ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8353/2009

Asupra recursului civil de față,

Din examinarea lucrărilor din

dosar constată următoarele:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată la data de 14 aprilie 2008 la Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, reclamantul D.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând ca, prin hotărârea ce se va

pronunța acesta să fie obligat la plata daunelor materiale și morale în cuantum

de 1.000.000 Euro pentru prejudiciul ce i-a fost adus ca urmare a măsurii

administrative luate împotriva sa în anul 1951.

În drept a invocat art. 20 și art.

21 din Constituția României, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.

148/2008 și art. 998 C. civ.

În motivare a arătat că în anul

1951 a fost strămutat din Sacalaz, Județul Timiș împreună cu familia și i s-a

stabilit domiciliul obligatoriu în localitatea Brateș - Județul Galați, iar

averea i-a fost confiscată, cu motivarea că era un element destabilizator care

se împotrivea instaurării regimului popular. Această măsură, așa cum rezultă

din acte, a durat până în anul 1955, fiind ridicată în realitate în anul 1964.

Această situație nu i-a permis integrarea în societate, cu consecințe în

activitatea profesională, a determinat privarea de libertate, hrană, apă,

igienă, fiindu-i afectată sănătatea fizică și mentală.

Prin decizia nr. 731 din 17 mai

2007 i s-a recunoscut calitatea de persoană persecutată politic de statul

român.

La data de 16 mai 2008

reclamantul și-a precizat acțiunea, menționând că solicită contravaloarea sumei

de 1 milion Euro plătită la valoarea cursului leu - Euro la data plății

efective și că cererea este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 2, art. 3,

art. 5, art. 8 C.E.D.O., art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999.

Pârâtul a invocat la data de 2

septembrie 2008 excepția inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului

material la acțiune având în vedere că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe

prevederile art. 998 C. civ. și excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului român prin Ministerul Economiei și Finanțelor arătând că față de

prevederile Decretului nr. 31/1954, calitatea de pârât revine Ministerului

Internelor și Reformei Administrative.

Instanța a rămas în pronunțare cu

privire la excepția inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului

material la acțiune, iar prin sentința nr. 1356 din 9 septembrie 2008 a respins

excepția inadmisibilității acțiunii și a admis excepția prescripției dreptului

material la acțiune.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut că acțiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă,

deoarece inadmisibilitatea este definită ca o sancțiune procesuală care

intervine în situația în care partea formulează o acțiune sau o cale de atac la

care nu are acces (care nu este prevăzută de lege) sau la care nu poate recurge

decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile or, în speță, nici un text de

lege nu interzice formularea unei asemenea acțiuni, iar respingerea acțiunii

pentru acest motiv ar însemna încălcarea dreptului la acces la justiție al

reclamantului.

În ce privește excepția

prescripției dreptului material la acțiune, aceasta a fost admisă, în raport de

împrejurarea că înainte de decembrie 1989 a operat suspendarea prescripției

dreptului la acțiune, dar, după această perioadă nimic nu l-a împiedicat să

acționeze în instanță statul român în vederea stabilirii îndeplinirii

condițiilor răspunderii civile delictuale.

Împotriva acestei sentințe

reclamantul a declarat apel susținând în esență că prin Decizia nr. 731 din 17

mai 2007 a Ministerului Justiției i s-a stabilit calitatea de persoană

persecutată politic și de la acea dată se naște dreptul de a solicita să i se

repare prejudiciul cauzat.

Prin decizia nr. 76 A din 5

februarie 2009 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul,

a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că din lucrările dosarului rezultă că apelantul a fost supus

persecuțiilor politice precum și unor măsuri administrative (i s-a stabilit

domiciliul obligatoriu fiind strămutat de la data de 18 iunie 1951 - când era

minor - până pe data de 27 iulie 1955).

S-a mai reținut că acțiunea a

fost calificată de instanța de fond ca fiind o acțiune patrimonială, bazată pe

răspunderea civilă delictuală, și că în drept apelantul nu a solicitat

aplicarea art. 998 și art. 999 C. civ.

S-a reținut, de asemenea, că în

mod corect prima instanță, pornind de la răspunderea civilă delictuală, a

aplicat dispozițiile art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și, admițând

excepția prescripției dreptului la acțiune, a respins ca prescrisă acțiunea.

În cele două legi speciale

(Decretul-lege nr. 118/1990 și O.U.G. nr. 214/1999), nu se prevăd termene de

prescripție, analizându-se, conform principiului disponibilității, solicitarea

reclamantului și cererea cu care acesta a investit instanța.

Sub acest aspect, învederează

instanța că trebuie, conform art. 129 și urm. C. proc. civ., lămurit care este

temeiul de fapt și de drept al acțiunii, iar în raport de calificarea aceasta (având

în vedere cererea precizatoare) trebuie analizată prescripția în raport și de

legislația internă și comunitară.

Cu privire la prescripția

dreptului material la acțiune instanța a reținut că o condamnare a unui regim

politic în parlament nu constituie un temei de întrerupere sau suspendare a

dreptului la acțiune (cum corect a reținut instanța de fond) dar, reparațiuni

în dreptul românesc s-au mai făcut (în cauze penale referitoare la metalele

prețioase sau în situația sentințelor penale care nu erau revizuite) și în

cauză s-ar crea o inechitate între aceste situații și cea a apelantului.

Este adevărat că s-au emis acte

normative succesive în cauzele respective (metale prețioase) dar analizând și

legislația comunitară și coroborând-o cu legislația românească, după lămurirea

caracterului juridic al acțiunii, se poate soluționa cauza (pe fond sau pe

excepție, coroborat cu legislația internațională și nu pe baza normei generale

a Decretului nr. 167/1958).

În fine, instanța a mai reținut

că, deoarece cauza a fost soluționată pe excepție, sunt aplicabile dispozițiile

art. 297 C. proc. civ., în sensul admiterii apelului, desființării sentinței

apelate și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, care va stabili

caracterul juridic al acțiunii și eventual dacă există un termen special de

prescripție în funcție de legislația comunitară și românească.

Împotriva acestei decizii Statul

român prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Potrivit motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. hotărârea este criticată arătându-se

că argumentele reținute de instanță nu sunt o motivare. Simpla susținere a

faptului că în practică au mai fost admise acțiuni prin care s-au acordat

măsuri reparatorii pe considerente umanitare sau prin analogie cu alte acte

normative nu este o motivare.

Instanța nu a învederat care este

temeiul de drept în baza căruia a admis acțiunea și, deși în considerente a

reținut că reclamantul nu și-a întemeiat în drept acțiunea pe dispozițiile art.

998 și art. 999 C. civ., a apreciat că în mod corect prima instanță a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune, considerentele fiind

contradictorii.

Cu privire la motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul arată că este greșită

interpretarea dată de instanța de apel potrivit căreia în cauză ar fi

aplicabile prevederile art. 297 C. proc. civ. potrivit căruia „în cazul în care

se constată că în mod greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în

cercetarea fondului/.../instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va

trimite cauza spre rejudecare primei instanțe", atâta timp cât soluția

dată de prima instanță este temeinică și legală.

În cadrul acestui motiv de recurs

se arată că atât daunele morale cât și materiale solicitate de reclamant au

fost acordate de stat prin însuși actul de voință materializat în textul O.U.G.

nr. 214/1999, ce constituie cadrul legal în baza căruia se acordă calitatea de

luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni

săvârșite din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și

persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de

răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.

Persoanelor cărora Comisia pentru

constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă le-a recunoscut

prin decizie această calitate pot beneficia de anumite drepturi, conform art. 7

din O.U.G. nr. 214/1999, printre care și restituirea în natură sau, dacă

aceasta nu este posibilă, prin echivalent a bunurilor confiscate.

Dacă voința legiuitorului ar fi

fost ca drepturile ce se pot acorda persoanelor ce au dobândit calitatea de

luptător în lupta anticomunistă să fie solicitate și pe calea dreptului comun,

atunci în art. 7 lit. e) din O.U.G nr. 214/1999 s-ar fi prevăzut posibilitatea

ca acestea să beneficieze și de orice alte drepturi prevăzute în lege, în loc

de „orice alte drepturi prevăzute în legi speciale.„

A acorda unei persoane daune

morale în baza dreptului comun, în condițiile în care acestea se stabilesc

numai prin lege specială de reparație, reprezintă o adăugare la lege și o

încălcare a principiului de drept „

specialia generalibus derogant

„.

Se solicită admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate și menținerea sentinței de fond ca temeinică și

legală sub aspectul respingerii acțiunii ca prescrisă.

La dosar nu s-a depus

întâmpinare.

Recursul este fondat și va fi

admis pentru următoarele considerente. Conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se

poate formula recurs „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Motivarea hotărârii judecătorești

este un element indispensabil al acestui act procedural.

Analizând decizia recurată se

observă că ea oferă o motivare insuficientă și, în același timp,

contradictorie.

După ce arată că în mod corect

prima instanță, pornind de la răspunderea civilă delictuală, a soluționat

corect excepția prescripției la acțiune și, în baza admiterii acesteia, a

respins acțiunea, desființează totuși sentința și dispune rejudecarea cauzei de

către tribunal.

Referindu-se la temeiul juridic

al acțiunii, care a fost reținut de prima instanță ca fiind art. 998-999 C.

civ., curtea de apel arată că se impune clarificarea acestuia, fără a argumenta

ce este neclar în statuarea primei instanțe.

Dacă tribunalul ar fi calificat

greșit acțiunea, era de datoria curții de apel ca. argumentându-și riguros

soluția, să arate care este calificarea corectă și care este influența acestei

noi calificări asupra excepției prescripției dreptului la acțiune.

Referirile generice la actele

normative succesive referitoare la „metalele prețioase" precum și la

legislația comunitară care trebuie coroborată cu cea românească, fără indicarea

unui text de lege care ar fi fost încălcat de prima instanță nu numai că nu

fundamentează soluția admiterii apelului, dar nici nu furnizează tribunalului

indicațiile necesare unei rejudecări temeinice și legale a cauzei.

Pentru aceste considerente, care

fac inutilă analiza celorlalte critici - parte din ele fiind imposibil de

analizat pentru că vizează fondul cauzei, care nu a fost analizat în apel, Înalta

Curte va admite recursul și, conform art. 304 pct. 7 și art. 312 C. proc. civ.

va casa decizia, și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 76

A din 5 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia și trimite cauza

la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi 16 octombrie 2009.