ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 13.03.2009

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1435/2009

HOTĂRÂRE
13.03.2009
CAMERĂ
contencios
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1435/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București și precizată la 11 iunie 2008, reclamantul D.D.C. a chemat în

judecată pe pârâții D.G.A.N.P. și A.N.P., pentru ca prin sentința ce se va

pronunța să se anuleze decizia nr. 749 din 9 noiembrie 2007 și să fie obligat

pârâtul să aplice o altă sancțiune disciplinară în raport cu fapta săvârșită.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a precizat că a avut calitatea de șef secție deținere interioară în

cadrul Penitenciarului Jilava și că prin decizia a cărei anulare s-a solicitat

s-a dispus neîntemeiat revocarea sa din funcția de conducere.

A precizat că sancțiunea

aplicată nu este în concordanță cu fapta săvârșită și, de asemenea, că nu s-a

avut în vedere că în anii precedenți a primit calificativul „Foarte Bine”

pentru activitatea desfășurată.

În drept acțiunea a fost

întemeiată pe prevederile Legii nr. 293/2004 și ale Legii nr. 554/2004 R.

Pârâta A.N.P. a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 2312 din 17

septembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 8306/2/2007 de Curtea de Apel

București, a fost respinsă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că faptele săvârșite de reclamant constituie

abateri disciplinare, prevăzute și sancționate de Legea nr. 293/2004.

Judecătorul fondului a avut

în vedere că fapta reclamantului de a nu preda telefonul mobil ridicat de la

deținutul B.I. constituie abatere disciplinară gravă și nu poate fi justificată

de începerea altor activități în aceeași zi și cu atât mai mult de alte

evenimente care s-au petrecut în zilele următoare.

Curtea a precizat în

hotărâre că, având în vedere specificul autorității publice în care-și

desfășoară activitatea reclamantul, care implică multă rigoare și disciplină,

abaterile săvârșite de reclamant și întregul său comportament demonstrează

corectitudinea sancțiunii aplicate.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de recurs s-a

arătat că, la data de 19 februarie 2007, unitatea în care-și desfășura

activitatea a fost sesizată de către Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

cu privire la faptul că deținutul B.I. este în posesia unui telefon mobil, prin

care păstrează legătura cu exteriorul locului de deținere, că apoi la 20

februarie 2007 s-a efectuat percheziția în camera deținutului respectiv, că la

21 februarie a fost informat Parchetul despre descoperirea celor sesizate și

măsurile luate și că a efectuat predarea telefonului mobil la 21 martie 2007

către doi ofițeri de poliție.

A precizat, de asemenea, că

în perioada 22 februarie – 28 februarie, a fost în concediu, așa încât s-a

aflat în situația de a întocmi cu întârziere actul în cauză, dar că anterior a

informat Parchetul anterior și ca urmare nu se impunea aplicarea celei mai

grave sancțiuni, respectiv destituirea din funcție.

A invocat faptul că la

individualizarea sancțiunii nu s-au avut în vedere prevederile art. 63 din

Legea nr. 293/2004, text în temeiul căruia trebuiau să se aibă în vedere

cauzele și gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care a fost

săvârșită, gradul de vinovăție, consecințele abaterii, comportarea generală la

serviciu, precum și existența altor sancțiuni.

Recurentul a motivat cererea

de recurs, arătând că în cauză nu sunt întrunite condițiile textului art. 63

din Legea nr. 293/2004, întrucât, chiar dacă există o întârziere în efectuarea

actului de control, totuși în anii precedenți a obținut numai calificativul

„Foarte Bine” și nu a fost sancționat disciplinar.

M.J.L.C. – A.N.P. a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, deoarece

reclamantul, prin abaterile disciplinare săvârșite, a adus atingere

prestigiului instituției publice în care-și desfășoară activitatea, că a

manifestat neglijență și superficialitate în îndeplinirea atribuțiilor de

serviciu, fapte ce se încadrează în prevederile art. 61 lit. a), b) și c) din

Legea nr. 293/2004 și care sunt sancționate cu revocarea din funcția de

conducere.

S-a arătat că, urmare a

percheziției din 22 februarie 2007, reclamantul recurent, care a condus această

percheziție, a nesocotit dispoziția conducerii Penitenciarului Jilava, prin

păstrarea telefonului mobil în dulapul său personal, până la data când s-au

prezentat doi polițiști de la I.G.P.R. – D.I.C., faptă care a fost de natură a

prejudicia prestigiul instituției și de asemenea constituie neglijență în

îndeplinirea atribuțiilor de serviciu și a dispozițiilor primite de la șefii

ierarhici sau autoritățile abilitate de lege.

Înalta Curte, examinând

probatoriile administrate, prevederile legale aplicabile, în speță, motivele de

recurs formulate de reclamant, reține următoarele:

Prin decizia nr. 747 din 09

noiembrie 2007, s-a aplicat reclamantului D.D.C. sancțiunea disciplinară a

revocării din funcția de conducere, șef secție deținere interioară de maximă

siguranță, Penitenciarul B.J.

Autoritatea pârâtă a

apreciat că reclamantul a avut o comportare necorespunzătoare în serviciu, a

manifestat neglijență și întârziere nejustificată în îndeplinirea atribuțiilor specifice

funcției, constând în faptul că, la percheziția efectuată la 20 martie 2007

asupra deținutului B.I., s-a confiscat un telefon mobil, ca urmare a

solicitării D.I.I.C.O.T., iar reclamantul a omis să predea telefonul respectiv,

însoțit de documente, contrar celor dispuse de conducerea unității.

În drept s-au avut în vedere

prevederile art. 61 lit. a), b) și c) și art. 62 lit. b) din Legea nr. 293/2004

R, privind statutul funcționarilor publici din A.N.P.

Înalta Curte apreciază că

sancțiunea disciplinară aplicată de autoritatea pârâtă și menținută de instanța

de fond este temeinică și legală.

Judecătorul fondului a făcut

o corectă apreciere asupra legalității actului administrativ pe care recurentul

îl consideră vătămător al dreptului său.

Instanțele de control

judiciar al legalității actului cercetează actul administrativ supus cenzurii,

nu numai din punct de vedere formal, al îndeplinirii condițiilor de formă și de

competență, ci și din punct de vedere al materialității faptelor și justei lor

aprecieri.

Probatoriul administrat în

cauză și amplu analizat de prima instanță, necontestat de recurentul reclamant,

demonstrează existența unor grave lacune manageriale, neîndeplinirea

obligațiilor de serviciu în termen rezonabil și potrivit dispozițiilor primite

de la autoritățile abilitate de lege.

În vederea determinării

săvârșirii de către reclamant a faptelor reținute în sarcina sa, precum și a

întrunirii condițiilor prevăzute de art. 61 din Legea nr. 293/2004 R, Înalta

Curte va proceda la analiza actelor aflate la dosarul de fond.

La data de 19 februarie

2007, D.I.I.C.O.T. a solicitat, cu adresa nr. 147/P/2004, Penitenciarului B.J.

adoptarea de măsuri pentru identificarea și confiscarea aparatului de telefonie

mobilă și a cartelei S.I.M. de la deținutul B.I., aparat cu ajutorul căruia

acesta comunica în mod conspirativ cu diverse persoane din anturajul său.

Prin aceeași adresă, organul

de urmărire penală a precizat că rezultatul cercetărilor trebuie să fie

comunicat către D.I.I.C.O.T.

Superiorul reclamantului, în

aceeași zi, la 19 februarie 2007, a dispus șefului de secție efectuarea de

urgență a percheziției, verificări și răspuns, indicând în mod expres că

termenul pentru răspuns este de 21 februarie 2007.

Percheziția s-a efectuat la

20 februarie 2007, ocazie cu care a fost confiscat telefonul mobil, directorul

Penitenciarului a comunicat D.I.I.C.O.T. la 21 februarie 2007 existența și

confiscarea telefonului mobil, însă reclamantul nu a predat telefonul ci l-a păstrat

în dulapul personal, împreună cu documentele justificative de efectuare a

percheziției, până la 21 martie 2007, când a fost remis ofițerilor de poliție

care s-au prezentat la Penitenciar.

Această modalitate de

îndeplinire a atribuțiilor de serviciu se circumscrie prevederilor art. 61 lit.

b) din Legea nr. 293/2004, în sensul neglijenței manifestate în îndeplinirea

atribuțiilor de serviciu, a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de

la autoritățile abilitate de lege, precum și prevederilor art. 61 lit. c),

privind întârzierea nejustificată în îndeplinirea sarcinilor de serviciu și art.

61 lit. a) privind comportamentul necorespunzător la serviciu, de natură a

aduce atingere prestigiului instituției.

Neglijența manifestată în

îndeplinirea atribuțiilor de serviciu este evidentă și rezultă fără echivoc din

faptul că reclamantul a predat telefonul numai la solicitarea expresă a D.I.I.C.O.T.,

susținerea acestuia că în perioada 22 februarie - 28 februarie 2007 s-a aflat

în concediu de odihnă nu poate justifica înmânarea telefonului tocmai la data

de 21 martie 2007, și numai la cererea autorităților competente, care au dispus

efectuarea percheziției.

Prin comportamentul

necorespunzător la serviciu s-a adus atingere prestigiului instituției, prin

aceea că, deși autoritățile abilitate solicitaseră comunicarea rezultatului

cercetărilor și confiscarea aparatului de telefonie mobilă, totuși acestea nu

au fost puse la dispoziția autorității respective, ci menținute în fișetul

personal al reclamantului.

Întârzierea în predarea

telefonului mobil nu poate fi justificată de perioada de concediu de odihnă,

situată între 22 februarie - 28 februarie 2007, și pentru motivul că nici la

expirarea concediului de odihnă nu s-a efectuat predarea aparatului de

telefonie autorității care a dispus luarea măsurii de confiscare.

Înalta Curte precizează că

funcția deținută de reclamant avea un anumit specific, respectiv, șef secție

deținere interioară de maximă siguranță, iar neîndeplinirea obligațiilor

profesionale constituie în mod evident o cauză de perturbare a activității și

prestigiului instituției.

În raport de probatoriile

administrate, a căror analiză s-a efectuat de instanța de fond, dar și în

prezenta decizie, măsura dispusă de autoritatea pârâtă este legală și, de

asemenea, satisface principiul proporționalității măsurii, principiu rezultat

din aplicarea art. 6 al C.D.O.

Înalta Curte arată că

sistemul de drept român, în speță cel care constituie contenciosul

administrativ, respectiv Legea nr. 554/2004 R, la care se adaugă în baza art. 11

din Constituția României și prevederile C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O.,

instituie suficiente mijloace de protejare a drepturilor subiective, competența

instanțelor de contencios administrativ fiind de natură a remedia eventualul

comportament nelegal sau abuziv al autorităților angajatoare.

Ca urmare judecătorul are

competența de a analiza împrejurările de fapt și de drept care au determinat

adoptarea măsurii disciplinare.

În cauza prezentă,

judecătorul fondului a efectuat analiza situației de fapt și în raport de

gravitatea abaterilor, constând în încălcarea atribuțiunilor de serviciu, a

concluzionat în mod temeinic că sancțiunea aplicată corespunde faptelor

reclamantului.

În ceea ce privește motivul

de recurs referitor la greșita individualizare a sancțiunii, în sensul

ignorării de către autoritatea pârâtă a prevederilor art. 63 din Legea nr. 293/2004

R, Înalta Curte precizează că din considerentele anterior expuse, rezultă că

sancțiunea a fost aplicată cu respectarea prevederilor textului respectiv,

abaterile disciplinare fiind grave, motiv pentru care nu prezintă relevanță

comportamentul anterior.

Față de considerentele expuse

în prezenta hotărâre, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs sunt

neîntemeiate, că soluția instanței de fond este temeinică și legală, astfel că,

în baza art. 312 și 304

1

Respinge recursul declarat

de D.D.C. împotriva sentinței civile nr. 2312 din 17 septembrie 2008 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2009.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2009-04-09
0,93
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1323/2009
. pen., Înalta Curte constată recursul petiționarului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios, prima instanță, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul F.M.
ÎCCJ 2010-12-03
0,93
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5383/2010
motivelor de nelegalitate prevăzut de art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., reiterând aspectele din cererea de chemare în judecată inclusiv încălcarea art. 63 alin. (4) din Legea nr. 293/2004, în raport de care apreciază că în mod greșit in
ÎCCJ 2007-03-06
0,92
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1393/2007
natură să conducă la rezolvarea cauzei. Prin urmare, orice probă concludentă este pertinentă, însă nu orice probă pertinentă este și concludentă. Condiția concludenței nu era îndeplinită în privința probelor solicitate, respectiv a interoga
ÎCCJ 2010-10-01
0,92
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4057/2010
muncă al reclamantului; a respins cererea privind obligarea pârâților la plata de daune morale ca neîntemeiată; a obligat pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Administrația Națională a Penitenciarelor - Penitenciarul cu Regi
ÎCCJ 2008-01-24
0,92
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 265/2008
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A.G., deținut în Penitenciaru
Sursă