ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5460/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 13 iunie

2009 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, reclamantul R.J. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, solicitând instanței ca, prin hotărârea

ce o va pronunța, să dispună anularea deciziei nr. 4269 din 23 aprilie 2009 emisă

de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, obligarea pârâtei să emită

o nouă decizie în baza unui raport de evaluare judiciară ce va fi întocmit în cauză,

precum și obligarea pârâtei la daune cominatorii de 1.000 RON/zi de întârziere până

la emiterea deciziei și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1058 din 02 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul R.J., ca inadmisibilă,

reținând că este întemeiată excepția lipsei procedurii prealabile invocată de instanță

din oficiu, întrucât din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamantul nu

a solicitat emitentului revocarea deciziei contestate, astfel cum impun dispozițiile

art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 cu referire la art. 7 din

Legea nr. 554/2004. A reținut instanța că petițiile din 02 aprilie 2009, din 11

mai 2009 și 08 iulie 2009, invocate de reclamant nu pot fi asimilate plângerii prealabile,

întrucât acestea nu conțin solicitări de revocare a actului administrativ contestat,

prima dintre ele fiind anterioară emiterii deciziei, iar celelalte două conținând

critici referitoare la raportul de expertiză și o încunoștiințare cu privire la

faptul că a fost introdusă acțiune în instanță.

Împotriva sentinței civile

nr. 1058 din 02 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul R.J., susținând că hotărârea

atacată este nelegală și netemeinică și formulând următoarele critici:

Instanța de fond nu a

ținut seama de probele de la dosar și a analizat prin prisma unui formalism excesiv

excepția lipsei procedurii administrative prealabile reglementate de art. 7 din

Legea nr. 554/2004.

Astfel, recurentul arată

că la data de 02 aprilie 2009 a înregistrat la Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, contestație împotriva raportul de expertiză efectuat în cauză, iar

la data de 11 mai 2008, după data emiterii deciziei nr. 4269 din 23 aprilie

2009, a formulat o nouă contestație prin care a arătat faptul că actele emise sau

asumate de Comisie trebuie refăcute întrucât sunt netemeinice și nelegale; de asemenea,

la data de 08 iulie 2009 a comunicat Comisiei faptul că a înțeles să atace decizia

comisiei în instanță, comunicându-i o copie de pe contestație.

În acest fel, susține

recurentul, în termen de 30 de zile de la primirea deciziei, a fost depusă contestația

la autoritatea emitentă, cât și la instanță, față de refuzul acestei autorități

de a da curs obiecțiunilor la raportul de expertiză; Comisia nu a înțeles să răspundă

în termen legal la această petiție, răspunsul fiind comunicat cu puțin timp înaintea

primului termen de judecată.

Analizând actele și lucrările

dosarului de fond, precum și motivul de recurs invocat, ce se încadrează în prevederile

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 19

alin. (1) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII „(1) Deciziile adoptate de către Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condițiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în contradictoriu

cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor”,

iar potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „(1) Înainte de a se adresa

instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual

trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare,

dacă aceasta există, în termenul de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea,

în tot sau în parte, a acestuia”.

Prin niciuna din petițiile

pe care le invocă reclamantul nu a solicitat revocarea actului atacat, respectiv

decizia nr. 4269 din 23 aprilie 2009, exercitându-se doar dreptul de a formula obiecțiuni

la raportul de expertiză (care este anterior emiterii deciziei), astfel că nu se

poate susține că s-a realizat scopul pentru care a fost prevăzută procedura prealabilă,

respectiv acela de a da posibilitatea autorității emitente de a-și revoca propriul

act, înainte de a fi chemată în judecată.

Prin petiția din data

de 11 mai 2008 recurentul-reclamant a reluat criticile privind raportul de expertiză,

fără a se referi la decizia atacată, iar prin petiția din 08 iulie 2009 acesta a

încunoștiințat comisia că a formulat acțiunea de chemare în judecată.

Față de situația de fapt

menționată, în mod corect instanța de fond a reținut ca fiind întemeiată excepția

lipsei procedurii administrative prealabile – excepție peremptorie și dirimantă,

ce face inutilă analizarea fondului cauzei, iar Înalta Curte, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., pentru considerentele arătate, va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de R.J. împotriva sentinței civile nr. 1058 din 02 martie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 decembrie 2010.