ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1435/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București și precizată la 11 iunie 2008, reclamantul D.D.C. a chemat în judecată pe pârâții D.G.A.N.P. și A.N.P., pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se anuleze decizia nr. 749 din 9 noiembrie 2007 și să fie obligat pârâtul să aplice o altă sancțiune disciplinară în raport cu fapta săvârșită. În motivarea acțiunii, reclamantul a precizat că a avut calitatea de șef secție deținere interioară în cadrul Penitenciarului Jilava și că prin decizia a cărei anulare s-a solicitat s-a dispus neîntemeiat revocarea sa din funcția de conducere. A precizat că sancțiunea aplicată nu este în concordanță cu fapta săvârșită și, de asemenea, că nu s-a avut în vedere că în anii precedenți a primit calificativul „Foarte Bine” pentru activitatea desfășurată.

În drept acțiunea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 293/2004 și ale Legii nr. 554/2004 R. Pârâta A.N.P. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 2312 din 17 septembrie 2008, pronunțată în dosarul nr. 8306/2/2007 de Curtea de Apel București, a fost respinsă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că faptele săvârșite de reclamant constituie abateri disciplinare, prevăzute și sancționate de Legea nr. 293/2004. Judecătorul fondului a avut în vedere că fapta reclamantului de a nu preda telefonul mobil ridicat de la deținutul B.I. constituie abatere disciplinară gravă și nu poate fi justificată de începerea altor activități în aceeași zi și cu atât mai mult de alte evenimente care s-au petrecut în zilele următoare.

Curtea a precizat în hotărâre că, având în vedere specificul autorității publice în care-și desfășoară activitatea reclamantul, care implică multă rigoare și disciplină, abaterile săvârșite de reclamant și întregul său comportament demonstrează corectitudinea sancțiunii aplicate. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivele de recurs s-a arătat că, la data de 19 februarie 2007, unitatea în care-și desfășura activitatea a fost sesizată de către Parchetul Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu privire la faptul că deținutul B.I.

este în posesia unui telefon mobil, prin care păstrează legătura cu exteriorul locului de deținere, că apoi la 20 februarie 2007 s-a efectuat percheziția în camera deținutului respectiv, că la 21 februarie a fost informat Parchetul despre descoperirea celor sesizate și măsurile luate și că a efectuat predarea telefonului mobil la 21 martie 2007 către doi ofițeri de poliție. A precizat, de asemenea, că în perioada 22 februarie – 28 februarie, a fost în concediu, așa încât s-a aflat în situația de a întocmi cu întârziere actul în cauză, dar că anterior a informat Parchetul anterior și ca urmare nu se impunea aplicarea celei mai grave sancțiuni, respectiv destituirea din funcție.

A invocat faptul că la individualizarea sancțiunii nu s-au avut în vedere prevederile art. 63 din Legea nr. 293/2004, text în temeiul căruia trebuiau să se aibă în vedere cauzele și gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în care a fost săvârșită, gradul de vinovăție, consecințele abaterii, comportarea generală la serviciu, precum și existența altor sancțiuni. Recurentul a motivat cererea de recurs, arătând că în cauză nu sunt întrunite condițiile textului art. 63 din Legea nr. 293/2004, întrucât, chiar dacă există o întârziere în efectuarea actului de control, totuși în anii precedenți a obținut numai calificativul „Foarte Bine” și nu a fost sancționat disciplinar. M.J.L.C. – A.N.P.

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, deoarece reclamantul, prin abaterile disciplinare săvârșite, a adus atingere prestigiului instituției publice în care-și desfășoară activitatea, că a manifestat neglijență și superficialitate în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, fapte ce se încadrează în prevederile art. 61 lit. a), b) și c) din Legea nr. 293/2004 și care sunt sancționate cu revocarea din funcția de conducere. S-a arătat că, urmare a percheziției din 22 februarie 2007, reclamantul recurent, care a condus această percheziție, a nesocotit dispoziția conducerii Penitenciarului Jilava, prin păstrarea telefonului mobil în dulapul său personal, până la data când s-au prezentat doi polițiști de la I.G.P.R.

– D.I.C., faptă care a fost de natură a prejudicia prestigiul instituției și de asemenea constituie neglijență în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu și a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau autoritățile abilitate de lege. Înalta Curte, examinând probatoriile administrate, prevederile legale aplicabile, în speță, motivele de recurs formulate de reclamant, reține următoarele: Prin decizia nr. 747 din 09 noiembrie 2007, s-a aplicat reclamantului D.D.C. sancțiunea disciplinară a revocării din funcția de conducere, șef secție deținere interioară de maximă siguranță, Penitenciarul B.J.

Autoritatea pârâtă a apreciat că reclamantul a avut o comportare necorespunzătoare în serviciu, a manifestat neglijență și întârziere nejustificată în îndeplinirea atribuțiilor specifice funcției, constând în faptul că, la percheziția efectuată la 20 martie 2007 asupra deținutului B.I., s-a confiscat un telefon mobil, ca urmare a solicitării D.I.I.C.O.T., iar reclamantul a omis să predea telefonul respectiv, însoțit de documente, contrar celor dispuse de conducerea unității. În drept s-au avut în vedere prevederile art. 61 lit. a), b) și c) și art. 62 lit. b) din Legea nr. 293/2004 R, privind statutul funcționarilor publici din A.N.P. Înalta Curte apreciază că sancțiunea disciplinară aplicată de autoritatea pârâtă și menținută de instanța de fond este temeinică și legală.

Judecătorul fondului a făcut o corectă apreciere asupra legalității actului administrativ pe care recurentul îl consideră vătămător al dreptului său. Instanțele de control judiciar al legalității actului cercetează actul administrativ supus cenzurii, nu numai din punct de vedere formal, al îndeplinirii condițiilor de formă și de competență, ci și din punct de vedere al materialității faptelor și justei lor aprecieri. Probatoriul administrat în cauză și amplu analizat de prima instanță, necontestat de recurentul reclamant, demonstrează existența unor grave lacune manageriale, neîndeplinirea obligațiilor de serviciu în termen rezonabil și potrivit dispozițiilor primite de la autoritățile abilitate de lege.

În vederea determinării săvârșirii de către reclamant a faptelor reținute în sarcina sa, precum și a întrunirii condițiilor prevăzute de art. 61 din Legea nr. 293/2004 R, Înalta Curte va proceda la analiza actelor aflate la dosarul de fond. La data de 19 februarie 2007, D.I.I.C.O.T. a solicitat, cu adresa nr. 147/P/2004, Penitenciarului B.J. adoptarea de măsuri pentru identificarea și confiscarea aparatului de telefonie mobilă și a cartelei S.I.M. de la deținutul B.I., aparat cu ajutorul căruia acesta comunica în mod conspirativ cu diverse persoane din anturajul său. Prin aceeași adresă, organul de urmărire penală a precizat că rezultatul cercetărilor trebuie să fie comunicat către D.I.I.C.O.T.

Superiorul reclamantului, în aceeași zi, la 19 februarie 2007, a dispus șefului de secție efectuarea de urgență a percheziției, verificări și răspuns, indicând în mod expres că termenul pentru răspuns este de 21 februarie 2007. Percheziția s-a efectuat la 20 februarie 2007, ocazie cu care a fost confiscat telefonul mobil, directorul Penitenciarului a comunicat D.I.I.C.O.T. la 21 februarie 2007 existența și confiscarea telefonului mobil, însă reclamantul nu a predat telefonul ci l-a păstrat în dulapul personal, împreună cu documentele justificative de efectuare a percheziției, până la 21 martie 2007, când a fost remis ofițerilor de poliție care s-au prezentat la Penitenciar.

Această modalitate de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu se circumscrie prevederilor art. 61 lit. b) din Legea nr. 293/2004, în sensul neglijenței manifestate în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile abilitate de lege, precum și prevederilor art. 61 lit. c), privind întârzierea nejustificată în îndeplinirea sarcinilor de serviciu și art. 61 lit. a) privind comportamentul necorespunzător la serviciu, de natură a aduce atingere prestigiului instituției.

Neglijența manifestată în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu este evidentă și rezultă fără echivoc din faptul că reclamantul a predat telefonul numai la solicitarea expresă a D.I.I.C.O.T., susținerea acestuia că în perioada 22 februarie - 28 februarie 2007 s-a aflat în concediu de odihnă nu poate justifica înmânarea telefonului tocmai la data de 21 martie 2007, și numai la cererea autorităților competente, care au dispus efectuarea percheziției. Prin comportamentul necorespunzător la serviciu s-a adus atingere prestigiului instituției, prin aceea că, deși autoritățile abilitate solicitaseră comunicarea rezultatului cercetărilor și confiscarea aparatului de telefonie mobilă, totuși acestea nu au fost puse la dispoziția autorității respective, ci menținute în fișetul personal al reclamantului.

Întârzierea în predarea telefonului mobil nu poate fi justificată de perioada de concediu de odihnă, situată între 22 februarie - 28 februarie 2007, și pentru motivul că nici la expirarea concediului de odihnă nu s-a efectuat predarea aparatului de telefonie autorității care a dispus luarea măsurii de confiscare. Înalta Curte precizează că funcția deținută de reclamant avea un anumit specific, respectiv, șef secție deținere interioară de maximă siguranță, iar neîndeplinirea obligațiilor profesionale constituie în mod evident o cauză de perturbare a activității și prestigiului instituției. În raport de probatoriile administrate, a căror analiză s-a efectuat de instanța de fond, dar și în prezenta decizie, măsura dispusă de autoritatea pârâtă este legală și, de asemenea, satisface principiul proporționalității măsurii, principiu rezultat din aplicarea art. 6 al C.D.O.

Înalta Curte arată că sistemul de drept român, în speță cel care constituie contenciosul administrativ, respectiv Legea nr. 554/2004 R, la care se adaugă în baza art. 11 din Constituția României și prevederile C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O., instituie suficiente mijloace de protejare a drepturilor subiective, competența instanțelor de contencios administrativ fiind de natură a remedia eventualul comportament nelegal sau abuziv al autorităților angajatoare. Ca urmare judecătorul are competența de a analiza împrejurările de fapt și de drept care au determinat adoptarea măsurii disciplinare. În cauza prezentă, judecătorul fondului a efectuat analiza situației de fapt și în raport de gravitatea abaterilor, constând în încălcarea atribuțiunilor de serviciu, a concluzionat în mod temeinic că sancțiunea aplicată corespunde faptelor reclamantului.

În ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita individualizare a sancțiunii, în sensul ignorării de către autoritatea pârâtă a prevederilor art. 63 din Legea nr. 293/2004 R, Înalta Curte precizează că din considerentele anterior expuse, rezultă că sancțiunea a fost aplicată cu respectarea prevederilor textului respectiv, abaterile disciplinare fiind grave, motiv pentru care nu prezintă relevanță comportamentul anterior. Față de considerentele expuse în prezenta hotărâre, Înalta Curte apreciază că motivele de recurs sunt neîntemeiate, că soluția instanței de fond este temeinică și legală, astfel că, în baza art. 312 și 304 1 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de D.D.C. împotriva sentinței civile nr. 2312 din 17 septembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2009.