta nu a contestat refuzul de prelungire a duratei de implementare a contractului în termenele și condițiile reglementate de Legea nr. 554/2004. Cât privește critica referitoare la neanalizarea de către instanța de fond a caracterului cuvenit/necuvenit al sumelor plătite în baza contractului de grant și a proporției în care proiectul a fost implementat, Înalta Curte constată că, raportat la clauzele contractuale, nu se impunea o astfel de analiză. Contractul de grant încheiat între părți este contract administrativ. El cuprinde clauze privind consecințele neexecutării obligațiilor de către beneficiara finanțării. Potrivit art. 11 alin. 3 și art. 18 alin.2 raportate la art. 2 alin. 1, 2, 3 și 6 din condițiile generale, autoritatea contractantă are dreptul de a aprecia dacă se impune rezoluțiunea contractului, respectiv restituirea integrală sau parțială a sumelor deja plătite. Societatea recurentă nu a depus raportul final și nu a furnizat justificări cu privire la neîndeplinirea acestei obligații, nici urmare a punerii sale în întârziere prin adresa nr. 4704/13.08.2004. Prima instanță a apreciat corect că obligația de a depune raportul final nu era doar o condiție pentru primirea tranșei finale, ci și pentru justificarea avansului, conform contractului părților. În condițiile în care beneficiara finanțării nu a îndeplinit cele două obligații principale asumate prin contractul de grant, între care cea referitoare la obținerea certificărilor, parțial, dreptul de apreciere al autorității contractante, în sensul că se impune rezoluțiunea contractului și restituirea integrală a finanțării acordate a fost exercitat în limitele reglementărilor legale și contractuale aplicabile. Referirea la OG nr. 79/2003 în decizia de casare nr. 4587/2.12.2014 a fost făcută în sprijinul calificării drept creanță bugetară a sumei acordate cu titlu de finanțare și nu constituie o dezlegare referitoare la fond, care să aibă caracter obligatoriu potrivit art. 315 alin.1 Cod procedură civilă. Rezoluțiunea unui contract de finanțare nu intră în domeniul de reglementare al OG nr. 79/2003. Cât privește acordarea dobânzii calculate conform art. 18 alin.3 din condițiile generale, Înalta Curte constată că nu există o contradicție între considerentele și dispozitivul hotărârii recurate, întrucât referirea la art. 18 alin.3 în dispozitivul hotărârii privește exclusiv modul de calcul al dobânzii, nu și data de la care aceasta este datorată. Or, în considerente, prima instanță a apreciat asupra inaplicabilității acelorași prevederi contractuale cât privește data de la care curg dobânzile. Declararea rezoluțiunii prin sentința atacată, cu efectul stabilirii obligației de restituire a finanțării primite, a atras și aplicarea dobânzii conform clauzelor contractuale. Stabilirea termenului de la care acestea încep să curgă la 30 de zile de la pronunțare are caracterul unui beneficiu acordat părții obligate la restituire, care, nu ar putea încălca exigențele efectivității dreptului la tribunal, așa cum susține recurenta. 7.2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art.312 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat .