ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2981/2010

Asupra recursului civil de față, După verificarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 215 din 23 aprilie 2009, Tribunalul Arad, secția civilă, a admis în parte acțiunea promovată de reclamantul B.F.G. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a obligat pârâta să plătească reclamantului 55.000 Euro daune materiale și morale, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a fost condamnat prin sentința penală nr. 487/2006 a Tribunalului Arad la 16 ani închisoare. Prin decizia nr. 5756/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de reclamant și a dispus achitarea acestuia, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap.

la art. 10 lit. a) C. proc. civ., pentru infracțiunile prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000. Reclamantul s-a aflat în stare de detenție de la 15 decembrie 2005 și până la 3 decembrie 2007. Tribunalul a reținut că reclamantul ar fi putut realiza venituri, chiar din muncă ocazională, în cuantum de 1000 lei lunar, ceea ce, pe parcursul a 2 ani, reprezintă 24.000 lei, care, cumulat cu plata făcută avocaților înseamnă 64.200 lei, echivalentul a aproximativ 15.000 Euro. Tribunalul a mai reținut că suma de 40.000 Euro reprezintă o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Prin decizia nr. 230 din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelurile declarate de reclamant și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța de apel a reținut că reclamantul a fost achitat de instanța supremă în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există). Or, potrivit art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. are dreptul la repararea pagubei și persoana care a fost privată de libertate în mod nelegal, privarea nelegală de libertate fiind stabilită prin hotărâre definitivă de achitare. Instanța de apel a mai reținut că suma solicitată de reclamant, de 3 milioane de Euro, este exagerat de mare și ar transforma repararea pagubei într-un instrument de îmbogățire fără justă cauză. A mai reținut instanța de apel, că reclamantul nu a făcut dovada contactării unor boli cronice, grave, pe durata detenției, că soția sa a făcut împrumuturi anterior arestării și că încetarea raporturilor de muncă ale soției sale a avut loc prin acordul ambelor părți.

La stabilirea valorii prejudiciului moral, prima instanță a avut în vedere criterii obiective, cum ar fi vârsta reclamantului și consecințele pe care condamnarea le-a avut asupra statutului său social și al familiei sale, suferințele fizice și psihice și vătămarea demnității și onoarei sale. In ceea ce privește prejudiciul material, instanța de apel a reținut că reclamantul a dovedit suma achitată cu titlu de onorarii de avocat, iar baza de calcul pentru veniturile nerealizate a fost de 1.000 lei lunar. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice, pentru Statul Român. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. , recurentul a arătat că decizia este nelegală.

Cererea reclamantului este inadmisibilă, deoarece achitarea s-a dispus în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. și nu în temeiul art. 10 lit. j), așa cum prevede art. 504 alin. (3) din același cod. Aprecierea și acordarea de către instanțe a sumei de 1000 lei lunar este nejustificată, raportat la salariul minim brut pe țară și la pregătirea reclamantului. Principiul reparării integrale a pagubei împiedică acordarea unor sume de bani nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real. Reclamantul nu a dovedit în nici un fel că a realizat venituri anterior arestării, contractele cu diferite bănci sunt pe numele soției și au fost realizate înainte de arestare, iar sumele cheltuite pentru onorariile de avocat, raportat la înscrisurile cauzei, sunt prea mici.

Soția reclamantului și-a încetat activitatea ca urmare a acordului părților, iar nu ca urmare a arestării reclamantului. De asemenea, susține recurentul, raportat la jurisprudența CEDO, daunele morale acordate de instanța de fond și de apel sunt prea mari, reclamantul nedovedind că a suferit din cauza detenției sau că a contactat boli grave. Daunele morale, conform jurisprudenței CEDO, trebuie să aibă un caracter simbolic din punct de vedere financiar, de genul un Euro, deoarece reparația morală se poate realiza doar prin repararea imaginii publice. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen. are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s- a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Prin urmare, textul de lege nu se referă doar la ipoteza art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc.

pen. așa cum susține recurentul, ci la toate ipotezele în care s-a dispus achitarea și a avut loc privarea sau restrângerea ilegală de libertate. Nu sunt reale nici susținerile recurentului că, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., despăgubirile morale trebuie să aibă un caracter simbolic din punct de vedere financiar, deoarece, atât art. 5 alin. (5) cât și art. 41 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale consacră principiul reparației echitabile, iar nu principiul reparației simbolice. Astfel, potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen. la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Dispozițiile legii interne și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul material și moral și nici la un anumit cuantum al reparației, în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenție. In ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea și cuantificarea acestuia ridică probleme atât pentru solicitant, cât și pentru instanțele de judecată. Este important însă, ca atunci când circumstanțele cauzei justifică acordarea unei reparații, aceasta să nu fie teoretică și iluzorie, căci altfel s-ar goli de conținut dreptul garantat de art. 505 alin. (1) C. proc.

pen. și protecția oferită de art. 5 parag. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Instanțele au avut în vedere, așa cum s-a arătat, perioada în care reclamantului i-a fost îngrădită libertatea, vârsta și consecințele pe care condamnarea le-a avut asupra statutului său social și familiei sale, suferințele fizice și psihice, precum și vătămarea demnității și onoarei reclamantului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, însăși, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate. Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei reclamantului, atât în ceea ce privește viața sa privată cât și cea socială, prin raportare și la perioada lungă de 2 ani de arestare preventivă.

In ceea ce privește întinderea prejudiciului material, recurentul face o serie de critici care nu sunt critici de legalitate, ci de temeinice și, prin urmare nu permit încadrarea recursului în nici una din ipotezele avute în vedere de art. 304 C. proc. civ. Acestea sunt criticile referitoare la faptul că suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru onorariile avocatului nu este conformă înscrisurilor aflate la dosar și că suma avută în vedere ca venit mediu lunar este nejustificat de mare. De asemenea, recurentul formulează critici străine de cauză, deoarece nici instanța de fond și nici instanța de apel nu a acordat despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului material reprezentând contravaloarea împrumuturilor efectuate la bănci de soția reclamantului sau prejudiciul suferite ca urmare a desfacerii contractului de muncă al soției.

Dimpotrivă, aceste pretenții ale reclamantului au fost respinse atât de prima instanță, cât și de instanța de apel. Prin urmare, pentru toate considerentele mai sus expuse, recursului pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice se va privi ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca atare. Având în vedere dispozițiile art. 274 C. proc. civ. , recurentul, care a căzut în pretenții, va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimat, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E R espinge recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 230 din 28 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Obligă recurentul la plata sumei de 610,69 lei către intimatul B.F.G., reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 mai 2010.