ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3695/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel Bacău, secția comercială, de

contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA Bacău a

chemat în judecată pe pârâta D.G.F.P. Bacău solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună

suspendarea executării deciziei de impunere nr. 130 din 15 februarie  2010

emisă de pârâtă până la pronunțarea unei hotărâri

definitive în cauză.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că, în urma interpretării eronate a dispozițiilor

legale aplicabile în materie, autoritatea pârâtă a stabilit în mod nelegal

în sarcina sa de plată suma de 663.101 lei, cu titlu de TVA suplimentar,

întrucât a considerat că o serie de achiziții realizate de societate

nu au fost destinate utilizării în folosul unei operațiuni taxabile.

Reclamanta a susținut că

prima condiție impusă de art. 14 din Legea contenciosului

administrativ, respectiv cazul bine justificat, este reprezentată de

faptul că societatea a probat îndeplinirea condițiilor legale pentru

fiecare achiziție care a fost înlăturată de la deductibilitatea

TVA.

În plus, reclamanta a menționat

că cea de-a doua condiție, reglementată de textul legal anterior

nominalizat, adică existența unei pagube iminente, rezultă din

faptul că începerea executării silite ar bloca activitatea

societății, în condițiile în care organul fiscal a dispus deja

instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor sale.

Totodată, reclamanta a precizat

că a încheiat cu SC L.R. SRL antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat

sub nr. 1536 din 2 iulie 2009 la B.N.P. M.P., având ca obiect terenul în

suprafață de 5.992 m.p., teren asupra căruia s-a impus

măsura asiguratorie.

În întâmpinarea formulată în

cauză, pârâta a arătat că argumentele prezentate de

reclamantă în susținerea acțiunii nu sunt de natură să

justifice suspendarea executării actului de impunere contestat în

cauză.

Curtea de Apel Bacău, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința

nr. 58 din 30 aprilie 2010, a admis acțiunea și a dispus suspendarea

executării deciziei de impunere nr. 130 din 15 februarie 2010 emisă

de A.I.F. Bacău din cadrul D.G.F.P. Bacău până la

pronunțarea instanței de fond.

În considerentele hotărârii,

prima instanță a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 14 din Legea nr.

554/2004, modificată, impun îndeplinirea a două condiții

cumulative pentru a se putea dispune suspendarea unui act administrativ:

existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube

iminente.

În speță, există un

caz bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea

contenciosului administrativ, întrucât împrejurările invocate de

reclamantă vizează elemente de fapt, dar și de aplicare a legii,

contrare celor reținute de organul de inspecție fiscală, care

vor face obiectul controlului în cadrul soluționării

contestației formulate de societate.

De asemenea, reclamanta a justificat

și îndeplinirea condiției pagubei iminente, în sensul art. 2 alin. (1)

lit. s) din Legea nr. 554/2004, modificată deoarece, prin punerea în executare

a actului administrativ contestat și a măsurilor de indisponibilizare

a bunurilor sale, i se creează o pagubă, urmare a eludării de

către autoritatea fiscală cu competență în materie a

prevederilor art. 142 alin. (1) C. proc. fisc.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta D.G.F.P. Bacău, care a solicitat modificarea sa

și respingerea cererii de suspendare astfel cum a fost formulată de către

reclamantă.

În motivarea căii de atac,

încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința

contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14

din Legea contenciosului administrativ.

În concret, recurenta a arătat

că intimata nu a probat îndeplinirea condițiilor impuse de textul

legal anterior indicat, întrucât măsura asiguratorie a fost

instituită asupra unei clădiri în suprafață de 581 m.p.,

evaluată la suma de 266.519 lei, clădire deținută de

societate în baza certificatului de proprietate M03 nr. 0384/1993. Ca atare,

sechestrul asigurator s-a pus pentru o sumă care, împreună cu alte

obligații fiscale, sunt sub valoarea de 150 %, impusă de art. 142 alin.

(1) C. proc. fisc., motiv pentru care nu există o pagubă

iminentă.

În raport de dispozițiile art. 305

C. proc. civ., în cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.

Analizând sentința

atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că

recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Instanța de control judiciar

constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele

impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea

casării sau modificării hotărârii: prima instanță a

reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator

administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

În prezenta cauză, se pune

problema temeiniciei cererii de suspendare a deciziei de impunere nr. 130 din

15 februarie 2010 emisă de A.I.F. Bacău din cadrul D.G.F.P.

Bacău, în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată.

Potrivit textului normativ anterior

individualizat, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei

pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței

competente să dispună suspendarea executării actului

administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Trebuie amintit faptul că

suspendarea executării actelor administrative este un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului

legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul

se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului

contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și

producă efectele asupra celor vizați.

După cum se cunoaște,

suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere

vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din

circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se bucură

de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă

că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul

exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă principiul

executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el

însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea efectelor

actelor administrative reprezintă o situație de excepție, la

care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă

atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit mai sus, o

condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această

măsură este aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură

să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația

în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie

să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie subliniat

faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în

respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei

(cetățeanul și statul).

În sistemul juridic românesc, acest

principiu este reglementat în art. 1 alin (5) și art. 16 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează

faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației

sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text

cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus

de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor

și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza

prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară,

autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a

executării și executare în concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte, între actul

administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

În speța de față, Înalta

Curte, în acord cu opinia primei instanțe, constată că suntem în

prezența unui caz bine justificat.

Aspectele care fundamentează

ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ

aflat în discuție sunt legate de aparenta încălcare a dispozițiilor

art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc., de către autoritatea fiscală.

Pe de altă parte, potrivit art.

2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin

noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea

previzibilă gravă a funcționării unei autorități

publice sau a unui serviciu public.

În concepția instanței de

control judiciar, și această condiție legală este

îndeplinită în speță, întrucât societatea intimată a

încheiat cu SC L.R. SRL antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. 1536 din 2 iulie 2009 la B.N.P. M.P., având ca obiect terenul în

suprafață de 5.992 m.p., pentru prețul de 2.250.360 euro. Acest

teren face parte din terenul situat în Bacău, str. Milcov, în suprafață

totală de 34.821 m.p., teren asupra căruia organul fiscal a instituit

sechestru asigurator. Ca atare, în situația în care intimata nu își

va putea îndeplinii obligația contractuală asumată, va interveni

sancțiunea rezoluțiunii antecontractului, cu consecința

pierderii sumei aflate în discuție.

În consecință, în raport

de cele anterior expuse, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., raportat la 20 și 28 din Legea contenciosului administrativ,

modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.G.F.P.

Bacău împotriva sentinței nr. 58 din 30 aprilie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 17 septembrie 2010.