ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 716/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosarul cauzei,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 359 din 4 decembrie 2009, Curtea de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a

respins ca nefondată, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., plângerea formulată de M.B.M., în calitate de moștenitoare a defunctului

F.A., împotriva rezoluției nr. 1357/II-2/2009 din 28 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Petenta a fost obligată la plata cheltuielilor

judiciare către stat în sumă de 100 lei.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut că prin rezoluția nr. 990/P/2007 din 19 iunie 2009, au fost

analizate judicios actele depuse de F.A. și s-a făcut dovada că nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de fals material în

înscrisuri oficiale prevăzute de art. 288 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen., uz de fals prev.de art. 291 C. pen. cu aplicarea art.

41 alin. (2) C. pen., înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C.

pen., fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. și evaziune fiscală prev.

de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, toate cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen.

Instanța a constatat, în urma verificării

actelor din cele 3 Dosare 990/P/2007, că în mod corect s-a stabilit că

împrejurarea că avocatul H.C. a semnat în numele și pe seama lui F.A., în baza împuternicirii

acordate, mai multe înscrisuri pe care le-a depus la instanțele de judecată, nu

reprezintă o contrafacere a subscrierii în sensul menționat de norma penală,

ceea ce este important fiind lipsa urmării imediate constând în crearea unei de

stări de pericol pentru relațiile sociale protejate întrucât înscrisurile au

produs consecințe în favoarea persoanei a cărei semnătură a fost contrafăcută,

avocatul comportându-se ca un adevărat mandatar, redactând și semnând

înscrisurile în scopul de a-l scuti pe mandant să facă aceste operații, astfel

încât sub aspectul laturii subiective a infracțiunilor prevăzute de art. 288,

291, 215 alin. (1) și (3) C. pen. s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 10 lit.

d) C. proc. pen. de către procuror.

S-a mai constatat că din actele premergătoare

efectuate în cauză nu au rezultat date privind existența infracțiunilor de

evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 și fals

în declarații prev. de art. 292 C. pen., în cauză făcându-se în mod corect

aplicarea dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen.

În consecință, instanța a constatat nefondată

plângerea petentei M.B.M. și a respins-o ca atare, menținând rezoluția nr. 1357/II-2/2009

din 28 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs,

în termen legal, petiționara M.B.M., invocând cazurile de casare prevăzute de art.

385

9

pct. 9, 10 și 16 C. proc. pen.

S-a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele

pe care se întemeiază și nu răspunde cererilor formulate de petiționară de a se

verifica o serie de înscrisuri (împuterniciri, contracte de asistență juridică)

prin prisma dovezilor și susținerilor făcute în sensul că ele poartă date

neconcordante.

S-a mai susținut că în cauză există dovezi ale

săvârșirii de către avocat a infracțiunilor prevăzute de art. 288, 291, 292 și

215 C. pen., soluția de neîncepere a urmăririi penale dată de către procuror

nefiind justificată și dispusă fără să se fi efectuat toate verificările

necesare.

Examinând sentința atacată prin prisma

motivelor de casare invocate și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție

constată următoarele:

Hotărârea instanței de fond nu cuprinde

motivele pe care se întemeiază soluția.

Potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin.

(1) C. proc. pen., instanța este investită cu plângerea persoanei vătămate,

formulată împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere

în judecată, soluții care sunt expres și limitativ enumerate în cuprinsul

textului de lege arătat, și anume: rezoluția de neîncepere a urmăririi penale

sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale.

Alin. (7) al art. 278

1

prevede că,

soluționând plângerea, judecătorul verifică rezoluția sau ordonanța atacată,

fiind vorba, în mod evident, despre soluțiile arătate în textul de lege din

alin. (1) al aceluiași articol.

Alin. (8), enunțând soluțiile pe care le poate

pronunța judecătorul, stabilește că, în caz de respingere a plângerii, se

menține rezoluția sau ordonanța atacată, iar în caz de admitere, aceste soluții

sunt desființate, cauza fiind fie trimisă la procuror, în vederea începerii

urmăririi penale (alin. (8) lit. b)), fie este reținută spre judecare (alin.

(8) lit. c)).

Din economia textelor de lege arătate, rezultă

în mod neîndoielnic, că menținerea rezoluției sau ordonanței atacate, ca și

desființarea acesteia, se referă exclusiv la soluțiile enumerate în alin. (1)

al art. 278

1

C. proc. pen. și nicidecum la soluția dispusă de

procurorul ierarhic superior în exercitarea atribuțiilor de verificare a

plângerii împotriva actelor procurorului, potrivit art. 278 C. proc. pen.

De altfel, desființarea rezoluției ori

ordonanței date de procurorul ierarhic superior nici nu ar putea avea

consecințele prevăzute de lege, acelea de a constitui temei al începerii

urmăririi penale ori al judecății.

Instanța de fond însă, s-a considerat

investită cu plângerea petiționarei M.B.M. ca fiind formulată împotriva

rezoluției procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București nr. 1357/II-2/2009 din 28 august 2009, dată în verificarea rezoluției

nr. 990/P/2007 din 19 iunie 2009, și aceasta este soluția asupra căreia

dispune, respingând plângerea petiționarei cu privire la rezoluția nr. 1357/II-2/2009

și menținând-o, în mod explicit, atât în considerentele hotărârii, cât și în

dispozitiv.

Rezultă de aici că instanța nu a verificat

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 990/P/2007 din 19 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, nerezolvând, astfel, fondul cauzei.

Este adevărat că instanța, în mod lapidar și

formal, face referire la soluția de neîncepere a urmăririi penale dispuse de

procuror, apreciind că în mod corect au fost aplicate dispozițiile art. 10 lit.

a) și d) C. proc. pen., dar aceste referiri nu se constituie într-o examinare

reală a rezoluției nr. 990/P/2007, pe baza lucrărilor și a materialului din

dosarul cauzei, astfel cum o cer dispozițiile art. 278

1

alin. (7) C.

proc. pen., iar pe de altă parte ele nu răspund criticilor formulate de

persoana vătămată prin plângerea cu care a investit instanța.

Instanța este în eroare și cu privire la

temeiurile juridice în baza cărora s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi

penale, susținând într-un paragraf că pentru toate infracțiunile sesizate s-a

făcut dovada că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora (fila 52

verso, alin. (2), dos. fond), iar în altul că în mod corect s-au reținut

dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru două din aceleași infracțiuni

(fila 52 verso, alin. (5)).

În aceste împrejurări, Înalta Curte constată

că hotărârea instanței de fond nu poate fi verificată, motivarea acesteia fiind

făcută în termeni generali, vagi, care nu permit instanței de control să-și

realizeze îndatorirea.

Chiar dacă s-ar susține că referirile lapidare

și formale ale instanței de fond la soluția de neîncepere a urmăririi penale nr.

990/P/2007 din 19 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București

ar permite instanței de control să examineze hotărârea prin prisma

dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată

că, în aceste împrejurări, ar exista o contrazicere între motivare și

dispozitivul hotărârii, întrucât acesta din urmă se referă exclusiv și expres

la rezoluția nr. 1357/II-2/2009 din 28 august 2009 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București, situație ce se analizează potrivit aceluiași caz de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 9 C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va

admite recursul declarat de petiționara M.B.M., va casa sentința atacată și va

trimite cauza spre rejudecare instanței de fond, Curtea de Apel București.

Văzând dispozițiile art. 385

15

pct.

2 lit. c) C. proc. pen., art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de petiționara M.B.M. împotriva

sentinței penale nr. 359 din 4 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează sentința penală atacată și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24

februarie 2010.