ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1814/2010

Asupra recursului penal de față; Pe baza actelor și lucrărilor dosarului, constată: Prin Sentința penală nr. 27 din 25 ianuarie 2010 Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondată plângerea formulată de petenta I.R.A. împotriva Ordonanței nr. 2030/P/2008 din 07 octombrie 2009 și a Rezoluției nr. 1631/11/2/2009 din 27 octombrie 2009 date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petenta a fost obligată la plata sumei de 100 RON, cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 29 decembrie 2008, a fost înregistrată cauza penală cu nr. 2030/P/2008 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind plângerea penală formulată de petenta I.R.A.

împotriva intimatei S.M. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., arătând, în esență, că, în cursul judecării cauzei civile cu nr. 13637/2004, aflată pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București, judecătorul S.M., învestită cu soluționarea pricinii, a procedat, în mod abuziv, numindu-l expert, în cauză, pe numitul D.N.M., prin încălcarea dispozițiilor C. proc. civ. Prin Ordonanța din 07 octombrie 2009 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în baza art. 228 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimata S.M., sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., reținându-se că aceasta din urmă nu a făcut altceva decât să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu conform prevederilor legale, astfel că fapta sesizată de către petenta I.R.A.

nu există. Prin Rezoluția din 27 octombrie 2009 dată în Dosarul nr. 1631/II/2/2009 al aceluiași parchet, în baza art. 278 alin. (1) C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petenta I.R.A. împotriva Rezoluției nr. 2030/P/2008. Instanța de fond a apreciat că plângerea petentei împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale este nefondată, întrucât intimata, în calitatea sa de judecător în cadrul Judecătoriei sectorului 3 București, repartizat să soluționeze cauza civilă respectivă, și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, conform prevederilor C. proc. civ., iar, în ipoteza în care soluția de numire a expertului ar fi, eventual, greșită, aceasta poate fi îndreptată prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege.

În ceea ce privește soluția dispusă cu privire la numitul D.N.M. - de disjungere și de declinare a cauzei -, Curtea a constatat că în conformitate cu prevederile art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen., pot fi atacate cu plângere numai soluțiile de neîncepere a urmăririi penale, de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, așa încât nemulțumirea petentei, în legătură cu acest aspect, nu poate face obiectul unei plângeri, în sensul art. 278 1 C. proc. pen., în acest stadiu procesual. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, petenta I.R.A., care nu a motivat calea de atac nici în scris, conform art. 385 10 alin. (2) C. proc. pen și nici oral în ziua judecății, când aceasta a lipsit.

Verificând din oficiu sentința atacată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. Înalta Curte constată că aceasta este legală și temeinică, recursul fiind nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Potrivit art. 246 C. pen. infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, constă în fapta funcționarului public care în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Rezultă din plângerea petentei adresată organelor de urmărire penală precum și din precizările și completările făcute ulterior că nemulțumirea sa față de intimată, judecător în cadrul Judecătoriei sectorului 3 București, este determinată de faptul că aceasta, fiind învestită cu judecarea cauzei civile cu nr. 13637/2004 a desemnat în calitate de expert tehnic judiciar pe numitul D.N.M., expert care, în opinia petentei, nu și-a îndeplinit în mod legal atribuțiile și nu i-a luat în considerare obiecțiunile la raportul de expertiză întocmit. Din actele dosarului rezultă că obiectul Dosarului civil nr. 13637/2004 al Judecătoriei sectorului 3 București este stabilirea unui drept de servitute, în care reclamantă este numita P.I.C.

iar pârâte, numitele I.M.R. și I.R.A., reclamanta solicitând instanței de judecată permisiunea de a ajunge la locuința ei situată în spatele curții. Înalta Curte constată că atât procurorul care a emis rezoluția de neîncepere a urmăririi penale cât și judecătorul care a menținut această soluție, respingând plângerea petentei au constatat în mod just că actele premergătoare efectuate în cauză nu au evidențiat existența unor indicii privind săvârșirea vreunei fapte cu valențe penale de către intimata S.M. Numirea de către intimată a unui expert tehnic pentru a efectua o expertiză de specialitate, considerată necesară pentru justa soluționare a cauzei civile cu care a fost învestită și stabilirea obiectivelor acestei expertize se circumscriu atribuțiilor sale de serviciu și nu elementelor constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Poziția subiectivă a petentei care consideră că expertul numit de judecător este necompetent, aceasta fiind nemulțumită de raportul de expertiză tehnică întocmit de expert nu poate fundamenta o soluție de începere a urmăririi penale împotriva intimatei, în absența oricărui indiciu în sensul că aceasta nu a îndeplinit un act care intra în atribuțiile sale de serviciu sau a îndeplinit un asemenea act în mod defectuos, cauzând astfel o vătămare interesului legal al unei persoane. Fapta unui judecător de a se pronunța cu privire la un anumit aspect și de a adopta o soluție, ca urmare a propriei activități de evaluare și apreciere a stării de fapt și de drept ale cauzei respective este în concordanță cu normele procesuale și nu poate constitui infracțiune.

Eventualele nereguli sau greșeli intervenite în activitatea de judecată pot fi îndreptate numai prin exercitarea căilor legale de atac și nu prin plângeri penale îndreptate împotriva magistraților care au judecat cauza. Cum săvârșirea unei infracțiuni constituie singurul temei al angajării răspunderii penale a unei persoane, potrivit art. 17 alin. (2) C. pen. și cum actele premergătoare efectuate în cauză dovedesc că infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor reclamată de petentă nu există, magistratul intimat acționând în cadrul și cu respectarea legii, fiind incident cazul prev. de art. 10 lit. a) C proc. pen., Înalta Curte apreciază că soluția de neîncepere a urmăririi penale adoptată de procuror este legală și temeinică, așa cum corect a constatat și prima instanță.

Pentru aceste considerente, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, urmând ca petenta recurentă să fie obligată la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta I.R.A. împotriva Sentinței penale nr. 27 din 25 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta petenta la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi, 6 mai 2010.