ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5861/2010
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5861/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de
față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11
decembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr.
47419/3/2008 reclamantul P.P. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul
Economiei și Finanțelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța instanța
să oblige pârâtul la plata de daune în cuantum de 250.000 euro, în RON la
cursul B.N.R. din ziua efectuării plății, pentru perioada 1951 - 1956, în care
a avut domiciliul obligatoriu în comuna Dropia, raionul Călărași, cu cheltuieli
de judecată.
Prin Sentința civilă
nr. 902 din 24 iunie 2009 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis
excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea
formulată de reclamantul P.P.
Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin
Decizia nr. 16A din 12 ianuarie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de
reclamantul P.P. împotriva sentinței sus-menționate, cu următoarea motivare:
Cererea de chemare în
judecată este o acțiune în pretenții, reclamantul P.P. solicitând obligarea
pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de
250.000 euro, reprezentând daune materiale și morale pentru perioada în care a
fost deportat.
Calitatea
reclamantului de luptător în rezistența anticomunistă a fost recunoscută
acestuia, în baza O.U.G. nr. 214/1999, prin Decizia din 18 mai 2005 emisă de
Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă.
Așadar, pentru
faptele descrise anterior reclamantul a beneficiat de dispozițiile legale
invocate, împotriva sa fiind dispuse, din motive politice, măsuri
administrative abuzive.
Conform art. 7 din
O.U.G. nr. 214/1999, persoanele care au calitatea de luptător în rezistența
anticomunistă beneficiază de drepturile prevăzute în Decretul-Lege nr. 118/1990
privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de
dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate
în străinătate ori constituite în prizonieri, cu modificările ulterioare; de
asemenea, beneficiază, în condițiile legii, de restituirea în natură sau, dacă
aceasta nu este posibilă, prin echivalent a bunurilor confiscate.
În speță, pretențiile
reclamantului sunt subsumate dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999, însă nici acest
act normativ și nici Decretul-Lege nr. 118/1990 nu prevăd un termen de
exercitare a unei astfel de acțiuni; în acest caz, în mod corect a apreciat
instanța de fond că se aplică dispozițiile Decretului nr. 167/1958, acțiunea în
despăgubiri fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani.
Acest termen de
prescripție începea să curgă fie de la intrarea în vigoare a Decretului-Lege
nr. 118/1990, fie, cel mai târziu, de la emiterea Deciziei nr. 399, respectiv
18 mai 2005, moment la care s-a recunoscut reclamantului calitatea de luptător
în rezistența anticomunistă, aceasta în raport de pretențiile sale determinate
de adoptarea succesivă a celor două acte normative.
De altfel, ceea ce
s-a contestat prin motivele de apel nu a fost natura termenului stabilit de
instanța de fond (termen general de prescripție), ci momentul de la care acesta
începe să curgă.
Chiar dacă anterior
emiterii Deciziei nr. 399 au fost adoptate și alte acte normative, la care face
referire directă apelantul reclamant, acestea nu au relevanță sub aspectul
termenului de la care se calculează prescripția dreptului la acțiune, întrucât
ele vizează constituirea unui cadru legal pentru atragerea răspunderii celor
vinovați de săvârșirea unor abuzuri împotriva victimelor regimului comunist,
fără a stabili, în concret, termenul de la care o persoană care a făcut
obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic se poate adresa
instanței pentru daunele ce i-au fost produse.
Această posibilitate
a fost recunoscută celor care nu au exercitat astfel de acțiuni în instanță în
termenul general de prescripție de 3 ani prin Legea nr. 221/2009 (art. 5),
reclamantul fiind îndreptățit ca în termen de 3 ani de la data intrării în
vigoare a acestei legi să solicite obligarea statului la repararea prejudiciului
moral sau material ce i-a fost cauzat de regimul comunist.
Împrejurarea că la
data pronunțării hotărârii primei instanțe era în vigoare Legea nr. 221/2009 nu
conduce la o altă soluție asupra fondului, întrucât instanța era obligată să se
raporteze la data formulării cererii de chemare în judecată și la dispozițiile
legale aplicabile cauzei la acel moment, fără a fi vorba de o situație în care
operează repunerea în termen, conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva deciziei de
apel reclamantul a formulat cerere de recurs, în susținerea căreia a arătat că
art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea persoanelor care
fac obiectul acestei legi să solicite daune în termen de 3 ani de la data
intrării în vigoare a acestei legi, iar art. 725 alin. (1) C. proc. civ.
dispune că dispozițiile legii de procedură se aplică din momentul intrării în
vigoare și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche.
Analizând decizia de
apel în raport de critica formulată, ce se circumscrie dispozițiilor art. 304
pct. 9 C. proc. civ. și ținând cont totodată de jurisprudența instanței, Înalta
Curte constată că recursul este fondat, în considerarea celor ce succed.
La data introducerii
cererii de chemare în judecată nu exista un act normativ cu caracter reparator
care să reglementeze situația persoanelor care au suferit condamnări cu
caracter politic în perioada regimului comunist, astfel încât reclamantul a
invocat dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, Decretul-Lege nr. 118/1990, precum și
dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților
Fundamentale.
Pe parcursul
judecății a intrat însă în vigoare Legea nr. 221/2009, act normativ cu caracter
reparator, care reglementează în mod expres situația drepturilor recunoscute
persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau au fost supuse
unor măsuri administrative asimilate acestora în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989.
Potrivit art. 4 alin.
(4) din acest act normativ, cererea prin care se solicită instanței să se
constate caracterul politic al condamnării este imprescriptibilă, iar cererea
privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin
condamnare sau prin măsuri administrative cu caracter politic poate fi
formulată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, potrivit
art. 5 alin. (1) lit. a).
Deși reclamantul a
invocat prin cererea de apel noul act normativ, instanța a înlăturat de la
aplicarea în speță dispozițiile acestei legi.
Însă, având în vedere
că situația de fapt descrisă de reclamant se încadrează în câmpul de aplicare
al Legii nr. 219/2009 (aspect reținut și în considerentele deciziei de apel) și
că legea civilă este de imediată aplicare, instanța de apel trebuia să constate
că acțiunea nu putea fi considerată ca prescrisă și, admițând apelul, să
desființeze sentința și să trimită cauza spre rejudecare pentru a se analiza pe
fond pretențiile reclamantului din perspectiva legii speciale de reparație.
Pentru aceste
considerente, în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ.,
Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia; în baza art. 297 alin. (1)
C. proc. civ. va admite apelul declarat de reclamant, va desființa sentința și
va trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de reclamantul P.P. împotriva Deciziei nr. 16/A din 12 ianuarie 2010 a
Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie.
Modifică decizia în
sensul că:
Admite apelul
declarat de reclamant împotriva Sentința nr. 902 din 24 iunie 2009 a
Tribunalului București, secția a V-a civilă.
Desființează sentința
și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publici, astăzi 5 noiembrie 2010.
Procesat de GGC - AS