ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 80/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1.888 din 5 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității, a admis acțiunea formulată de reclamanta P.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin C.C.S.D. și a obligat pârâta la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, precum și la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 lei. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Legea nr. 247/2005 nu au fost stabilite termene speciale de soluționare a cererilor, astfel încât devin aplicabile dispozițiile de drept comun, prevăzute de Legea contenciosului administrativ.

A mai reținut că termenul legal de 30 de zile de soluționare a cererii este depășit, propunerea acordării de despăgubiri fiind emisă în martie 2007. A concluzionat în sensul că, statul, prin instituțiile sale, răspunde atât pentru culpa persoanelor vinovate de neîndeplinirea sarcinilor în cadrul autorității, dar și pentru organizarea necorespunzătoare a activității de executare a legii, concretizată în lipsa cadrului administrativ necesar pentru îndeplinirea atribuțiilor legale în cadrul unor termene rezonabile. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta C.C.S.D. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 ind. 1 C. proc. civ.

În motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă susține în esență că, în speță, nu poate fi vorba de refuzul nejustificat de a emite decizie reprezentând titlu de despăgubiri, întrucât dosarul reclamantei trebuie să parcurgă întreaga procedură administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în condițiile respectării și a deciziei nr. 2.815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., cu privire la modalitatea de transmitere a dosarelor spre evaluare, respectiv în ordinea înregistrării acestora. Susține recurenta-pârâtă că etapa evaluării în cadrul căreia evaluatorul efectuează lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului final al despăgubirii și numai după rămânerea definitivă a raportului de evaluare (în caz că nu este contestat) C.C.S.D.

va analiza și aproba suma stabilită în raport, după care va redacta decizia de despăgubiri. În acest sens se arată că, în ceea ce o privește pe reclamantă, a fost întocmit raportul de evaluare, fiind aprobat în ședința C.C.S.D. din data de 30 iunie 2009, fiind emisă decizia nr. 5.282 din 30 iunie 2009, reprezentând titlul de despăgubire, astfel încât acțiunea reclamantei a rămas fără obiect și trebuie respinsă ca atare. O altă critică formulată de recurenta-reclamantă vizează faptul că în mod greșit instanța de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, întrucât cauza a fost soluționată la primul termen de judecată iar pe de altă parte în ceea ce o privește, este o entitate fără personalitate juridică, acționând în subordinea M.F.P.

și nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată. Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Recursul este nefondat și va fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit următoarelor considerente: Este de necontestat susținerea recurentei-reclamante în sensul că trebuiesc respectate etapele prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 precum și decizia nr. 2.815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., care prevede modalitatea de transmitere a dosarelor spre evaluare și anume aceea privind ordinea înregistrării lor. Numai că, se omite esențialul în aplicarea acestor reglementări și anume respectarea și a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O.

în privința respectării unui termen rezonabil în soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor, prevederi ce trebuie aplicate cu prioritate, chiar dacă există neconcordanță între acestea din urmă și reglementările interne. În speță, așa cum corect reține și instanța de fond, nu a fost respectat acest termen rezonabil, mai ales că dispoziția de acordare a măsurilor reparatorii nr. 7.584 a fost emisă de P.M.B. în anul 2007, moment la care a fost înaintat și dosarul către autoritatea pârâtă. Trebuie avută în vedere și jurisprudența C.E.D.O. în care găsim numeroase hotărâri judecătorești de condamnare a României pentru procedura de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, procedură greoaie, care împiedică persoanele îndreptățite să beneficieze de despăgubiri într-un termen rezonabil.

Faptul că Legea nr. 247/2005, prevede că ordinea de soluționare a dosarelor să fie decisă de comisie, nu înseamnă că această autoritate publică nu trebuie să respecte nici un termen și că poate soluționa dosarele privind acordarea despăgubirilor fără nici o limitare în timp. Susținerea recurentei-pârâte în sensul că acțiunea reclamantei a rămas fără obiect, deoarece s-a emis decizia nr. 5.285 din 30 iunie 2009 reprezentând titlul de despăgubire, nu poate fi reținută, deoarece acest act a fost emis după soluționarea pe fond a cauzei, iar autoritatea pârâtă fusese pusă în întârziere încă din data de 31 martie 2008, când reclamanta a inițiat demersul judiciar.

Având în vedere cele expuse, concluzia ce se desprinde este aceea că în speță se poate vorbi de existența unui refuz nejustificat din partea recurentei-pârâte în derularea procedurii de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei pentru imobilul respectiv, astfel cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanța pronunțând așadar o soluție legală și temeinică ce urmează a fi menținută. Critica recurentei-pârâte vizând obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă este de asemenea nefondată. Atât timp cât recurenta-pârâtă a susținut în permanență netemeinicia acțiunii formulate de reclamanți, aceasta nu poate pretinde că a achiesat la pretențiile formulate, în sensul art. 275 C. proc.

civ., mai ales că a exercitat și calea de atac a recursului împotriva sentinței, iar faptul că C.C.S.D. este o entitate în subordinea M.F.P. nu reprezintă nici o piedică în obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, chemat în judecată fiind și Statul Român prin această C.C.S.D., care are buget propriu din care se pot achita aceste cheltuieli de judecată. Nici solicitarea subsidiară formulată, în sensul de a se diminua aceste cheltuieli de judecată nu este întemeiată, suma de 1.000 lei nefiind un onorariu exagerat de mare pentru a fi redusă, dacă se are în vedere munca prestată de reprezentantul intimatei-reclamante, care a reprezenta-o în toate etapele procesuale ale dosarului constând și judecată în fond, recurs soluționat prin casare cu trimitere la rejudecare, rejudecare în fond de prima instanță și din nou recurs.

În acest context, susținerea recurentei în sensul că pentru soluționarea cauzei a fost necesar un singur termen de judecată este contrazisă de actele și lucrările dosarului, fiind total nefondată. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.C.S.D., împotriva sentinței civile nr. 1.888 din 5 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2010.