ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 716/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosarul cauzei, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 359 din 4 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondată, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., plângerea formulată de M.B.M., în calitate de moștenitoare a defunctului F.A., împotriva rezoluției nr. 1357/II-2/2009 din 28 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Petenta a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 100 lei. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin rezoluția nr. 990/P/2007 din 19 iunie 2009, au fost analizate judicios actele depuse de F.A.

și s-a făcut dovada că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale prevăzute de art. 288 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., uz de fals prev.de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. și evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Instanța a constatat, în urma verificării actelor din cele 3 Dosare 990/P/2007, că în mod corect s-a stabilit că împrejurarea că avocatul H.C.

a semnat în numele și pe seama lui F.A., în baza împuternicirii acordate, mai multe înscrisuri pe care le-a depus la instanțele de judecată, nu reprezintă o contrafacere a subscrierii în sensul menționat de norma penală, ceea ce este important fiind lipsa urmării imediate constând în crearea unei de stări de pericol pentru relațiile sociale protejate întrucât înscrisurile au produs consecințe în favoarea persoanei a cărei semnătură a fost contrafăcută, avocatul comportându-se ca un adevărat mandatar, redactând și semnând înscrisurile în scopul de a-l scuti pe mandant să facă aceste operații, astfel încât sub aspectul laturii subiective a infracțiunilor prevăzute de art. 288, 291, 215 alin. (1) și (3) C. pen.

s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. de către procuror. S-a mai constatat că din actele premergătoare efectuate în cauză nu au rezultat date privind existența infracțiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 și fals în declarații prev. de art. 292 C. pen., în cauză făcându-se în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. În consecință, instanța a constatat nefondată plângerea petentei M.B.M. și a respins-o ca atare, menținând rezoluția nr. 1357/II-2/2009 din 28 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, petiționara M.B.M., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 9, 10 și 16 C. proc.

pen. S-a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și nu răspunde cererilor formulate de petiționară de a se verifica o serie de înscrisuri (împuterniciri, contracte de asistență juridică) prin prisma dovezilor și susținerilor făcute în sensul că ele poartă date neconcordante. S-a mai susținut că în cauză există dovezi ale săvârșirii de către avocat a infracțiunilor prevăzute de art. 288, 291, 292 și 215 C. pen., soluția de neîncepere a urmăririi penale dată de către procuror nefiind justificată și dispusă fără să se fi efectuat toate verificările necesare. Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de casare invocate și din oficiu, în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele: Hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția. Potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., instanța este investită cu plângerea persoanei vătămate, formulată împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, soluții care sunt expres și limitativ enumerate în cuprinsul textului de lege arătat, și anume: rezoluția de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale. Alin. (7) al art. 278 1 prevede că, soluționând plângerea, judecătorul verifică rezoluția sau ordonanța atacată, fiind vorba, în mod evident, despre soluțiile arătate în textul de lege din alin. (1) al aceluiași articol.

Alin. (8), enunțând soluțiile pe care le poate pronunța judecătorul, stabilește că, în caz de respingere a plângerii, se menține rezoluția sau ordonanța atacată, iar în caz de admitere, aceste soluții sunt desființate, cauza fiind fie trimisă la procuror, în vederea începerii urmăririi penale (alin. (8) lit. b)), fie este reținută spre judecare (alin. (8) lit. c)). Din economia textelor de lege arătate, rezultă în mod neîndoielnic, că menținerea rezoluției sau ordonanței atacate, ca și desființarea acesteia, se referă exclusiv la soluțiile enumerate în alin. (1) al art. 278 1 C. proc. pen. și nicidecum la soluția dispusă de procurorul ierarhic superior în exercitarea atribuțiilor de verificare a plângerii împotriva actelor procurorului, potrivit art. 278 C. proc.

pen. De altfel, desființarea rezoluției ori ordonanței date de procurorul ierarhic superior nici nu ar putea avea consecințele prevăzute de lege, acelea de a constitui temei al începerii urmăririi penale ori al judecății. Instanța de fond însă, s-a considerat investită cu plângerea petiționarei M.B.M. ca fiind formulată împotriva rezoluției procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București nr. 1357/II-2/2009 din 28 august 2009, dată în verificarea rezoluției nr. 990/P/2007 din 19 iunie 2009, și aceasta este soluția asupra căreia dispune, respingând plângerea petiționarei cu privire la rezoluția nr. 1357/II-2/2009 și menținând-o, în mod explicit, atât în considerentele hotărârii, cât și în dispozitiv.

Rezultă de aici că instanța nu a verificat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 990/P/2007 din 19 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, nerezolvând, astfel, fondul cauzei. Este adevărat că instanța, în mod lapidar și formal, face referire la soluția de neîncepere a urmăririi penale dispuse de procuror, apreciind că în mod corect au fost aplicate dispozițiile art. 10 lit. a) și d) C. proc. pen., dar aceste referiri nu se constituie într-o examinare reală a rezoluției nr. 990/P/2007, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, astfel cum o cer dispozițiile art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., iar pe de altă parte ele nu răspund criticilor formulate de persoana vătămată prin plângerea cu care a investit instanța.

Instanța este în eroare și cu privire la temeiurile juridice în baza cărora s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale, susținând într-un paragraf că pentru toate infracțiunile sesizate s-a făcut dovada că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora (fila 52 verso, alin. (2), dos. fond), iar în altul că în mod corect s-au reținut dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru două din aceleași infracțiuni (fila 52 verso, alin. (5)). În aceste împrejurări, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de fond nu poate fi verificată, motivarea acesteia fiind făcută în termeni generali, vagi, care nu permit instanței de control să-și realizeze îndatorirea.

Chiar dacă s-ar susține că referirile lapidare și formale ale instanței de fond la soluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 990/P/2007 din 19 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București ar permite instanței de control să examineze hotărârea prin prisma dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în aceste împrejurări, ar exista o contrazicere între motivare și dispozitivul hotărârii, întrucât acesta din urmă se referă exclusiv și expres la rezoluția nr. 1357/II-2/2009 din 28 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, situație ce se analizează potrivit aceluiași caz de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 9 C. proc. pen.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul declarat de petiționara M.B.M., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de fond, Curtea de Apel București. Văzând dispozițiile art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de petiționara M.B.M. împotriva sentinței penale nr. 359 din 4 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Casează sentința penală atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de Apel București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 februarie 2010.