ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3326/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3326/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar constată următoarele:

introductivă înregistrată la data de 9 mai 2005 pe rolul Tribunalului Hunedoara,

reclamanta T.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.C. SA să se

constate încetat dreptul de superficie constituit în favoarea societății pârâte

prin declarația autentificată sub nr. 2797 din 9 iulie 1996 și să se dispună

radierea din cartea funciară a acestui dezmembrământ al dreptului său de

proprietate.

În motivare, reclamanta a

arătat că în calitate de acționar la societatea pârâtă a pus la dispoziția

acesteia în vederea realizării unei fabrici de dioxid de carbon terenul

proprietatea sa în suprafață de 6492 m.p. înscris în C.F. Ocolișul Mare, iar

prin declarația autentică din data de 9 iulie 1996 a consimțit la constituirea în favoarea pârâtei a unui drept de superficie asupra terenului, pe

perioada în care figurează ca acționar al societății.

Potrivit reclamantei, urmare

cesionării acțiunilor pe care le deținea la societate, la data de 23 februarie 2005, a încetat calitatea sa de acționar și totodată și dreptul de superficie consimțit numai pe

perioada în care avea calitate de acționar.

În cauză, societatea pârâtă

a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate

nulitatea absolută a clauzei cuprinsă în alin. (3) al declarației aut. sub nr. 2797/1996,

clauză afectată de o condiție rezolutorie pur potestativă, deoarece calitatea

reclamantei de asociat depinde exclusiv de voința ei, iar obligația astfel

asumată este lovită de nulitate conform art. 1010 C. civ.

pronunțată la data de 13 mai 2008, Tribunalul Hunedoara, secția comercială de

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

principală formulată de reclamanta și a admis cererea reconvențională

constatând nulitatea absolută a clauzei cuprinsă în alin. (3) din declarația aut.

sub nr. 2797 din 19 iulie 1996 potrivit căreia dreptul de superficie se

constituie pentru întreaga perioadă în care reclamanta are calitatea de asociat

al societății comerciale.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a apreciat că încetarea dreptului de superficie odată cu încetarea calității

de asociat a reclamantei semnifică din punct de vedere juridic existența unei

obligații asumate sub condiție pur potestativă, care depinde exclusiv de voința

celui ce se obligă, iar conform art. 1010 C. civ., o astfel de obligație este

nulă absolut.

Totodată, tribunalul reține

că dreptul de superficie durează cât timp durează construcția pe terenul

afectat de acest dezmembrământ, în cauză nefiind îndeplinite condițiile pentru

încetarea dreptului de superficie câtă vreme construcția nu a pierit, nu a fost

desființată de superficiar, iar terenul pe care se află construcția nu a fost

expropriat pentru utilitatea publică.

reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca nefondat, de instanța

de control judiciar, Curtea de apel Alba Iulia, prin decizia comercială nr. 146/

A din data de 21 noiembrie 2008.

Răspunzând motivelor de

apel, Curtea constată că declarația reclamantei în sensul constituirii

dreptului de superficie este aptă să producă efecte juridice în sensul

constituirii unui drept de superficie pe toată durata existenței construcției

ce se află în proprietatea superficiarului.

Referitor la incidența în

cauză a dispozițiilor art. 1010 C. civ., Curtea reține că în mod corect prima

instanță a sancționat cu nulitatea clauza prin care se constituia dreptul de

superficie doar pentru perioada în care reclamanta avea calitatea de asociat,

întrucât reclamanta putea oricând prin manifestarea de voință unilaterală să

își piardă această calitate.

A pronunțată de Curtea de apel, reclamanta a declarat recurs la data de 26

ianuarie 2009, în termen legal solicitând modificarea hotărârii atacate în

sensul admiterii apelului și a acțiunii astfel cum a fost formulată.

În esență, criticile

recurentei, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., au vizat următoarele aspecte:

- inexistența unei convenții

între titularul terenului și proprietarul construcției, convenție care să poată

constitui un titlu astfel cum este definit în literatura de specialitate, apt

să dea naștere unui drept de superficie valabil;

- neexaminarea de către

instanța de apel a susținerii potrivit căreia dreptul de superficie a fost

creat înainte de realizarea construcției, iar, prin declarația unilaterală

acordul exprimat s-a limitat numai la perioada în care se menținea calitatea de

asociat;

- instanța de apel a confundat

în analiza sa termenul cu condiția, și a aplică în mod greșit dispozițiile art.

1010 C. civ., care se referă la obligațiile convenționale și nu la actele

unilaterale;

- chiar și în ipoteza

condiției ca modalitate a actului juridic, soluția instanței este greșită,

deoarece este nulă doar obligația asumată sub condiție pur potestativă

suspensivă și nu cea asumată sub condiție pur potestativă rezolutorie.

cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de motivele de

nelegalitate invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce urmează:

5.1. Dreptul de superficie

consacrat legislativ prin dispozițiile art. 492 C. civ. și art. 21 din Legea nr.

7/1996 ca un drept real principal imobiliar care presupune suprapunerea

prezente sau viitoare a dreptului de proprietate asupra unui teren aparținând unei

anumite persoane cu dreptul de proprietate asupra unei construcții, plantații

sau lucrări aparținând altei persoane, poate fi dobândit ca orice drept real

imobiliar prin act juridic sau fapt juridic în sens restrâns.

Prin urmare, un act juridic

unilateral săvârșit cu intenția de a stabili potrivit dreptului obiectiv

raporturi juridice, respectiv acordarea dreptului de folosință asupra terenului

pentru realizarea unei construcții, este apt să constituie un drept de

superficie. Altfel spus, caracterele juridice care țin de esența dreptului de superficie,

și în primul rând faptul că el presupune o dezmembrare a dreptului de proprietate

asupra unui teren, dezmembrare care vizează în principal folosința, impun

concluzia că atât actul juridic unilateral cât și cel convențional care

promovează interese cel puțin distincte a două sau mai multe părți, sunt apte

să constituie sau să transmită un drept de superficie

Distinct de acesta, Curtea

observă totodată, că această apărare a recurentei semnifică o modificare inacceptabilă

a acțiunii introductive prin care recurenta reclamantă a solicitat să se

dispună încetarea superficiei constituite prin declarația sa unilaterală

autentificată și nu constatarea nulității actului de constituire a superficiei așa

cum tinde să demonstreze prin critica formulată.

5.2 Atât termenul cât și

condiția sunt modalități ce pot afecta efectele produse de actele juridice

unilaterale sau multilaterale deoarece independent de criteriu de clasificare a

actelor juridice după numărul părților, cauza, forma și efectele actului, în

toate situațiile ceea ce prevalează este manifestarea de voință săvârșită cu

intenția de a stabili, modifica sau stinge raporturi juridice.

Calificarea clauzei a cărei

nulitate absolută a fost constatată, ca o obligație asumată sub condiție pur potestativă

rezolutorie este corectă în raport de dispozițiile art. 1004 C. civ., care

definesc obligația condițională și ale art. 1019 C. civ., potrivit cărora

condiția este rezolutorie dacă de ea atârnă desființarea efectelor actului

juridic.

Or, încetarea calității de

acționar a reclamantei ca un eveniment viitor și incert, a fost asumată de

aceasta ca o condiție rezolutorie având ca efect desființarea actului juridic,

producerea acestui eveniment depinzând exclusiv de voința reclamantei.

Cum, după art. 1010 C. civ.,

obligația este nulă când s-a asumat sub o condiție potestativă din partea celui

ce se obligă, distincție pe care recurenta o face între condiția pur

potestativă suspensivă și cea rezolutorie este lipsită de relevanță juridică,

deoarece în ambele ipoteze potrivit textului de lege susmenționat obligația

astfel asumată este nulă.

Pentru rațiunile mai sus

înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge prezentul recurs ca nefondat.

Constatând că niciuna din

criticile de nelegalitate formulate nu subzistă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta T.M. împotriva deciziei comerciale nr. 146/ A

din 21 noiembrie 2008 a Curții de Apel Alba Iulia, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 decembrie 2009.