ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3695/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA Bacău a chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Bacău solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună suspendarea executării deciziei de impunere nr. 130 din 15 februarie 2010 emisă de pârâtă până la pronunțarea unei hotărâri definitive în cauză. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în urma interpretării eronate a dispozițiilor legale aplicabile în materie, autoritatea pârâtă a stabilit în mod nelegal în sarcina sa de plată suma de 663.101 lei, cu titlu de TVA suplimentar, întrucât a considerat că o serie de achiziții realizate de societate nu au fost destinate utilizării în folosul unei operațiuni taxabile.

Reclamanta a susținut că prima condiție impusă de art. 14 din Legea contenciosului administrativ, respectiv cazul bine justificat, este reprezentată de faptul că societatea a probat îndeplinirea condițiilor legale pentru fiecare achiziție care a fost înlăturată de la deductibilitatea TVA. În plus, reclamanta a menționat că cea de-a doua condiție, reglementată de textul legal anterior nominalizat, adică existența unei pagube iminente, rezultă din faptul că începerea executării silite ar bloca activitatea societății, în condițiile în care organul fiscal a dispus deja instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor sale. Totodată, reclamanta a precizat că a încheiat cu SC L.R. SRL antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1536 din 2 iulie 2009 la B.N.P.

M.P., având ca obiect terenul în suprafață de 5.992 m.p., teren asupra căruia s-a impus măsura asiguratorie. În întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a arătat că argumentele prezentate de reclamantă în susținerea acțiunii nu sunt de natură să justifice suspendarea executării actului de impunere contestat în cauză. Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 58 din 30 aprilie 2010, a admis acțiunea și a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 130 din 15 februarie 2010 emisă de A.I.F. Bacău din cadrul D.G.F.P. Bacău până la pronunțarea instanței de fond. În considerentele hotărârii, prima instanță a reținut următoarele: Dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, impun îndeplinirea a două condiții cumulative pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ: existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

În speță, există un caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ, întrucât împrejurările invocate de reclamantă vizează elemente de fapt, dar și de aplicare a legii, contrare celor reținute de organul de inspecție fiscală, care vor face obiectul controlului în cadrul soluționării contestației formulate de societate. De asemenea, reclamanta a justificat și îndeplinirea condiției pagubei iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, modificată deoarece, prin punerea în executare a actului administrativ contestat și a măsurilor de indisponibilizare a bunurilor sale, i se creează o pagubă, urmare a eludării de către autoritatea fiscală cu competență în materie a prevederilor art. 142 alin. (1) C. proc.

fisc. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Bacău, care a solicitat modificarea sa și respingerea cererii de suspendare astfel cum a fost formulată de către reclamantă. În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ. În concret, recurenta a arătat că intimata nu a probat îndeplinirea condițiilor impuse de textul legal anterior indicat, întrucât măsura asiguratorie a fost instituită asupra unei clădiri în suprafață de 581 m.p., evaluată la suma de 266.519 lei, clădire deținută de societate în baza certificatului de proprietate M03 nr. 0384/1993.

Ca atare, sechestrul asigurator s-a pus pentru o sumă care, împreună cu alte obligații fiscale, sunt sub valoarea de 150 %, impusă de art. 142 alin. (1) C. proc. fisc., motiv pentru care nu există o pagubă iminentă. În raport de dispozițiile art. 305 C. proc. civ., în cauză a fost administrată proba cu înscrisuri. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Instanța de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată.

În prezenta cauză, se pune problema temeiniciei cererii de suspendare a deciziei de impunere nr. 130 din 15 februarie 2010 emisă de A.I.F. Bacău din cadrul D.G.F.P. Bacău, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată. Potrivit textului normativ anterior individualizat, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. După cum se cunoaște, suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există. Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuși titlu executoriu. Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept și o democrație constituțională. Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004. Așa cum am amintit mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege. În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare. În speța de față, Înalta Curte, în acord cu opinia primei instanțe, constată că suntem în prezența unui caz bine justificat. Aspectele care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ aflat în discuție sunt legate de aparenta încălcare a dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc., de către autoritatea fiscală. Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În concepția instanței de control judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în speță, întrucât societatea intimată a încheiat cu SC L.R. SRL antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1536 din 2 iulie 2009 la B.N.P. M.P., având ca obiect terenul în suprafață de 5.992 m.p., pentru prețul de 2.250.360 euro. Acest teren face parte din terenul situat în Bacău, str. Milcov, în suprafață totală de 34.821 m.p., teren asupra căruia organul fiscal a instituit sechestru asigurator. Ca atare, în situația în care intimata nu își va putea îndeplinii obligația contractuală asumată, va interveni sancțiunea rezoluțiunii antecontractului, cu consecința pierderii sumei aflate în discuție.

În consecință, în raport de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la 20 și 28 din Legea contenciosului administrativ, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.G.F.P. Bacău împotriva sentinței nr. 58 din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 septembrie 2010.