ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 722/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Brașov reclamantul Baroul Brașov a chemat în judecată pârâta SC R.C.C. SRL

Brașov și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să fie declarată

nulitatea societății pârâte în raport de caracterul ilicit al obiectului său de

activitate, desemnarea unui lichidator conform prevederilor art. 58 alin. (2)

din Legea nr. 31/1990, modificată și să fie obligată pârâta la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de

chemare în judecată, reclamantul a susținut că în obiectul său de activitate

pârâta a inclus și activități de consultanță juridică și că astfel a încălcat

prevederile Legii nr. 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat cât și

ale Legii nr. 514/2003 privind exercitarea profesiei de consilier juridic.

Toate aceste activități, potrivit reclamantului, nu constituie fapte de comerț,

iar introducerea lor în obiectul de activitate al unei societăți comerciale

contravine Codului comercial art. 3 și celor două acte normative mai sus

menționate. În drept au mai fost invocate dispozițiile art. 58,

art.

7 și

art.

5 lit. c) din Legea nr. 31/1990

potrivit căruia nulitatea unei societăți comerciale se poate cere atunci când

obiectul său de activitate este ilicit sau contrar ordinii publice.

Tribunalul Brașov prin

sentința civilă nr. 2404/C din 21 mai 2007 a respins acțiunea ca rămasă fără

obiect, întrucât a constatat că până la prima zi de înfățișare, pârâta și-a

modificat obiectul de activitate înlăturând activitatea de consultanță

juridică. Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de reclamant, Tribunalul

a apreciat că în raport de prevederile art. 275 C. proc. civ. conduita pârâtei

care și-a modificat obiectul de activitate până la primul termen de judecată,

echivalează cu o recunoaștere a pretențiilor de natură să o exonereze de plata

cheltuielilor de judecată.

Apelul declarat de

reclamantul Baroul Brașov, care viza sentința numai în partea care privea

neacordarea cheltuielilor, a fost respins prin decizia nr. 127/AP din 11

septembrie 2007 de către Curtea de Apel Brașov.

Răspunzând criticilor

formulate, curtea de apel constată că dispozițiile art. 275 C. proc. civ. își

găsesc pe deplin aplicabilitatea în cauză, urmare a recunoașterii de către

pârâtă a pretențiilor reclamantului. Mai mult, a reținut instanța de apel,

pârâta până la prima zi de înfățișare a executat obligația de a modifica actul

constitutiv. În aceste condiții Curtea a apreciat că pârâta nu poate fi

obligată la plata cheltuielilor de judecată pentru acest motiv dar și datorită

faptului că acțiunea reclamantului a fost respinsă. Au fost înlăturate prin

aceeași decizie și criticile potrivit cărora în cauză societatea era de drept

în întârziere în conformitate cu art. 43 și

art.

56 C. com., motivat de faptul că

aceste dispoziții nu sunt aplicabile decât acțiunilor în care sunt puse în

discuție pretenții evaluabile în bani, purtătoare de dobânzi. S-a respins și

critica privind existența culpei pârâtei încă din momentul autorizării

societății motivat de faptul că până la modificarea actului constitutiv

autorizarea societății a fost efectuată pe baza încheierii judecătorului

delegat care se bucură de autoritatea lucrului judecat.

Împotriva deciziei instanței

de apel reclamantul Baroul Brașov a declarat recurs solicitând modificarea

hotărârii atacate în sensul admiterii cererii privind acordarea cheltuielilor

de judecată ocazionate de proces.

Recurenta a invocat motivul

de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ., pentru a susține

nelegalitatea deciziei în partea care privește neacordarea cheltuielilor de

judecată și o aplicare greșită a dispozițiilor art. 275 C. proc. civ.

În argumentarea acestei

nelegalități, recurentul a susținut că:

- societatea pârâtă a fost

pusă în întârziere prin publicarea în Monitorul Oficial a deciziei nr. 22 din 12

iunie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție potrivit căreia

cererile de autorizare, constituire și de înmatriculare a societăților

comerciale de consultanță, asistență și reprezentare juridică sunt

inadmisibile;

- art. 82 alin. (1) din Legea

nr. 51/1995, republicată, privind organizarea și exercitarea profesiei de

avocat, încă de la data intrării în vigoare a stabilit că persoanele fizice sau

juridice autorizate în baza altor acte normative care își desfășoară

activitatea de consultanță juridică își încetează de drept activitatea;

- prin art. 274 alin. (3) C.

proc. civ. creează o situație discriminatorie a avocaților față de alte

persoane auxiliare instanței de judecată (experți, interpreți, executori)

întrucât numai în cazul avocaților instanța nu poate cenzura onorariile;

- dispozițiile art. 275 C.

proc. civ. nu au aplicabilitate în cauză întrucât introducerea acțiunii a fost

determinată de culpa pârâtei care și-a stabilit un obiect de activitate ilicit;

- punerea în întârziere a

societății pârâte nu se impunea având în vedere că acțiunea nu avea ca obiect

executarea unor obligații, iar dacă s-ar considera că punerea în întârziere

s-ar impune, față de natura comercială a litigiului, pârâta era de drept în

întârziere.

Recursul este nefondat.

Înainte de a trece la

examinarea criticilor evocate de recurent trebuie lămurit obiectul cererii care

s-a dedus spre soluționare primei instanțe. În acest sens trebuie reținut că

acțiunea își are izvorul în prevederile Legii nr. 31/1990, art. 56 lit. c) și

nu constituie o acțiune în pretenții pentru ca debitoarea să fie de drept în

întârziere în sensul art. 43 C. com. Deși dispozițiile menționate care au

constituit temeiul acțiunii se găsesc într-o lege care reglementează

„societățile comerciale”, obiectul acțiunii nu se referă la obligații

comerciale de natură patrimonială așa încât și din acest punct de vedere nu se

poate reține susținerea potrivit căreia pârâta intimată era de drept în

întârziere. Prin urmare, în raport de această precizare prima critică în

legătură cu faptul că în speță debitorul obligației dedusă judecății era de

drept în întârziere va fi respinsă.

Argumentele recurentului

întemeiate pe caracterul obligatoriu al deciziei în interesul legii pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție la 12 iunie 2006 cu privire la

inadmisibilitatea cererilor de autorizare a societăților comerciale având ca

obiect consultanță juridică, precum și cele vizând unele prevederi din Legea nr.

51/1995, sunt lipsite de relevanță juridică pentru soluționarea cererii de

acordare a cheltuielilor de judecată, ele constituind argumente de drept

material, de fond pentru justificarea îndreptățirii cererii în nulitate

formulată și care au fost recunoscute de societatea pârâtă prin actul adițional

consimțit, de intrare în legalitate sub aspectul obiectului său principal de

activitate.

Chestiunea aplicării

dispozițiilor procedurale privind acordarea cheltuielilor de judecată a fost

abordată în această speță prin negarea aplicării art. 275 C. proc. civ. la care

s-a referit instanța de apel. Potrivit recurentului în cauză erau aplicabile

dispozițiile art. 274 C. proc. civ. care se întemeiază pe culpa procesuală.

Recurenta a considerat că pârâta s-a aflat în culpă procesuală de la momentul

înmatriculării societății cu un obiect de activitate contrar legii.

Critica nu va fi reținută

întrucât „culpa procesuală” este legată de declanșarea unui proces iar „a cădea

în pretenții” în sensul art. 274 C. proc. civ. înseamnă a pierde procesul. Cu

alte cuvinte textul se referă la o atitudine procesuală pasivă și nu la

situații în general culpabile apreciate din punct de vedere al litigiului supus

spre rezolvare instanței de fond. În consecință față de soluția adoptată, în

mod corect instanța de apel s-a oprit asupra prevederilor art. 275 C. proc.

civ. care se referă la situația particulară a pârâtei care a recunoscut la

prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului. În aplicarea acestor

prevederi s-a verificat ipoteza a doua a art. 275 C. proc. civ. care se referă

la punerea în întârziere a debitorului obligației înainte de chemarea în

judecată.

Prin urmare, pentru a

înlătura regula stabilită de acest text potrivit căruia pârâtul nu va fi

obligat la plata cheltuielilor de judecată dacă a recunoscut la prima zi de

înfățișare pretențiile reclamantului, instanța a examinat excepția privind

punerea în întârziere înainte de chemarea în judecată. Din acest punct de

vedere este de observat că până la prima zi de înfățișare a fost modificat

obiectul de activitate ceea ce echivalează cu o recunoaștere efectivă a

pretențiilor reclamantului, iar pârâtul nu era de drept în întârziere și nici

nu a fost pus în întârziere de reclamant, care nu și-a anunțat intenția de a

declanșa un litigiu în cazul neexecutării de bunăvoie a obligației.

Critica în legătură cu

intervenția instanței în contractul de asistență juridică printr-o apreciere a

muncii avocatului, care se referă la prevederile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., nu are legătură cu litigiul pentru că în cazul de față cheltuielile de

judecată nu au fost acordate întrucât s-a constatat că nu sunt îndeplinite

cerințele legale. Prin urmare nefiind vorba de o reducere a cheltuielilor de

judecată susținerile recurentului nu au suport în această speță. Problema

aplicării de principiu a art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a fost dezlegată de

Curtea Constituțională prin mai multe decizii care au făcut trimitere și la

jurisprudența C.E.D.O. Aceasta a statuat că rambursarea cheltuielilor de

judecată în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale se recuperează numai în

măsura în care „au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil”.

Cu referire la discriminarea între experți și avocați, Curtea Constituțională

referindu-se la dispozițiile legale amintite a statuat prin Decizia nr. 492/2006

că între cele două categorii de liber profesioniști, dispozițiile procedurale

nu creează nicio discriminare.

Mai trebuie precizat că

interdicția din Legea nr. 51/1995 privind desfășurarea activității de

consultanță care se referă la autorizări anterioare apariției legii, nu poate

fi primită în termenii propuși de recurent câtă vreme în Legea nr. 31/1990

există o reglementare specială pentru constituirea societăților comerciale cu

nerespectarea dispozițiilor legale care deschid calea acțiunii în anularea

societății, urmată de altfel de recurent.

În consecință, față de cele

ce preced potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul Baroul Brașov împotriva deciziei nr. 127/AP din 11 septembrie

2007 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 februarie 2008.