Decizia nr. 3326/2009 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin acțiunea introductivă înregistrată la data de 9 mai 2005 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanta T.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC A.C. SA să se constate încetat dreptul de superficie constituit în favoarea societății pârâte prin declarația autentificată sub nr. 2797 din 9 iulie 1996 și să se dispună radierea din cartea funciară a acestui dezmembrământ al dreptului său de proprietate. În motivare, reclamanta a arătat că în calitate de acționar la societatea pârâtă a pus la dispoziția acesteia în vederea realizării unei fabrici de dioxid de carbon terenul proprietatea sa în suprafață de 6492 m.p. înscris în C.F. Ocolișul Mare, iar prin declarația autentică din data de 9 iulie 1996 a consimțit la constituirea în favoarea pârâtei a unui drept de superficie asupra terenului, pe perioada în care figurează ca acționar al societății. Potrivit reclamantei, urmare cesionării acțiunilor pe care le deținea la societate, la data de 23 februarie 2005, a încetat calitatea sa de acționar și totodată și dreptul de superficie consimțit numai pe perioada în care avea calitate de acționar. În cauză, societatea pârâtă a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei cuprinsă în alin. (3) al declarației aut. sub nr. 2797/1996, clauză afectată de o condiție rezolutorie pur potestativă, deoarece calitatea reclamantei de asociat depinde exclusiv de voința ei, iar obligația astfel asumată este lovită de nulitate conform art. 1010 C. civ.

Prin sentința nr. 1023 pronunțată la data de 13 mai 2008, Tribunalul Hunedoara, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea principală formulată de reclamanta și a admis cererea reconvențională constatând nulitatea absolută a clauzei cuprinsă în alin. (3) din declarația aut. sub nr. 2797 din 19 iulie 1996 potrivit căreia dreptul de superficie se constituie pentru întreaga perioadă în care reclamanta are calitatea de asociat al societății comerciale. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a apreciat că încetarea dreptului de superficie odată cu încetarea calității de asociat a reclamantei semnifică din punct de vedere juridic existența unei obligații asumate sub condiție pur potestativă, care depinde exclusiv de voința celui ce se obligă, iar conform art. 1010 C. civ., o astfel de obligație este nulă absolut. Totodată, tribunalul reține că dreptul de superficie durează cât timp durează construcția pe terenul afectat de acest dezmembrământ, în cauză nefiind îndeplinite condițiile pentru încetarea dreptului de superficie câtă vreme construcția nu a pierit, nu a fost desființată de superficiar, iar terenul pe care se află construcția nu a fost expropriat pentru utilitatea publică.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca nefondat, de instanța de control judiciar, Curtea de apel Alba Iulia, prin decizia comercială nr. 146/ A din data de 21 noiembrie 2008. Răspunzând motivelor de apel, Curtea constată că declarația reclamantei în sensul constituirii dreptului de superficie este aptă să producă efecte juridice în sensul constituirii unui drept de superficie pe toată durata existenței construcției ce se află în proprietatea superficiarului. Referitor la incidența în cauză a dispozițiilor art. 1010 C. civ., Curtea reține că în mod corect prima instanță a sancționat cu nulitatea clauza prin care se constituia dreptul de superficie doar pentru perioada în care reclamanta avea calitatea de asociat, întrucât reclamanta putea oricând prin manifestarea de voință unilaterală să își piardă această calitate.

Împotriva deciziei nr. 146/ A pronunțată de Curtea de apel, reclamanta a declarat recurs la data de 26 ianuarie 2009, în termen legal solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului și a acțiunii astfel cum a fost formulată. În esență, criticile recurentei, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., au vizat următoarele aspecte: - inexistența unei convenții între titularul terenului și proprietarul construcției, convenție care să poată constitui un titlu astfel cum este definit în literatura de specialitate, apt să dea naștere unui drept de superficie valabil; - neexaminarea de către instanța de apel a susținerii potrivit căreia dreptul de superficie a fost creat înainte de realizarea construcției, iar, prin declarația unilaterală acordul exprimat s-a limitat numai la perioada în care se menținea calitatea de asociat; - instanța de apel a confundat în analiza sa termenul cu condiția, și a aplică în mod greșit dispozițiile art. 1010 C. civ., care se referă la obligațiile convenționale și nu la actele unilaterale; - chiar și în ipoteza condiției ca modalitate a actului juridic, soluția instanței este greșită, deoarece este nulă doar obligația asumată sub condiție pur potestativă suspensivă și nu cea asumată sub condiție pur potestativă rezolutorie.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: 5.1. Dreptul de superficie consacrat legislativ prin dispozițiile art. 492 C. civ. și art. 21 din Legea nr. 7/1996 ca un drept real principal imobiliar care presupune suprapunerea prezente sau viitoare a dreptului de proprietate asupra unui teren aparținând unei anumite persoane cu dreptul de proprietate asupra unei construcții, plantații sau lucrări aparținând altei persoane, poate fi dobândit ca orice drept real imobiliar prin act juridic sau fapt juridic în sens restrâns. Prin urmare, un act juridic unilateral săvârșit cu intenția de a stabili potrivit dreptului obiectiv raporturi juridice, respectiv acordarea dreptului de folosință asupra terenului pentru realizarea unei construcții, este apt să constituie un drept de superficie. Altfel spus, caracterele juridice care țin de esența dreptului de superficie, și în primul rând faptul că el presupune o dezmembrare a dreptului de proprietate asupra unui teren, dezmembrare care vizează în principal folosința, impun concluzia că atât actul juridic unilateral cât și cel convențional care promovează interese cel puțin distincte a două sau mai multe părți, sunt apte să constituie sau să transmită un drept de superficie Distinct de acesta, Curtea observă totodată, că această apărare a recurentei semnifică o modificare inacceptabilă a acțiunii introductive prin care recurenta reclamantă a solicitat să se dispună încetarea superficiei constituite prin declarația sa unilaterală autentificată și nu constatarea nulității actului de constituire a superficiei așa cum tinde să demonstreze prin critica formulată. 5.2 Atât termenul cât și condiția sunt modalități ce pot afecta efectele produse de actele juridice unilaterale sau multilaterale deoarece independent de criteriu de clasificare a actelor juridice după numărul părților, cauza, forma și efectele actului, în toate situațiile ceea ce prevalează este manifestarea de voință săvârșită cu intenția de a stabili, modifica sau stinge raporturi juridice. Calificarea clauzei a cărei nulitate absolută a fost constatată, ca o obligație asumată sub condiție pur potestativă rezolutorie este corectă în raport de dispozițiile art. 1004 C. civ., care definesc obligația condițională și ale art. 1019 C. civ., potrivit cărora condiția este rezolutorie dacă de ea atârnă desființarea efectelor actului juridic. Or, încetarea calității de acționar a reclamantei ca un eveniment viitor și incert, a fost asumată de aceasta ca o condiție rezolutorie având ca efect desființarea actului juridic, producerea acestui eveniment depinzând exclusiv de voința reclamantei. Cum, după art. 1010 C. civ., obligația este nulă când s-a asumat sub o condiție potestativă din partea celui ce se obligă, distincție pe care recurenta o face între condiția pur potestativă suspensivă și cea rezolutorie este lipsită de relevanță juridică, deoarece în ambele ipoteze potrivit textului de lege susmenționat obligația astfel asumată este nulă. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge prezentul recurs ca nefondat. Constatând că niciuna din criticile de nelegalitate formulate nu subzistă.