ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4449/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4449/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei penale

de față:

În baza actelor și

lucrărilor, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 277 din 24

septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C.

proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul O.I.N.

împotriva Rezoluțiilor nr. 292/P/2010 din 18 mai 2010 și nr. 1139/II/2/2010 din

15 iunie 2010 date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

A menținut

rezoluțiile atacate.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat petentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că prin cererea înregistrată pe

rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. 5864/2/2010 din

data de 30 iunie 2010, petentul O.I.N. a formulat plângere împotriva

Rezoluțiilor nr. 292/P/2010 din 18 mai 2010 și nr. 1139/II/2/2010 din 15 iunie

2010 date de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, apreciindu-le ca

netemeinice și nelegale.

În motivarea

plângerii formulate, petentul a arătat că a formulat plângere penală împotriva

notarului public Ș.D.N., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

246, art. 288 alin. (1) C. pen., art. 289, art. 290, art. 291 și art. 292 C.

pen., împotriva numitei O.I.V., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de

art. 288 alin. (1), art. 289, art. 290, art. 291 și art. 291 C. pen. și

împotriva avocatului P.V., referitor la săvârșirea infracțiunii prevăzută de

art. 291 C. pen., fără a se constata dacă intimatele au săvârșit infracțiunile

respective.

A arătat petentul că

a prezentat, personal, acte doveditoare din care rezultă că numitele Ș.D.N. și

P.V. au săvârșit fapte penale în scopul de a-i asigura intimatei O.I.V.

obținerea certificatului de moștenitor din 27 martie 1991, despre existența

căruia petentul nu a avut cunoștință până la data depunerii înscrisului fals,

ca probă, în procesul de partaj din anul 2008 și, cu toate acestea, procurorul

nu a analizat, temeinic, actele doveditoare depuse.

În drept, plângerea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Instanța de fond a

reținut că la data de 23 februarie 2010, petentul O.I.N. a sesizat Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București cu privire la faptul că notarul public Ș.D.N.

și numita O.I.V. au comis infracțiunile de fals în înscrisuri oficiale, fals

intelectual, fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals și fals în

declarații, iar avocatul P.V., apărător în procesul civil al numitei O.I.V., a

comis infracțiunea de uz de fals, depunând la dosarul civil un certificat de

moștenitor fals.

Din actele

premergătoare începerii urmăririi penale efectuate în cauză, respectiv,

sesizarea, declarațiile, precizările făcute de petentul O.I.N. și celelalte

înscrisuri depuse la dosar, au rezultat următoarele:

Petentul O.I.N. a

solicitat Judecătoriei Buftea desființarea partajului din 14 noiembrie 1997,

încheiat la Biroul Notarului Public "D.G.", în vederea încetării

stării de indiviziune asupra terenului în suprafață de 32.244 mp, situat în

intravilanul comunei Periș, județul Ilfov, coindivizari fiind O.I.V., O.M.,

O.I.N. și O.V.

A învederat petentul

că, în procesul civil respectiv, s-a folosit, ca mijloc de probă, ce a avut un

rol esențial în respingerea pretențiilor sale, un certificat de moștenitor

falsificat de notarul public Ș.D.N. și O.I.V., act ce a fost folosit în cauza

civilă de către avocatul P.V.

Cererea de

desființare a partajului a fost soluționată prin Sentința civilă nr. 5136 din

21 octombrie 2008 a Judecătoriei Buftea.

În motivarea

acțiunii, reclamantul O.I.N. a invocat că partajul a fost încheiat în

condițiile în care s-au exercitat presiuni din partea autorităților locale

asupra coindivizarilor pentru dezbaterea succesiunilor lăsate de părinți, iar

unul din copărtași era grav bolnav de cancer.

A mai arătat că,

între coindivizari, a existat un angajament verbal, în sensul că, după decesul

fratelui O.M. (grav bolnav de cancer), se va dezbate succesiunea la notar,

obligații ce nu au fost respectate de părți după deschiderea succesiunii lăsate

de acest frate.

S-a mai învederat că,

având în vedere "evicțiunile făcute de cei trei pârâți", prin

neintroducerea în masa succesorală a unei construcții și înstrăinarea unui

porțiuni de teren, petentul a solicitat desființarea partajului.

În procesul civil,

pârâta O.I.V., reprezentată de avocat P.V., a depus certificatul de moștenitor

din 27 martie 1991 emis de fostul Notariat de Stat al Sectorului Agricol Ilfov,

autentificat de notarul public Ș.D.N. și titlul de proprietate din 30 noiembrie

1995.

Instanța a respins

acțiunea în desființarea partajului, reținându-se că părțile au tranzacționat

terenurile la care se referă titlul de proprietate din 30 noiembrie 1995,

dobândite prin reconstituire, conform Legii nr. 18/1991. Sub acest aspect,

tranzacția încheiată împiedică părțile să formuleze din nou pretenții cu

privire la drepturile stinse prin convenție, tranzacția având efect extensiv.

S-a apreciat că motivele de desființare a partajului voluntar invocate de

reclamant nu au fost dovedite, iar trecerea unui termen mai mare de 5 ani de la

încheierea tranzacției nu constituie cauză de anulare, așa cum se arată în

acțiunea introductivă de instanță.

Din actele de la

dosar a mai rezultat că, la data de 27 martie 1991, la fostul Notariat de Stat

al Sectorului Agricol Ilfov, notarul public Ș.D.N. a emis certificatul de

moștenitor din 1991 în care se arată masa succesorală lăsată de defunctul O.I.

și moștenitorii cu vocație concretă, respectiv, O.F., soție, căreia îi revine

cota de 1/4 din moștenire, O.I.V., fiică, ce îi revine 3/4 din moștenire.

S-a mai arătat că au

renunțat la succesiune numiții O.V., O.M. și O.I.N.

Prin Rezoluția nr.

292/P/2020 din data de 18 mai 2010 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, în temeiul art. 228 alin. (1) și (6) C. proc. pen. raportat la art.

10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. - faptele nu există -, a fost dispusă

neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de fals în

înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 alin. (1) C. pen., fals intelectual

prevăzută de art. 289 C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată

prevăzută de art. 290 C. pen., uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. și fals

în declarații prevăzută de art. 292 C. pen., față de notarul public Ș.D.N. și

față de numita O.I.V.; neînceperea urmăririi penale față de notarul public

Ș.D.N. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. și neînceperea urmăririi penale, sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., față

de avocatul P.V.

Prin Rezoluția nr.

2701/II/2/2010 din 15 iunie 2010, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București, în temeiul dispozițiilor art. 278 C. proc. pen., s-a respins, ca

neîntemeiată, plângerea formulată de numitul O.I.N. împotriva soluției emisă la

data de 18 mai 2010 în Dosarul nr. 292/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București, reținându-se că petentul a susținut, în continuare, cu

aceleași argumente din plângerea inițială, faptul că certificatul de moștenitor

este fals, dar nu a învederat alte mijloace de probă ori împrejurări în afara

celor ce au fost avute în vedere la adoptarea soluției.

Instanța de fond a

reținut că din datele cauzei nu a rezultat împrejurarea că, în fața instanței

civile, ar fi existat suspiciuni cu privire la veridicitatea certificatului de

moștenitor, acesta fiind întocmit cu respectarea dispozițiilor legale care

reglementează activitatea notarială, nefiind indicii că notarul public și-ar fi

încălcat atribuțiile de serviciu, cu prilejul întocmirii acestui certificat de

moștenitor, sau că, în cuprinsul înscrisului oficial, ar fi fost inserate date

neconforme cu realitatea.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs petentul O.I.N., solicitând desființarea Sentinței

penale nr. 277 din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie, și admiterea plângerii,

întrucât procurorul nu a efectuat cercetările care se impuneau în cauză, nu au

fost audiați intimații și au fost avute în vedere doar actele depuse la dosar,

iar certificatul de moștenitor cuprinde date neconforme cu realitatea, nu

conține datele personale ale petentului, acesta nu a cunoscut că O.I.N. s-a

prezentat la notar și niciodată nu a renunțat la moștenire.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate și din

oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., îl consideră

nefondat, pentru următoarele considerente:

În vederea

soluționării plângerii penale, în conformitate cu art. 224 C. proc. pen.,

procurorul a efectuat acte premergătoare necesare pentru soluționarea legală și

completă sub toate aspectele a cauzei.

Din aceste acte

premergătoare nu au rezultat indicii ale existenței infracțiunilor prev. de

art. 288 alin. (1) C. pen., art. 289 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C.

pen. și art. 292 C. pen., pentru a fi reținute în sarcina intimatelor Ș.D.N. și

O.I.V. cât și a infracțiunii prev. de art. 246 C. pen. față de notarul public

Ș.D.N. și art. 291 C. pen. față de avocat P.V.

Este adevărat că

intereselor legale ale unei persoane li se poate aduce atingere de către un

funcționar public, prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu.

Fapta prin care s-ar

produce o astfel de urmare, prezintă pericol social deosebit, în raport cu

împrejurarea că este săvârșită tocmai de cel care, dată fiind calitatea sa

specială, avea obligația apărării legalității în exercitarea atribuțiilor de

serviciu.

Drept urmare, prin

art. 246 C. pen., sub denumirea marginală "abuzul în serviciu contra

intereselor persoanelor" a fost incriminată "fapta funcționarului

public care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință nu

îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta

cauzează o vătămare a intereselor legale ale unei persoane".

Cu referire la cauză,

întrunește elementele constitutive ale unei astfel de infracțiuni, îndeplinirea

defectuoasă a atribuțiilor de serviciu, printr-o acțiune sau omisiune, de o

gravitate care să releve pericolul social concret al infracțiunii, săvârșită cu

intenție și care să fi produs o vătămare a intereselor legale ale petentului

În cauză, probatoriul

administrat nu a confirmat susținerile petentului, din acesta nerezultând

îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor de serviciu. Dimpotrivă, notarul a

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale.

De asemenea, nu

există suspiciuni cu privire la veridicitatea certificatului de moștenitor,

acesta fiind întocmit cu respectarea dispozițiilor legale care reglementează

activitatea notarială, iar în cuprinsul acestuia nu sunt menționate date

necorespunzătoare adevărului.

Or, potrivit art. 1

C. proc. pen., "procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod

corect a faptelor care constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a

săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nicio

persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală".

Din economia textului

menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit ca o activitate de

represiune, ci exclusiv ca una desfășurată pentru tragerea la răspundere doar a

persoanei care a săvârșit o infracțiune.

În acest sens, prin

art. 17 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că "infracțiunea este singurul

temei al răspunderii penale".

Totodată, potrivit

art. 62 C. proc. pen., "în vederea aflării adevărului, organul de urmărire

penală și instanța de judecată sunt obligate să lămurească cauza, sub toate

aspectele, pe bază de probe".

Așadar, în raport cu

textele menționate, scopul procesului penal trebuie realizat în așa fel încât

să armonizeze interesul apărării sociale, cu interesele individului, în raport

cu care nicio persoană nevinovată să nu suporte rigorile legii.

În acest context, cu

referire la prima fază a procesului penal, prin art. 200 C. proc. pen., s-a

stabilit că "urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare

cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la

stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să

se dispună trimiterea în judecată".

În vederea realizării

obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul

menționat legea procesual-penală a determinat precis și coerent regulile de

desfășurare a acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din

modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., "organul competent

efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea prevăzută

de lege".

În anumite situații,

actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau

infirmă existenta infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală

a fost sesizat, pot duce la constatarea unora din cazurile reglementate în art.

10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale

este împiedicată.

În raport cu această

împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv,

declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau,

după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune

neînceperea acesteia.

În cauză, au fost

efectuate acte premergătoare, neputându-se vorbi de insuficienta cercetare,

procurorul fiind singurul care apreciază asupra oportunității efectuării

verificărilor pe care le consideră necesare și suficiente.

Constatându-se

inexistența infracțiunilor sesizate, în mod întemeiat organul de urmărire

penală a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale.

Prin urmare,

respingând plângerea, sub aspectul acestor critici și menținând rezoluția

atacată, instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

În această etapă

procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire

penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunilor

pentru care s-au efectuat acte premergătoare, nesusținute de materialul

probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate

și pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la cheltuieli judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul O.I.N. împotriva Sentinței penale nr.

277 din 24 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurentul-petent la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 09 decembrie 2010.