ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1080/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 604/COM, pronunțată la data de 23 iunie 2009, secția comercială a Tribunalului Bihor a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta C.F. în contradictoriu cu pârâta Banca Comercială U.Ț.B. SA. Spre a hotărî astfel, tribunalul a reținut, pe fondul cauzei, că, prin contractul de credit din 19 martie 2002, astfel cum a fost modificat prin actele adiționale din 21 martie 2002, din 27 martie 2002 și din 29 martie 2002, fosta Banca Comercială U.Ț.B. SA a acordat SC O.I. SRL., reprezentată legal de C.A., un credit în valoare de 29.300 dolari S.U.A., garantat cu imobilul casă de vacanță și teren în suprafață de 5.097 mp, situat în localitatea C. înscris în C.F.

Beiușele, proprietatea lui C.F., imobil asupra căruia a fost instituită o ipotecă de rang I în sumă de 17.000 dolari S.U.A. în baza contractului de ipotecă din 21 martie 2002, autentificat din 21 martie 2002 de notarul public D.I.; că reclamanta știa că este vorba de un împrumut de 17.000 dolari S.U.A. acordat prin contractul de credit din 19 martie 2002, modificat prin actul adițional din 21 martie 2002, întrucât la o săptămână a semnat un nou contract de ipotecă pe 29 martie 2002, prin care instituia o ipotecă asupra imobilului înscris în C.F. pentru o suplimentare a creditului acordat prin contractul din 19 martie 2002, modificat prin actul adițional din 27 martie 2002, de la 17.000 dolari S.U.A.

la 29.300 dolari S.U.A.

și invocă în apărare propria culpă; că, dintr-o eroare materială, care nu atrage anulabilitatea actului încheiat între părți, în contractul de ipotecă se face referire la contractul de credit din 21 martie 2002 și la actul adițional din 21 martie 2002, în loc de contractul de credit din 19 martie 2002 și de actul adițional din 21 martie 2002, întrucât principiul validității aparenței de drept „error communis facit jus” înlătură nulitatea unui act încheiat într-o eroare comună; că menționatul contract de ipotecă nu încalcă art. 1749 alin. (2), conform căruia ipoteca convențională ia naștere prin convenția părților, realizată în forma cerută de lege; că, în prezenta cauză, ipoteca s-a încheiat în forma autentică cu respectarea prevederilor art. 948 C. civ., capacitatea și consimțământul părților fiind constatate de notar, obiectul determinat fiind împrumutul în valoare de 17.000 dolari S.U.A., cauza licită fiind creditul contractat de la susnumita bancă, dreptul de ipotecă fiind intabulat conform încheierii de intabulare din 2002; că, în cauză, s-a respectat principul specializării ipotecii, prevăzut de art. 1774 C. civ., în sensul determinării exacte a creanței garantate, creditul inițial fiind garantat prin ipoteca de 17.000 dolari S.U.A., iar suplimentările până la limita de 29.300 dolari S.U.A.

sunt garantate tot cu ipotecă de rang I, conform actelor adiționale; că prevederile art. 1774 trebuie coroborate cu art. 1785 C. civ., în conformitate cu care ipoteca instituită pentru o creanță principală se va întinde și asupra accesoriilor pe care le produce aceasta, cu art. 1746 alin. (2) C. civ., care prevăd că ipoteca continuă să existe asupra întregului imobil, chiar dacă o parte din datorie a fost plătită, conform principiului indivizibilității ipotecii, și cu art. 1890 C. civ., care prevede că ipoteca va subzista atâta vreme cât va fi obligația principală garantată; că reclamanta are, atât calitatea de garant ipotecar, cât și calitatea de codebitor solidar, iar, conform art. 1039 și urm. C. civ., Banca, datorită calității sale de creditor garantat, are posibilitatea de a urmări pe reclamantă fără condiția urmăririi prealabile a celuilalt codebitor solidar.

Instanța de fond a considerat că situația este similară în cazul contractului de ipotecă din 29 martie 2002, autentificat sub din 29 martie 2002 de notar public V.C., înscris în C.F.

și a ipotecii în valoare de 29.300 dolari S.U.A., a contractului de ipotecă din 5 aprilie 2001, autentificat din 5 aprilie 2001, ipoteca de rang I, înscrisă în C.F., cu ipoteca în valoare de 638.250.000 rol, a contractului de credit din 19 martie 2002 și actelor adiționale din 21 martie 2002, din 27 martie 2002 și din 29 martie 2002. Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Oradea, prin decizia nr. 75/C, pronunțată la data de 13 octombrie 2009, a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței tribunalului, pe care a desființat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru o nouă rejudecare, cu motivarea că instanța de fond nu a cercetat afirmațiile reclamantei, făcute „atât în acțiune” cât și „în apel”, referitoare la neacordarea creditului SC O.I.

SRL. care „ar fi trebuit să constituie obiectul contractului de credit din 19 martie 2002”, credit, garantat prin contractele de ipotecă din 2002, neadministrând nicio probă în acest sens. Instanța de apel a făcut aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., considerând că se impune, în vederea pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, administrarea probelor, constând în toate înscrisurile aflate la dosarul de creditare, inclusiv efectuarea unei expertize contabile pentru stabilirea adevărului în cauză, a unei stări de fapt reale și pentru aplicarea corectă a legii în ce privește respectarea dreptului de apărare și la un proces echitabil. Împotriva menționatei decizii a formulat recurs intimata Banca Comercială U.Ț.B.

SA, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că decizia recurată, prin care s-a desființat sentința tribunalului, este nelegală, dată cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că prima instanță a soluționat cauza în fond, „în întregul ei”. Recursul este fondat. Astfel, potrivit art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.

Este de observat că ipotezele prevăzute de enunțatul text legal nu se regăsesc în speță, întrucât tribunalul a soluționat cauza în fond cu legala citare a părților și că instanța de apel, fără a identifica în mod concret motivul de nulitate al sentinței tribunalului, a anulat această hotărâre și, contrar dispozițiilor art. 297 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Așa fiind, se constată că instanța de apel a încălcat precitatele dispoziții legale, inducând prin aceasta incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, care, potrivit art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., va putea încuviința refacerea sau completarea probelor la prima instanță, precum și administrarea probelor noi, propuse în condițiile art. 292 C. proc. civ., dacă va considera că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta B.C. U.Ț.B. SA București, împotriva deciziei Curții de Apel Oradea nr. 75 din 13 octombrie 2009, casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecarea apelului pe fond aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2010.