ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5861/2010

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 decembrie 2008 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă sub nr. 47419/3/2008 reclamantul P.P. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța instanța să oblige pârâtul la plata de daune în cuantum de 250.000 euro, în RON la cursul B.N.R. din ziua efectuării plății, pentru perioada 1951 - 1956, în care a avut domiciliul obligatoriu în comuna Dropia, raionul Călărași, cu cheltuieli de judecată. Prin Sentința civilă nr. 902 din 24 iunie 2009 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantul P.P.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 16A din 12 ianuarie 2010 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul P.P. împotriva sentinței sus-menționate, cu următoarea motivare: Cererea de chemare în judecată este o acțiune în pretenții, reclamantul P.P. solicitând obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 250.000 euro, reprezentând daune materiale și morale pentru perioada în care a fost deportat. Calitatea reclamantului de luptător în rezistența anticomunistă a fost recunoscută acestuia, în baza O.U.G. nr. 214/1999, prin Decizia din 18 mai 2005 emisă de Comisia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă.

Așadar, pentru faptele descrise anterior reclamantul a beneficiat de dispozițiile legale invocate, împotriva sa fiind dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive. Conform art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999, persoanele care au calitatea de luptător în rezistența anticomunistă beneficiază de drepturile prevăzute în Decretul-Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu modificările ulterioare; de asemenea, beneficiază, în condițiile legii, de restituirea în natură sau, dacă aceasta nu este posibilă, prin echivalent a bunurilor confiscate.

În speță, pretențiile reclamantului sunt subsumate dispozițiilor O.U.G. nr. 214/1999, însă nici acest act normativ și nici Decretul-Lege nr. 118/1990 nu prevăd un termen de exercitare a unei astfel de acțiuni; în acest caz, în mod corect a apreciat instanța de fond că se aplică dispozițiile Decretului nr. 167/1958, acțiunea în despăgubiri fiind supusă termenului general de prescripție de 3 ani. Acest termen de prescripție începea să curgă fie de la intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 118/1990, fie, cel mai târziu, de la emiterea Deciziei nr. 399, respectiv 18 mai 2005, moment la care s-a recunoscut reclamantului calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, aceasta în raport de pretențiile sale determinate de adoptarea succesivă a celor două acte normative.

De altfel, ceea ce s-a contestat prin motivele de apel nu a fost natura termenului stabilit de instanța de fond (termen general de prescripție), ci momentul de la care acesta începe să curgă. Chiar dacă anterior emiterii Deciziei nr. 399 au fost adoptate și alte acte normative, la care face referire directă apelantul reclamant, acestea nu au relevanță sub aspectul termenului de la care se calculează prescripția dreptului la acțiune, întrucât ele vizează constituirea unui cadru legal pentru atragerea răspunderii celor vinovați de săvârșirea unor abuzuri împotriva victimelor regimului comunist, fără a stabili, în concret, termenul de la care o persoană care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic se poate adresa instanței pentru daunele ce i-au fost produse.

Această posibilitate a fost recunoscută celor care nu au exercitat astfel de acțiuni în instanță în termenul general de prescripție de 3 ani prin Legea nr. 221/2009 (art. 5), reclamantul fiind îndreptățit ca în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi să solicite obligarea statului la repararea prejudiciului moral sau material ce i-a fost cauzat de regimul comunist. Împrejurarea că la data pronunțării hotărârii primei instanțe era în vigoare Legea nr. 221/2009 nu conduce la o altă soluție asupra fondului, întrucât instanța era obligată să se raporteze la data formulării cererii de chemare în judecată și la dispozițiile legale aplicabile cauzei la acel moment, fără a fi vorba de o situație în care operează repunerea în termen, conform art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva deciziei de apel reclamantul a formulat cerere de recurs, în susținerea căreia a arătat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 prevede posibilitatea persoanelor care fac obiectul acestei legi să solicite daune în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a acestei legi, iar art. 725 alin. (1) C. proc. civ. dispune că dispozițiile legii de procedură se aplică din momentul intrării în vigoare și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche. Analizând decizia de apel în raport de critica formulată, ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și ținând cont totodată de jurisprudența instanței, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în considerarea celor ce succed.

La data introducerii cererii de chemare în judecată nu exista un act normativ cu caracter reparator care să reglementeze situația persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada regimului comunist, astfel încât reclamantul a invocat dispozițiile O.U.G. nr. 214/1999, Decretul-Lege nr. 118/1990, precum și dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pe parcursul judecății a intrat însă în vigoare Legea nr. 221/2009, act normativ cu caracter reparator, care reglementează în mod expres situația drepturilor recunoscute persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic sau au fost supuse unor măsuri administrative asimilate acestora în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Potrivit art. 4 alin. (4) din acest act normativ, cererea prin care se solicită instanței să se constate caracterul politic al condamnării este imprescriptibilă, iar cererea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare sau prin măsuri administrative cu caracter politic poate fi formulată în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a legii, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a). Deși reclamantul a invocat prin cererea de apel noul act normativ, instanța a înlăturat de la aplicarea în speță dispozițiile acestei legi.

Însă, având în vedere că situația de fapt descrisă de reclamant se încadrează în câmpul de aplicare al Legii nr. 219/2009 (aspect reținut și în considerentele deciziei de apel) și că legea civilă este de imediată aplicare, instanța de apel trebuia să constate că acțiunea nu putea fi considerată ca prescrisă și, admițând apelul, să desființeze sentința și să trimită cauza spre rejudecare pentru a se analiza pe fond pretențiile reclamantului din perspectiva legii speciale de reparație. Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia; în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ. va admite apelul declarat de reclamant, va desființa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la același tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul P.P. împotriva Deciziei nr. 16/A din 12 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia în sensul că: Admite apelul declarat de reclamant împotriva Sentința nr. 902 din 24 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă. Desființează sentința și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publici, astăzi 5 noiembrie 2010. Procesat de GGC - AS