ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1080/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 604/COM,

pronunțată la data de 23 iunie 2009, secția comercială a

Tribunalului Bihor a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

formulată de reclamanta C.F. în contradictoriu cu pârâta Banca

Comercială U.Ț.B. SA.

Spre a hotărî astfel,

tribunalul a reținut, pe fondul cauzei, că, prin contractul de credit

din 19 martie 2002, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale din

21 martie 2002, din 27 martie 2002 și din 29 martie 2002, fosta Banca

Comercială U.Ț.B. SA a acordat SC O.I. SRL., reprezentată legal

de C.A., un credit în valoare de 29.300 dolari S.U.A., garantat cu imobilul

casă de vacanță și teren în suprafață de 5.097

mp, situat în localitatea C. înscris în C.F. Beiușele, proprietatea lui C.F.,

imobil asupra căruia a fost instituită o ipotecă de rang I în

sumă de 17.000 dolari S.U.A. în baza contractului de ipotecă din 21

martie 2002, autentificat din 21 martie 2002 de notarul public D.I.; că

reclamanta știa că este vorba de un împrumut de 17.000 dolari S.U.A.

acordat prin contractul de credit din 19 martie 2002, modificat prin actul

adițional din 21 martie 2002, întrucât la o săptămână a semnat

un nou contract de ipotecă pe 29 martie 2002, prin care instituia o

ipotecă asupra imobilului înscris în C.F. pentru o suplimentare a

creditului acordat prin contractul din 19 martie 2002, modificat prin actul

adițional din 27 martie 2002, de la 17.000 dolari S.U.A. la 29.300 dolari

S.U.A. și invocă în apărare propria culpă; că, dintr-o

eroare materială, care nu atrage anulabilitatea actului încheiat între

părți, în contractul de ipotecă se face referire la contractul

de credit din 21 martie 2002 și la actul adițional din 21 martie

2002, în loc de contractul de credit din 19 martie 2002 și de actul

adițional din 21 martie 2002, întrucât principiul validității

aparenței de drept „error communis facit jus” înlătură nulitatea

unui act încheiat într-o eroare comună; că menționatul contract

de ipotecă nu încalcă art. 1749 alin. (2), conform căruia

ipoteca convențională ia naștere prin convenția

părților, realizată în forma cerută de lege; că, în

prezenta cauză, ipoteca s-a încheiat în forma autentică cu

respectarea prevederilor art. 948 C. civ., capacitatea și

consimțământul părților fiind constatate de notar, obiectul

determinat fiind împrumutul în valoare de 17.000 dolari S.U.A., cauza

licită fiind creditul contractat de la susnumita bancă, dreptul de

ipotecă fiind intabulat conform încheierii de intabulare din 2002;

că, în cauză, s-a respectat principul specializării ipotecii,

prevăzut de art. 1774 C. civ., în sensul determinării exacte a

creanței garantate, creditul inițial fiind garantat prin ipoteca de

17.000 dolari S.U.A., iar suplimentările până la limita de 29.300 dolari

S.U.A. sunt garantate tot cu ipotecă de rang I, conform actelor

adiționale; că prevederile art. 1774 trebuie coroborate cu art. 1785 C.

civ., în conformitate cu care ipoteca instituită pentru o

creanță principală se va întinde și asupra accesoriilor pe

care le produce aceasta, cu art. 1746 alin. (2) C. civ., care prevăd

că ipoteca continuă să existe asupra întregului imobil, chiar

dacă o parte din datorie a fost plătită, conform principiului

indivizibilității ipotecii, și cu art. 1890 C. civ., care

prevede că ipoteca va subzista atâta vreme cât va fi obligația

principală garantată; că reclamanta are, atât calitatea de

garant ipotecar, cât și calitatea de codebitor solidar, iar, conform art. 1039

și urm. C. civ., Banca, datorită calității sale de creditor

garantat, are posibilitatea de a urmări pe reclamantă fără

condiția urmăririi prealabile a celuilalt codebitor solidar.

Instanța de fond a considerat că situația este similară în

cazul contractului de ipotecă din 29 martie 2002, autentificat sub din 29

martie 2002 de notar public V.C., înscris în C.F. și a ipotecii în valoare

de 29.300 dolari S.U.A., a contractului de ipotecă din 5 aprilie 2001,

autentificat din 5 aprilie 2001, ipoteca de rang I, înscrisă în C.F., cu

ipoteca în valoare de 638.250.000 rol, a contractului de credit din 19 martie

2002 și actelor adiționale din 21 martie 2002, din 27 martie 2002

și din 29 martie 2002.

Secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Oradea, prin

decizia nr. 75/C, pronunțată la data de 13 octombrie 2009, a admis

apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, pe

care a desființat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe

pentru o nouă rejudecare, cu motivarea că instanța de fond nu a

cercetat afirmațiile reclamantei, făcute „atât în acțiune” cât

și „în apel”, referitoare la neacordarea creditului SC O.I. SRL. care „ar

fi trebuit să constituie obiectul contractului de credit din 19 martie

2002”, credit, garantat prin contractele de ipotecă din 2002,

neadministrând nicio probă în acest sens.

Instanța de apel a făcut

aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., considerând că se impune, în

vederea pronunțării unei hotărâri temeinice și legale,

administrarea probelor, constând în toate înscrisurile aflate la dosarul de

creditare, inclusiv efectuarea unei expertize contabile pentru stabilirea

adevărului în cauză, a unei stări de fapt reale și pentru

aplicarea corectă a legii în ce privește respectarea dreptului de

apărare și la un proces echitabil.

Împotriva menționatei decizii a

formulat recurs intimata Banca Comercială U.Ț.B. SA, invocând în

drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-a

arătat, în esență, că decizia recurată, prin care s-a

desființat sentința tribunalului, este nelegală, dată cu

aplicarea greșită a legii, având în vedere că prima instanță

a soluționat cauza în fond, „în întregul ei”.

Recursul este fondat.

Astfel, potrivit art. 297 alin. (1) C.

proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit,

prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în

cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care

nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa

hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei

instanțe.

Este de observat că ipotezele

prevăzute de enunțatul text legal nu se regăsesc în

speță, întrucât tribunalul a soluționat cauza în fond cu legala

citare a părților și că instanța de apel,

fără a identifica în mod concret motivul de nulitate al

sentinței tribunalului, a anulat această hotărâre și,

contrar dispozițiilor art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., a

trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Așa fiind, se constată

că instanța de apel a încălcat precitatele dispoziții

legale, inducând prin aceasta incidența motivului prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ.,

Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va

trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, care, potrivit art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., va putea încuviința refacerea sau completarea probelor

la prima instanță, precum și administrarea probelor noi, propuse

în condițiile art. 292 C. proc. civ., dacă va considera că sunt

necesare pentru soluționarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

B.C. U.Ț.B. SA București, împotriva deciziei Curții de Apel

Oradea nr. 75 din 13 octombrie 2009, casează decizia atacată și

trimite cauza spre rejudecarea apelului pe fond aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 martie 2010.