ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2373/2015

Decizia nr. 2373/2015

Asupra cererilor de recurs, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2355/COM din 04 noiembrie 2004

pronunțată în Dosarul nr. x/COM/2002 a Tribunalului Bihor (Dosar nr. x/35/2005 al Curții de Apel Oradea), s-a respins acțiunea comercială formulată de reclamanta SC A. SRL - prin lichidator SC B. Ipurl, în contradictoriu cu pârâta C. SA -Sucursala Oradea, în calitate de succesoare a SC D. SA - Sucursala Oradea.

A obligat reclamanta la plata sumei de 20.000.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei SC C. SA - Sucursala Oradea.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut din ansamblul probelor administrate în cauză, respectiv extrasul de cont al reclamantei din 13 martie 2000 emis de SC D. SA - Sucursala Oradea, Ordinele de plată din 10 martie 2000, ambele în valoare de câte 2.000.000.000 lei, extrasul de cont din 13 martie 2000 al SC E. SRL emis de aceeași bancă, ordinele de plată din 10 martie 2000, ambele în valoare de 2.000.000.000 lei, Contractul linie de credit din 07 septembrie 1999 încheiat între pârâtă și SC E. SRL Oradea, Raportul din data de 15 octombrie 2003 privind rulajul societății reclamante, Procesul verbal de conciliere din data de 10 martie 2003 încheiat între părți, Raportul de expertiză contabilă din 10 noiembrie 2003 efectuat de către ec. F., expert contabil (filele 54-64) și completarea la raportul de expertiză contabilă din data de 11 martie 2004, Contractul linie de credit din 10 martie 2000 încheiat cu reclamanta, Actul adițional din 31 octombrie 2000 la același contract, Actul adițional din 9 martie 2001 la contractul susmenționat, Actele adiționale din 8 iunie 2001, din 30 august 2001, din 7 septembrie 2001, din 8 octombrei 2001, din 7 noiembrie 2001, din 7 decembrie 2001, din 7 martie 2002, precum și din cererile de credit anexate la dosar, că reclamanta a beneficiat de o linie de credit cu un plafon maxim inițial de 4.000.000 lei, ulterior majorată la un plafon maxim de 5.500.000.000 lei, care a fost modificat prin actul adițional nr. 4/30 august 2001, reducându-se plafonul maxim la suma de 5.000.000.000 lei, sumă nerambursată.

Conform expertizei contabile efectuate în cauză și centralizatorului dobânzilor achitate, a reținut că reclamanta a achitat dobânzi aferente contractului de credit în sumă de 5.738.660.143 lei, sumă reflectată în extrasele de cont ale băncii și în înregistrările contabile ale societății reclamante, care sunt în totală concordanță.

Potrivit completării la raportul de expertiză contabilă efectuată în cauză, a reținut că, creditul luat de către SC A. SRL în sumă de 4.000.000.000 lei pentru cumpărare marfă nu a fost rulat de reclamantă în scopul pentru care a fost luat, deoarece după ce au fost virate cu titlu de avans cumpărare marfă, conform dispozițiilor de plată, către SC G. SRL suma de 2.000.000.000 lei și către SC H. SRL suma de 2.000.000.000 lei, la rândul lor aceste două societăți au virat sumele către SC E. SRL tot cu titlu de avans cumpărare marfă, dar întreaga sumă a fost reținută de către bancă în contul creditelor neachitate de către SC E. SRL.

Astfel, din extrasele de cont și ordinele de plată depuse la dosar, a reținut că la data de 13 martie 2000, ora 11:56:39 a fost debitat contul

reclamantei cu suma de 4.000.000.000 lei în două tranșe egale concomitent fiind creditate conturile societăților SC G. SRL și SC H. SRL Oradea, imediat, consecutiv, la aceeași dată, ora 11:58:02 a fost creditat contul societății SC E. SRL cu aceeași sumă de 4.000.000.000 lei, conform ordinelor de plată nr. 18 și 20 din 10 martie 2000, având ca plătitori pe SC G. SRL Oradea, respectiv SC H. SRL Oradea.

La data de 10 martie 2000, întrucât debitoarea SC E. SRL nu a rambursat creditul acordat în baza contractului de credit nr. 71/7 septembrie 1999, valabil până la 6 martie 2000, banca și-a recuperat creanța din încasările care au intrat în conturile debitoarei.

Susținerea reclamantei potrivit căreia nu ar fi rulat creditul acordat la data de 10 martie 2000 nu poate fi primită, cât timp linia de credit s-a prelungit prin 9 acte adiționale la contractul de linie de credit din martie 2000, în baza cererilor depuse de reprezentantul societății reclamante și aprobate de conducerea băncii.

Controlul riscurilor, ca element de limitare a riscului bancar, constituie o sarcină permanentă și individuală a fiecărei bănci, care se exercită însă concomitent și de către banca centrală și vizează respectarea clauzelor contractului de credit privind cuantumul și durata rambursării.

De altfel, răspunderea civilă a băncii față de client nu poate fi reținută decât în cazul în care întreruperea creditului este nejustificată, ceea ce în cauză nu poate fi reținut.

Față de considerentele ce preced, în cauză nefiind incidente prevederile art. 111 și ale art. 992, 1092 C. civ. privind plata nedatorată, instanța a respins în întregime acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL Orade ca fiind neîntemeiată.

Pe cale de consecință, a respins și capetele de cerere accesorii privind eliberarea de sarcini a imobilului adus ca și garanție.

De altfel, acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, fondată pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., este inadmisibilă cât timp reclamantul are la îndemână o acțiune în realizarea dreptului, respectiv acțiunea pentru restituirea plății nedatorate întemeiată pe dispozițiile art. 992, 1092 C. civ.

Reținând culpa procesuală a reclamantei, instanța a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 20.000.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei, cu titlu de onorariu avocațial.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta SC A. SRL - prin lichidator SC B. Ipurl,

solicitând admiterea apelului și schimbarea hotărârii atacate, cu consecința admiterea cererii sale astfel cum aceasta a fost formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată în ambele instanțe.

Prin sentința nr. 374/COM din 04 iulie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/111/2009 a Tribunalului Bihor

s-a admis acțiunea formulată de reclamanții I. și Î., în contradictoriu cu pârâții SC C. SA (fosta SC D. SA), respectiv SC A. SRL, prin lichidator judiciar SC B. Ipurl și, pe cale de consecință:

A constatat că, creditul acordat de pârâta SC C. SA - sucursala Oradea pârâtei SC A. SRL, prin Contractul de credit din 2000, modificat prin 9 acte adiționale, a fost achitat integral.

A dispus radierea ipotecii înscrisă în baza Încheierii nr. 4144 din 10 martie 2000 sub C3 din C.F. Borș, ce formează proprietatea reclamanților.

A dispus obligarea pârâtei SC C. SA - sucursala Oradea să remită în favoarea reclamanților Biletul la ordin completat de aceasta cu data de 07 septembrie 2001 în sumă de 6 miliarde lei vechi ca emis de pârâta SC A. SRL și avalizat de reclamanți cu mențiunea „achitare" scrisă de posesor.

A obligat pârâta SC C. SA - Sucursala Oradea să achite în favoarea Biroului Local de Expertize Oradea suma de 26.515 lei diferență onorar expertiză, aferent contravalorii contraexpertizei contabile întocmite de experții J., K. și L., fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, deși pârâta de rândul 1 SC D. SA - Sucursala Oradea a invocat tardiv excepții de necompetență de ordine privată, în condițiile art. 159 alin. (3) C. proc. civ., după dezbaterile asupra fondului cauzei, având în vedere rolul activ al instanței, în condițiile art. 129 C. proc. civ., instanța a reținut că prin concluziile scrise, pârâta de rândul 1 a invocat prescrierea dreptului reclamanților de a formula pretenții și împlinirea prescripției de 10 zile de a contesta extrasele de cont.

Instanța a respins excepțiile invocate de pârâta de rândul 1 ca nefondate, deoarece prescripția termenului de 3 ani, reglementat de art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data formulării cererii se aplică acțiunilor și cererilor care au un obiect patrimonial, iar reclamanții au formulat o acțiune în constatare a unei stări de fapt, în condițiile art. 111 C. proc. civ., pentru a se constata rambursarea întregului credit acordat. De asemenea, față de obiectul cererii, a considerat că în cauză nu este aplicabilă prescripția de 10 zile pentru contestarea extraselor de cont de către reclamanți, care în calitate de terți nu sunt ținuți de dispozițiile contractelor, în baza art. 969 C. civ.

Referitor la lipsa calității procesuale active a reclamanților de a formula acțiunea, invocată de aceeași pârâtă, întrucât reclamanții în calitate de garanți ai împrumutului nu pot contesta decât contractele de garanție încheiate, instanța în baza art. 137 C. proc. civ., a respins excepția ca neîntemeiată.

Așa cum rezultă din art. 16 lit. c) din Contractul linie de credit din 10 martie 2000, reclamanții s-au obligat în solidar cu pârâta de rândul 2 - pârâta împrumutată SC A. SRL și prin urmare justifică interesul pentru promovarea acțiunii pentru eliberarea bunurilor proprietate personale de sarcini, interesul acestora fiind legitim și actual.

În ceea ce privește examinarea pe fond a cererii cu care instanța a fost legal investită, s-a reținut că, în esență, reclamanții au solicitat să se constate achitarea integrală a împrumutului acordat pârâtei SC A. SRL, prin linia de credit din 2000 și actele adiționale, radierea ipotecii asupra bunurilor imobile aduse în garanție și predarea garanției reprezentând biletul la ordin.

Aspect necontestat de părți, pârâta SC A. SRL a fost beneficiară unui împrumut pentru desfășurarea activității curente în sumă de 4 miliarde lei vechi cu o dobândă de 70 % pe an indexabilă, cu termenul scadent la data de 09 septembrie 2000, conform contractului linie de credit din 10 martie 2000, împrumut care a fost garantat cu imobilul proprietatea reclamanților înscris în C.F. Borș, și bilet la ordin pentru suma de 6 miliarde lei vechi avalizat de reclamanți.

Pentru stabilirea întinderii drepturilor și obligațiilor asumate de părți, instanța a dispus administrarea expertizei tehnice contabile și a contraexpertizei, probe care atestă rambursarea integrală a creditului acordat inclusiv a dobânzilor stabilite de părți în baza contractului linie de credit și a actelor adiționale.

A învederat că susținerile pârâtei de rândul 1 SC D. SA - Sucursala Oradea conform cărora nu a fost rambursată linia de credit, deoarece au fost achitate cu prioritate împrumuturile și dobânzile creditelor aferente descoperirii de cont și că acestea au fost stinse cu prioritate, deoarece acest fapt era în avantajul debitoarei, întrucât dobânzile erau de 90 % și termenul de scadență era limitat sunt total nefondate, iar această măsură este una abuzivă conform Anexei pct. 1 lit. e) de la Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului Comunității Europene, întrucât prin această măsură s-a solicitat debitoarei și implicit reclamanților care și-au îndeplinit obligația să plătească o sumă disproporționat de mare drept compensație.

În acest sens, instanța a reținut că potrivit normelor din dreptul intern respective dispozițiilor art. 1113 din vechiul C. civ., în cazul în care debitorului ajuns la termen și al celui a cărui termen nu este

scadent, deși acesta ar fi mai oneros, imputația se face asupra celui ajuns la termen.

În realitate, prin aplicarea greșită a imputației plăților debitelor datorate și prin achitările cu prioritate a debitelor aferente descoperirilor de cont, banca a urmărit acoperirea creanțelor negarantate și păstrarea celor garantate pentru executarea silită a garanțiilor, în caz de neîndeplinire a obligațiilor din partea codebitorilor reclamanți.

Având în vedere că din probele administrate în cauză, rezultă cu certitudine că a fost rambursat integral creditul acordat în baza liniei de credit și a actelor adiționale, instanța a apreciat acțiunea reclamanților ca fiind întemeiată și, pe cale de consecință, în baza art. 111 C. proc. civ., a admis acțiunea și a constatat achitarea integrală a creditului.

Văzând dispozițiile art. 1800 alin. (1) pct. 1 din V.C.C., conform cărora privilegiile se sting prin plată, instanța a constatat că a fost rambursat integral creditul, a dispus radierea ipotecii în favoarea pârâtei de rândul 2, înscris în C.F. Borș.

Având în vedere că în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Legea nr. 58/1934 în situația în care trasul care plătește cambia poate pretinde ca aceasta să-i fie predată cu mențiunea de achitare scrisă de posesor, instanța a obligat banca pârâtă să remită reclamanților avaliști biletul la ordin adus în garanție cu ocazia acordării creditului.

Având în vedere că prin concluziile scrise și cu ocazia soluționării fondului, reclamanții nu au solicitat cheltuieli de judecată, având în vedere principiul disponibilității părților în procesul civil, instanța a înlăturat solicitarea reclamanților pentru obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Având în vedere, că potrivit încheierii din data de 27 iunie 2012, instanța a stabilit în sarcina pârâtei SC D. SA (fosta SC D.SA ) - Sucursala Oradea plata lucrării de contraexpertiză în sumă de 26.215 lei, instanța a obligat pârâta de rândul 1 să plătească în favoarea Birului Local de Expertiză suma de 26.515 lei.

împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanta pârâtă SC C. SA

- Sucursala Oradea solicitând admiterea apelului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii, fie pe excepțiile invocate, fie ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu contraexpertiză.

În ședința publică din data de 28 noiembrie 2013 instanța de apel a dispus conexarea Dosarului nr. x/111/2009 la Dosarul nr. x/35/2005.

Prin Decizia nr. 175/C/2014/A din 2 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva sentinței comerciale nr. 2355/COM din 4 noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. x/COM/2002.

S-a respins cererea de intervenție în interesul apelantei formulată de intervenientul accesoriu M.

S-a respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată în apel constând în onorariu avocat.

S-a admis ca fondat apelul declarat de apelanta SC C. SA - Sucursala Oradea împotriva sentinței nr. 374/COM din 4 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor pe care a schimbat-o în totalitate și în consecință:

S-a respins acțiunea formulată de reclamanții I. și Î. în contradictoriu cu pârâtele SC C. SA și SC A. SRL.

Au fost obligați reclamanții I. și Î. să plătească pârâtei SC C. SA suma de 28.515 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu contraexpertiză.

Fără cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea acestei decizii, examinând sentința apelată prin prisma motivelor de apel, cât și din oficiu, având în vedere actele și lucrările dosarului, instanța de apel a prezentat situația de fapt și a arătat că între părți, respectiv între SC A. SRL, SC D. SA Sucursala Oradea, în prezent SC C. SA, garanții ipotecari I., Î. și SC O. SA au existat mai multe litigii legate de valabilitatea contractului linie de credit din 10 martie 2000, a celor 9 acte adiționale și a garanțiilor constituite, precum și de executarea acestui contract și a actelor adiționale, printre care și Dosarul nr. x/COM /2002 și Dosarul nr. x/2008 ale Tribunalului Bihor.

Deși între acțiunile ce au făcut obiectul acelor dosare și cele ce fac obiectul prezentelor apeluri nu s-a reținut autoritatea de lucru judecat, neexistând conform art. 1201 C. civ. să existe tripla identitate cerută de acest text : de persoane, de obiect și de cauză, instanța de apel a constatat că unele aspecte invocate în prezentul dosar au fost analizate și soluționate, cu putere de lucru judecat, prin hotărâri judecătorești pronunțate în dosarele mai sus arătate.

De asemenea, s-a arătat că prin încheierea de ședință din data de 08 aprilie 2009 instanța de fond a dispus conexarea Dosarului nr. x/111/2009 la Dosarul nr. x/111/2008 al Tribunalului Bihor, iar prin încheierea de ședință din data de 16 martie 2011 s-a dispus disjungerea celor două dosare.

nr. x/COM/2002 al Tribunalului Bihor (Dosar nr. x/35/2005 al Curții de Apel Oradea),

instanța de apel a constatat următoarele:

Prin acțiunea ce face obiectul acestui dosar, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC D. SA, actuala SC C. SA, să se constate inexistența dreptului pârâtei de a pune în executare contractul linie de credit din 2000, modificat și completat prin nouă acte adiționale, întrucât creditul a fost achitat integral, să se dispună eliberarea de sarcini a bunurilor aduse în garanție și să fie obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 6.929.256.767 lei încasată pe nedrept, cu motivarea că banca a blocat linia de credit a reclamantei și nu a avut posibilitatea de a se bucura de creditul luat deși i se percep dobânzi pentru acesta.

Ulterior, reclamanta, la data de 04 iunie 2004 și-a precizat acțiunea în sensul de a se constata inexistența dreptului pârâtei de a pune în executare contractul linie de credit din 2000, modificat și completat prin nouă acte adiționale, întrucât creditul nu a fost rulat, să se constate inexistența dreptului pârâtei de a pune în executare contractul linie de credit din 2000, modificat și completat prin nouă acte adiționale, să se dispună eliberarea de sarcini a bunurilor aduse în garanție și să fie obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 5.738.660.143 lei încasată pe nedrept.

Din probele de la dosar, respectiv din extrasul de cont al reclamantei apelante, extrasul de cont al SC E. SRL, din copiile ordinelor de plată din 10 martie 2000 emise de reclamantă, din copiile ordinelor de plată din 10 martie 2000 emise de SC G. SRL, respectiv de SC H. SRL, din cele două completări la raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză, rezultă că din creditul de 4.000.000.000 lei, SC A. SRL a achitat către SC G. SRL suma de 2.000.000.000 lei cu titlu de avans marfă și către SC H. SRL suma de 2.000.0000.000 lei, tot cu titlu de avans marfă.

La aceeași dată, atât SC G. SRL, cât și SC H. SRL au achitat către SC E. SRL cu titlu de plată marfă suma de 2.000.000.000 lei fiecare.

Odată ajunși banii în contul SC E. SRL, banca i-a blocat cu titlu recuperare credit, operațiune bancară ce a fost efectuată tot la data de 10 martie 2000.

Având în vedere cele arătate mai sus, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține că reclamanta apelantă nu a rulat creditul acordat de către intimată, câtă vreme a dispus ca,din creditul acordat, să se efectueze plăți către SC G. SRL și SC H. SRL.

Deoarece intimata SC C. SA și-a îndeplinit obligația contractuală de a pune la dispoziția reclamantei apelante creditul acordat, aceasta datorează dobânzi, conform contractului de credit, astfel că nu se poate reține că suma de 5.738.660.143 lei achitată cu titlu de dobânzi de către reclamantă ar fi o plată nedatorată.

Pe de altă parte, modalitatea în care SC A. SRL a înțeles să folosească linia de credit în sumă de 4.000.000.000 lei acordată prin contractul de credit din 2000 a fost analizată atât în Dosarul nr. x/111/2002, cât și în Dosarul nr. x/111/2008 ale Tribunalului Bihor, reținându-se că este o problemă a plăților convenite între părți și nu se face dovada unei cauze ilicite, hotărârile judecătorești pronunțate în aceste dosare impunându-se cu putere de lucru judecat cu privire la acest aspect.

Pentru aceleași considerente, raportat la hotărârile pronunțate în aceste dosare există putere de lucru judecat și cu privire la solicitarea apelantei de a se costată, pe cale de excepție, nulitatea absolută a contractului de credit din 2000 pentru cauză ilicită.

De altfel, prin concluziile orale și scrise apelanta a arătat că, având în vedere soluția pronunțată în Dosarul nr. x/111/2008 că nu mai susține motivele de apel referitoare la nulitatea absolută a contractului de credit din 2000.

De asemenea, nu se poate dispune eliberarea de sarcini a imobilelor aduse în garanție și nici restituirea biletelor la ordin, cât timp acestea sunt garanții ale unui contract de credit valabil, care nu a fost achitat.

Cu privire la solicitarea de introducere în cauză a SC E. SRL, instanța de apel a reținut că, într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile art. 57 alin. (3) C. proc. civ., cererea reclamantului de introducere a unei terțe persoane în proces poate fi depusă până la închiderea dezbaterilor, însă cererea a fost formulată de către reclamantă oral și nici nu a fost motivată.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că solicitarea reclamantei de introducere în cauză a SC E. SRL nu îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerată o cerere de chemare în judecată a altei persoane, în sensul dispozițiilor art. 57 C. proc. civ., astfel că nu se impune schimbarea încheierii sub acest aspect.

Cu privire la mențiunea din considerente privind inadmisibilitatea acțiunii, instanța de apel a reținut că prin dispozitivul hotărârii, acțiunea a fost respinsă, fără a se preciza ca inadmisibilă, că prin considerente s-a arătat că acțiunea urmează a fi respinsă ca neîntemeiată arătându-se argumentele pentru care s-a ajuns la această concluzie, astfel că nu se

poate aprecia că motivarea instanței de fond nu ar susține dispozitivul sau că aceasta nu ar fi soluționat fondul cauzei.

În aceste condiții, împrejurarea că instanța de fond a motivat în subsidiar și pe inadmisibilitatea acțiunii, nu poate conduce la admiterea apelului, cu consecința schimbării sentinței, în sensul dorit de reclamantă.

Cât privește solicitarea apelantei de anulare a hotărârii pe considerentul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat pe precizarea de acțiune, aceasta este nefondată, având în vedere că prima instanță s-a pronunțat pe acțiunea reclamantei astfel cum a fost aceasta precizată arătând motivele pentru care a apreciat că reclamanta a rulat creditul.

Având în vedere considerentele mai sus arătate instanța de apel a apreciat că sentința nr. 2355 din 04 noiembrie 2004 pronunțată în Dosarul nr. x/COM/2002 al Tribunalului Bihor este legală și temeinică, iar apelul a fost respins ca nefondat, în baza art. 296 C. proc. civ.

Întrucât apelul a fost apreciat ca nefondat, în temeiul art. 55 C. proc. civ. a fost respinsă ca nefondată și cererea de intervenție în interesul apelantei formulată de intervenientul accesoriu M.

Prin acțiunea ce face obiectul acestui dosar reclamanții I. și Î. au chemat în judecată pe pârâții SC C. SA și SC A. SRL solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că, creditul acordat de pârâta de rd.1 prin contractul din 10 martie 2000, modificat prin 9 acte adiționale, a fost achitat, să se dispună radierea ipotecii instituită asupra imobilului înscris în C.F. Borș și să fie obligată pârâta de rd.1 să le remită biletul la ordin completat de aceasta la data de 07 septembrie 2001, ca fiind emis de pârâta de rd.2 și ca fiind avalizat de reclamanți, cu mențiunea „achitat".

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către apelantă, instanța de apel a reținut că, deși reclamanții au solicitat „să se constate că, creditul acordat de pârâta de rd. 1 pârâtei de rd.2 prin Contractul de credit din 2000, modificat prin 9 Acte adiționale, a fost achitat integrat, este evident că aceștia nu au urmărit stabilirea unei simple situații de fapt, ci au solicitat însăși realizarea dreptului, respectiv rectificarea cărții funciare - materializată prin capătul de cerere privind radierea ipotecii instituită asupra imobilului înscris în C.F. Borș - și o obligație de a face,-materializată prin capătul de cerere privind obligarea pârâtei de rd.1 să

le remită biletul la ordin completat de aceasta la data de 07 septembrie 2001 - în considerarea faptului că s-ar fi achitat creditul ce a fost garantat cu ipotecă și pentru care s-a emis biletul la ordin .

Potrivit art. 35 din Legea nr. 7 /1996 astfel cum aceasta era în vigoare la data introducerii acțiunii „Acțiunea în rectificare, sub rezerva prescripției dreptului material la acțiunea în fond, va fi imprescriptibilă". Prin urmare, nu se poate reține că acțiunea reclamanților prin care au solicitat radiere ipotecii ar fi prescrisă.

De asemenea, și solicitarea de a li se preda biletul la ordin nu poate fi apreciată ca prescrisă, cât timp biletul la ordin se află în posesia apelantei pârâte.

Referitor la prescripția de 10 zile de a contesta extrasele de cont, instanța de apel a constatat că obiectul cauzei nu îl reprezintă contestarea de către reclamanți a extraselor de cont și, prin urmare, prescripția invocată nu vizează dreptul la acțiune al reclamanților, iar pe de altă parte termenul de 10 zile pentru contestarea extrasului de cont se referă la titularul contului, or, în speță titularul contului este SC A. SRL, și nu reclamanții.

Prin urmare, s-a reținut că în mod corect instanța de fond a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților.

Pentru considerentele arătate mai sus, instanța de apel a apreciat că este nefondată și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, întrucât, așa cum s-a arătat, acțiunea reclamanților este o acțiune în realizare, prin care se urmărește rectificarea cărții funciare a imobilului proprietatea lor, prin radierea ipotecii și obligarea pârâtei la restituirea unui bilet la ordin pe care l-ar fi avalizat și, prin urmare, nu se poate aprecia că nu ar fi titularii dreptului pretins judecății.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că prima instanță a admis acțiunea reclamanților în considerarea concluziilor rapoartelor de contraexpertiză și de expertiză efectuate în cauză.

Potrivit concluziilor raportului de contraexpertiză linia de credit ce face obiectul contractului de credit din 2000, astfel cum a fost modificată prin actele adiționale nu a fost rambursată, însă ținând cont de prevederile contractului din 2000, a normelor bancare privind ordinea stingerii obligațiilor către bancă și de prevederile art. 1113 C. civ., pârâta SC A. SRL nu mai are obligații de plată către bancă în baza contractului din 2000.

Pentru a ajunge la această concluzie experții au arătat că în perioada 10 martie 2000-06 mai 2002 pârâta SC A. SRL a avut în derulare cu apelanta două tipuri de împrumuturi bancare : linia de credit ce face obiectul cauzei și 12 credite bancare de descoperire de cont, pentru nevoi temporare, ce au fost acordate pentru o perioadă

scurtă de timp, între 3 și 30 de zile, valoarea totală a acestor 12 credite fiind de 9.905.000.000 lei.

S-a mai arătat că în perioada 10 martie 2000 - 06 mai 2002 plățile efectuate de către SC A. SRL și terți (direct în contul SC A. SRL) în favoarea SC C. SA, reprezentând rambursare credite, dobânzi și comisioane aferente acestora s-au ridicat la suma de 17.093.034.171 lei. Rambursarea sumelor de către SC A. SRL în contul datoriilor scadente către bancă s-a făcut prin încasarea directă din contul curent, în baza notelor contabile întocmite de bancă, fără a se utiliza formulare de „ordine de plată". Extrasele de cont eliberate de către bancă au fost contabilizate de către SC A. SRL și operate conform variantei de stingere operate de către bancă astfel că în balanțele de verificare ale debitoarei pe anii 2001, 2002 și 2003 contul de credite bancare pe termen scurt are un sold creditor de 5.000.000.000 lei, iar contul de credite bancare contractate pentru nevoi temporare este 0.

Însă experții au constatat că varianta de stingere a obligațiilor utilizată de bancă contravine prevederilor art. 3, 4 și 13 din contractul de credit din 2000, a normelor bancare și a dispozițiilor art. 1113 C. civ.

Astfel, s-a reținut că linia de credit trebuia trecută la restanță și reținută ca scadentă, începând cu data de 10 septembrie 2000, iar în această situație, față de dispozițiile art. 1113 C. civ., trebuiau să se stingă cu prioritate obligațiile ce decurgeau din contractul de credit din 2000, fiind mai oneros întrucât pentru acesta s-au constituit ipoteci asupra unor imobile, iar interesul debitorului era acela de a elibera imobilele grevate de sarcini, rambursarea liniei de credit devenind prioritară.

Prin urmare, experții au apreciat că, dacă s-ar fi respectat prevederile contractuale, normele bancare interne, reglementările B.N.R. și art. 1113 C. civ., din suma de 17.093.043.171 lei încasată de către bancă, trebuia ca aceasta să acopere următoarele obligații, în următoarea ordine: 6.050.918.701 lei dobânzi și comisioane la linia de credit; 5.500.000.000 lei linia de credit, 637.115.470 lei dobânzi și comisioane credite de nevoi temporare; 4.905.000.000 lei credite nevoi temporare.

Însă în opinia instanței de apel, concluzia la care au ajuns experții cu privire la nelegalitatea variantei de stingere a obligațiilor utilizată de bancă este nefondată pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din raportul de contraexpertiză produsul bancar „linie de credit" are următoarele caracteristici:

-

utilizarea se efectuează printr-un cont de împrumut care se debitează în măsura tragerii sumelor, în limita liniei de credit aprobată;

-

încasările clientului din toate activitățile desfășurate, se fac în contul său curent. Disponibilitățile existente în contul curent deschis la

bancă sunt transferate în contul de linie de credit, prin această operațiune fiind reîntregită linia de credit. Din linia de credit astfel reîntregită se pot face noi trageri în limita maximă a plafonului aprobat.

- linia de credit este scadentă la data prevăzută în contract. La această dată, toate sumele trase existente în sold devin exigibile.

Din aceste caracteristici rezultă că încasările ce se fac contul curent, deși sunt transferate în contul liniei de credit, nu pot fi apreciate ca rambursare linie de credit, deoarece rămân la dispoziția clientului care poate face noi trageri și doar la data scadenței creditului de pot stabili sumele exigibile.

Prin urmare, atunci când clientul dorește să ramburseze anticipat o parte din linia de credit, este necesar să solicite expres băncii acest lucru (în acest sens fiind și dispozițiile art. 6 din contract), urmând ca părțile să încheie un act adițional în acest sens, așa cum s-a întâmplat în speță,când prin actul adițional din 30 august 2001 s-a diminuat plafonul liniei de credit la 5.000.000.000 lei.

Potrivit art. 1113 C. civ. „când în chitanță nu se zice nimic despre imputație, asupra aceleia din datorii ajunse la termen, pe care debitorul în acel timp avea mai mare interes a o desface. în caz de o datorie ajunsă la termen și alta neajunsă, deși aceasta din urmă ar fi mai oneroasă imputația se face asupra acelei ajunsă la termen."

Contractul linie de credit din 2000 a avut inițial termenul de rambursare data de 09 septembrie 2000, dată la care suma de 4.000.000.000 lei nu a fost rambursată.

În această situație, conform art. 4 din contract banca era îndreptățită să treacă creditul la restanță în ziua următoare expirării termenului și să încaseze o dobândă majorată cu 5 puncte procentuale. Această prevedere contractuală conferă băncii dreptul și nu obligația de a trece creditul la restanță, fiind o prevedere în favoarea sa astfel că împrejurarea că s-a trecut creditul la restanță doar în data de 14 septembrie 2000 nu reprezintă o încălcare a prevederilor contractuale.

La data de 31 octombrie 2000 linia de credit, deși era restantă, a fost prelungită prin actul adițional nr. 1, iar apoi, succesiv, prin alte 8 acte adiționale, până la data de 06 mai 2002 .

Legalitatea încheierii actului adițional din 31 octombrie 2000 a făcut obiectul Dosarului nr. x/111/2008 al Tribunalului Bihor, instanțele reținând că acesta este valabil, întrucât, chiar dacă prin semnarea sa s-ar fi încălcat normele și uzanțele bancare, scopul mediat urmărit de părți nu este ilicit de natură a atrage nulitatea absolută, nerespectarea normelor bancare putând eventual să atragă sancționarea angajaților vinovați, fără să afecteze valabilitatea convenției de credit, tranșarea acestui aspect impunându-se în prezenta cauză cu putere de lucru judecat.

Prin urmare, creditul acordat în baza contractului din 2000, a fost scadent doar în perioada 14 septembrie 2000 - 30 octombrie 2000, deoarece prin actul adițional din 31 octombrie 2000 și actele adiționale ulterioare părțile au înțeles să prelungească termenul de rambursare până la data de 06 mai 2002, astfel că din data de 31 octombrie 2000 linia de credit a devenit curentă.

Cât privește dispozițiile art. 13 din contractul de credit care prevăd că în cazul neachitării dobânzilor la termen, întregul credit devine restant și exigibil, banca rezervându-si dreptul de a proceda la recuperarea creanței pe calea executării silite, instanța de apel a reținut că apelanta nu a înțeles că uzeze de aceste dispoziții și să declare creditul scadent ca urmare a neplății la termen a dobânzilor, această prevedere fiind, așa cum a arătat și apelanta, o clauză contractuală stipulată în favoarea băncii și menită să sancționeze debitorul.

Prin urmare, nu se poate reține că întreg creditul a devenit scadent în temeiul art. 13 din contract, chiar dacă în această perioadă au existat întârzieri în plata dobânzilor, câtă vreme de comun acord, cele două părți au înțeles să continue contractul și să prelungească termenul de rambursare al liniei de credit prin mai multe acte adiționale.

Prin urmare, obligația SC A. SRL, decurgând din contractul din 2000 nefiind scadentă între 31 octombrie 2000 și până la 06 mai 2002 nu se mai poate pune problema aplicării dispozițiilor art. 1113 alin. (1) teza I C. civ.în sensul reținut de către experți, - respectiv că trebuia rambursat cu prioritate acest credit care ar fi fost scadent și mai oneros - fiind evident că din plățile efectuate în această perioadă apelanta trebuia să încaseze cu prioritate dobânzile, comisioanele și celelalte creditele pentru nevoi temporare ajunse la scadență.

Așadar, instanța a apreciat că se impune a se verifica doar dacă în perioada 14 septembrie 2000 - 30 octombrie 2000 apelanta a respectat dispozițiile art. 1113 C. civ.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel a reținut că la data de 18 septembrie 2000 a fost trecut la scadență și creditul descoperire de cont din 21 august 2000.

Ambele credite fiind scadente se impune a se analiza care dintre cele două credite era mai oneros.

Susținerea că linia de credit ar fi mai oneroasă decât creditele pentru nevoi temporare deoarece pentru aceasta sunt constituite garanții constând în ipoteci, iar interesul debitorului era acela de a elibera imobilele grevate de sarcini, rambursarea liniei de credit devenind prioritară, nu poate fi primită întrucât, instanța de apel a apreciat că este mai oneros contractul de credit pentru care se plătesc dobânzi mai mari or, contractul de credit descoperire de cont din 21 august 2000 avea o dobândă de 80% față de contractul din 2000 care la acea dată avea o dobândă de 70%. Pe de altă parte, nu se poate reține că pentru

debitoare rambursarea liniei de credit era prioritară cât timp aceasta a înțeles să prelungească termenul de rambursare prin nouă acte adiționale.

Din raportul de contraexpertiză rezultă că prin contul curent nu se mai efectuează nici o operațiune din data de 05 septembrie 2000 până la data de 25 septembrie 2000, când se încasează două cecuri în valoare totală de 17.747.125, 62 lei vechi din care banca retine comisioane la încasare de 25.000 lei, iar diferența o retine cu titlu de dobândă la contractul de credit descoperire de cont din 21 august 2000. Așa cum s-a arătat mai sus, instanța de control judiciar a apreciat ca fiind mai oneros contractul de credit descoperire de cont din 21 august 2000 astfel că, în mod corect, apelanta a reținut suma de 17.722.125, 62 lei cu titlu de dobândă la acest contract.

Pe de altă parte, față de dispozițiile art. 3 din cele două contracte care prevăd că „dobânda calculată se încasează lunar de bancă înaintea oricăror altor plăți, direct din contul de disponibilități, în prima ordine de plată, fără nici o înștiințare, pe bază de notă contabilă" este evident că din această sumă intrată în contul de disponibilități apelanta trebuia să-și recupereze, cu prioritate, dobânzile restante și nu să o contabilizeze ca rambursare parțială credit restant.

De asemenea, în perioada, 24 octombrie 2000 - 27 octombrie 2000, SC A. SRL depune în cont suma de 165.000.000 lei și de 503.300.000 lei, din care face plăți furnizori, în sumă de 160.000.000 lei și 507.000.000 lei și plătește comisioane bancare de 50.000 lei și 150.000 lei.

Cu privire la aceste sume nu se poate reține că nu s-ar fi respectat dispozițiile art. 1113 C. civ., fiind evident că plata furnizorilor s-a făcut la solicitarea SC A. SRL, care a precizat ce anume s-a solicitat a se plăti.

Nu se poate reține nici că s-ar fi încălcat prevederile art. 3 din contract, mai sus arătate, pe care, în opinia instanței de apel, experții le-au au interpretat greșit întrucât acestea îndrituiesc banca să încaseze direct din contul de disponibilități, înaintea altor plăți, doar dobânda calculată lunar, nu și principalul, or în condițiile în care SC A. SRL a înțeles că, din banii disponibili în cont să efectueze plăți către furnizori apelanta nu avea posibilitatea, în temeiul acestor dispoziții, să rețină această sumă de bani cu titlu de rambursare credit.

Nu în ultimul rând, este de precizat că SC A. SRL a fost de acord cu modul în care apelanta a înțeles să stingă obligațiile pe care le avea față de bancă, necontestând aceste operațiuni și înregistrându-le ca atare în contabilitate.

Împrejurarea că apelanta a acordat mai multe credite pârâtei intimate SC A. SRL, fără ca aceasta să îndeplinească

condițiile de creditare nu prezintă relevanță în speță, obiectul acestei cauze fiind acela de a se stabili dacă pârâta intimată a achitat creditul acordat în baza contractului de credit din 2000, condiție necesară pentru a se putea dispune radierea ipotecii instituite asupra imobilului proprietatea reclamanților intimați.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că varianta de stingere a obligațiilor SC A. SRL, datorate în baza contractului de credit din 2000, modificat prin 9 acte adiționale, utilizată de apelantă nu contravine prevederilor art. 1113 C. civ. și nici dispozițiilor contractuale, fiind corectă, astfel că nu se vor avea în vedere variantele de stingere a acestor obligații reținute de experți.

Cum prin rapoartele de contraexpertiză s-a reținut că în varianta de stingere a obligațiilor utilizată de bancă, creditul nu a fost achitat, instanța de apel a apreciat ca nefondată solicitarea reclamanților de a se constata că s-a achitat integral creditul acordat prin contractul de credit din 2000 încheiat între SC C. SA și SC A. SRL.

Prin urmare, nu se poate dispune nici radierea ipotecii ce grevează imobilul proprietatea reclamanților și nici restituirea biletului la ordin, cu mențiunea achitat, deoarece acestea sunt garanții la contractul de credit din 2000, credit ce nu a fost achitat, acțiunea reclamanților fiind nefondate.

Pentru considerentele arătate, instanța de apel a admis apelul, în temeiul art. 296 C. proc. civ. și a modificat în totalitate sentința, în sensul respingerii acțiunii ca nefondate.

Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ. reclamanții intimați I. și Î. au fost obligați să plătească pârâtei apelante SC C. SA suma de 28.515 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță reprezentând onorariu contraexpertiză în Dosarul nr. x/111/2009, SC C. SA nefăcând dovada cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat în Dosarul nr. x/35/2005.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții I. și Î., precum și reclamanta SC A. SRL - prin lichidator judiciar SC B. Ipurl, I. și intervenientul M.

Recursul declarat de reclamanta SC A. SRL - prin lichidator judiciar SC B. Ipurl, I. și intervenientul M.

a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitându-se admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe în privința Dosarului nr. x/35/2005 și de modificare în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă în privința Dosarului nr. x/111/2009 conexat la Dosarul nr. x/35/2005/A și păstrarea ca fiind legală a sentinței nr. 374/COM din 04 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Bihor.

Referitor la încheierile de ședință din data de 28 noiembrie 2013 și a celor premergătoare hotărârii, recurenții consideră că în speță nu se impunea conexarea Dosarului nr. x/111/2009 la Dosarul nr. x/35/C/2005/A al Curții de Apel Oradea, întrucât în dosarul cel mai vechi au fost invocate motive de nulitate care conduceau la anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, iar în apelul declarat în Dosarul nr. x/111/2009 nu s-a invocat nicio excepție care să conducă la aceeași soluție ca în primul dosar.

Conexarea celor 2 dosare a reprezentat, în opinia acestora, o ante-pronunțare a judecătorilor asupra fondului cauzelor.

După conexarea dosarelor, în aceeași ședință din data de 28 noiembrie 2013, precum și în ședințele de judecată ulterioare, completul de judecată a căutat orice fel de motiv benefic băncii, ca să înlăture expertizele judiciare contabile întocmite în Dosarul nr. x/111/2009, motiv pentru care societatea reclamantă a recuzat completul de judecată.

Recurenții arată că au perseverat în solicitarea de a se disjunge cele 2 dosare pentru a nu se crea o situație mai grea în propria cale de atac, însă cererile de disjungere au fost sistematic respinse de instanța de judecată, sub motivarea că, „dacă cu ocazia deliberării vom constata că se impune disjungerea, vom proceda astfel prin dispozitiv".

După respingerea cererii de recuzare, completul de judecată a suferit unele modificări și dat fiind tensiunile create dintre apărătorii părților litigante pe de o parte și instanța de judecată alături de bancă pe de altă parte, recurenții arată că au formulat la Înalta Curte de Casație și Justiție cerere de strămutare a judecării cauzei la o altă Curte de Apel pentru a putea beneficia de o instanță dreaptă și imparțială care să hotărască în pricina dedusă judecății. Cererea de strămutare a fost respinsă de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că, incorectitudinea judecătorilor din apel este certă prin soluția pe care au pronunțat-o.

Referitor la hotărârea atacată, recurenții arată că prin cererea de chemare în judecată formulată ulterior precizată, au solicitat instanței să constate că societatea nu a utilizat/rulat linia de credit ce i-a fost acordată, deoarece după 7 minute de la acordarea acesteia, banii au fost însușiți de către bancă, din propria inițiativă, fără să existe vreo dispoziție de plată, ordin de plată, etc, emis de titularul contului în care se găseau banii.

În speță, nepronunțându-se asupra „rulajului" liniei de credit, recurenții consideră că, judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere cu care a fost investită instanța.

Fiind în imposibilitatea de a formula critici, consideră că îi este încălcat dreptul la apărare în acest dosar.

De asemenea, recurenții arată că, în pag. 24 a hotărârii, instanța de apel înserează caracteristicile produsului bancar „linie de credit".

Recurenții susțin că, pornind de la caracteristicile produsului „linie de credit" au formulat prezenta acțiune, însă nici instanța de fond și nici instanța de apel nu s-a pronunțat asupra a ceea ce au cerut, ceea ce în opinia acestora face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și trebuie să conducă la casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Societatea recurentă subliniază faptul că, prin capătul de cerere inițial a solicitat instanței să constate, că, creditul acordat de bancă prin contractul din 2000 este achitat. Ulterior, prin precizarea de acțiune din data de 04 iunie 2004 a solicitat instanței să constate că, creditul acordat nu a fost rulat. Rulaj în înțelesul definiției produsului liniei de credit și nu în sensul literar al cuvântului „rulat".

Consideră că motivarea din pag. 24 a hotărârii este aferentă Dosarului conexat nr. x/111/2009 însă, e în contradicție cu soluția pronunțată în Dosarul nr. x/35/C/2005.

La ședința de judecată din data de 28 noiembrie 2013 sub pretextul că, suntem în prezența a două hotărâri judecătorești care se combat reciproc în sensul că, hotărârea din Dosarul nr. x/35/2005 constată că nu s-a achitat creditul aferent contractului din 2000, iar hotărârea din Dosarul nr. x/111/2009 constată că s-a achitat creditul acordat prin contractul din 2000, instanța a dispus efectuarea unei alte expertize contabile în cauză, i-a pus în vedere băncii apelante să formuleze obiective pentru expertiză pentru termenul următor.

Această atitudine a judecătorilor raportat la drepturile recunoscute părților prin C. proc. civ. în materie de expertiză, respectiv C. proc. civ. permite efectuarea a numai 2 expertize în cadrul unui dosar, respectiv o expertiză întocmită de un expert și o expertiză contrarie întocmită de 3 experți, a determinat avocații părții să formuleze atât cereri de recuzare cât și de strămutare a cauzei la o altă instanță.

Criticile sus arătate se circumscriu, în opinia recurenților, motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurenții mai arată și faptul că în art. 2 din O.U.G. nr. 2/2000 și în art. 201 alin. (1) C. proc. civ. se prevede că, atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră necesar să

cunoască părerea unor specialiști, va numi la cererea părților sau din oficiu, unul sau trei experți.

Recurenții susțin că și concluziile celor 3 experți, ca și concluziile primei expertize au stabilit că, creditul aferent contractului din 2000 a fost achitat către bancă.

În pagina 24 din hotărârea recurată, recurenții consideră că instanța de apel se transformă în veritabil apărător a băncii apelante și critică lucrarea de contraexpertiză fără a avea vreo specializare în domeniu, ceea ce face incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Mai susțin și faptul că hotărârea recurată conține și motive contradictorii, în sensul că, se respinge apelul societății reclamante pe motiv că ar fi rulat creditul, iar ulterior, instanța vine și argumentează că linia de credit înseamnă, într-o exprimare mai plastică „vinzi, cumperi, obții bani, din bani iar cumperi, iar vinzi, etc, toate sumele de bani aferente acestor tranzacții se desfășoară prin contul curent deschis la bancă, iar la scadență ai de achitat creditul".

în speță nu s-a întâmplat așa, societatea reclamantă susținând că nu a cumpărat nimic din linia de credit pusă la dispoziție, deoarece banii nu au ieși din bancă. Sumele de bani intrate în contul societății recurente ulterior acordării creditului nu au fost din activitatea de comerț realizată cu banii băncii ce formează obiectul liniei de credit din 2000, ci au fost sume de bani încasate din vânzări de produse achiziționate din alte surse, altele decât din banii băncii. Altfel spus, consideră că ce a cerut i s-a luat și i s-a luat și ceea ce nu a cerut, iar într-un final i s-a luat tot ce a avut.

Totodată, arată că, în pagina 25 a hotărârii, instanța de apel dă un nou înțeles termenului de „scadență".

Potrivit contractului încheiat între părți care are valoare de lege între părțile contractante, termenul de rambursare a fost data de 09 septembrie 2000.

Instanța de apel a apreciat că scadența acestui contract nu este data de 09 septembrie 2000 ci data de 14 septembrie 2000, dată la care banca a trecut creditul la scadentă.

Altfel spus, acest contract a devenit scadent când a vrut banca, nu conform contractului, ceea ce este absurd, nelegal și contrar tuturor normelor aplicabile.

Arată că instanța de apel a mai motivat că nici societatea reclamantă și nici o altă parte implicată în contractul din 2000 nu poate uza de art. 13 din contract, decât banca, deoarece această clauză este menită doar să sancționeze debitorii.

Critică recurenții această argumentare deoarece, orice clauză dintr-un contract se interpretează în folosul debitorului și nu a creditorului și în

sensul de a produce efecte juridice iar nu în acela ce nu ar putea produce nici unul (art. 977 și următoarele C. civ.).

Subliniază că, cererea de chemare în judecată aferentă Dosarului nr. x/111/2009 este una referitoare la imputația plății, ceea ce presupune că, se au în vedere toate clauzele contractuale, cele legale, precum și uzanțele, așa cum ne obligă art. 1113 C. civ., ceea ce în speță, s-a respectat atât de experții din cele două lucrări de expertiză, cât și de judecătorul fondului.

Recurenții nu împărtășesc acest punct de vedere al instanței de apel deoarece, modalitatea de stingere a obligațiilor o face legea și nu judecătorul a cărui opinie nu este conformă cu legea.

Subliniază și faptul că, banca nu a acceptat ordine de plată din partea societății recurente cu privire la achitarea creditului, ci, banca s-a autoservit din contul curent al societății, conducerea acesteia fiind pusă în fața faptului împlinit, astfel că, singura posibilitate de operare în contabilitate a sumelor de bani însușite de către bancă, era, conform extraselor de cont emise de banca intimată.

Face referire la un moment dat instanța de apel că, în contabilitatea societății reclamante figurează aceleași operațiuni ca la bancă. Asta deoarece, așa cum s-a arătat, societatea înregistra în contabilitate operațiunile bancare „dirijate" de către bancă, neavând o altă posibilitate, decât sub rezerva comiterii vreunei fapte penale.

Recurenții consideră că cele sus arătate se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care solicită admiterea recursulu