ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 934/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 934/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta SNTFM C.M. SA – Sucursala Craiova a chemat în judecată SC

S.I. SA solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța

să fie obligată pârâta la plata sumei de 8.123.397.732 lei reprezentând

majorări de întârziere calculate conform clauzei stipulată în art. 9.2

din contract, calculate până la data de 10 octombrie 2004 și în

continuare până la data plății integrale a debitului, la

10.447.623.777 lei reprezentând reduceri tarifare acordate în mod eronat în

perioada 26 martie – 6 iulie 2004, cu dobândă legală și

reactualizarea sumelor în funcție de rata inflației.

În cauza care a format obiectul dosarului nr.

1460/COM/2004, pârâta SC S.I. SA a formulat cerere reconvențională

prin care a solicitat obligarea SNTFM C.M. SA – Sucursala Craiova la plata sumei

de 1.250.000 ron reprezentând asigurare plăți facturi prin depozit bancar

constituit la contract.

Potrivit SC S.I. SA, suma de 1.250.000 ron s-a

achitat cu ordinele de plată menționate în cererea reconvențională,

astfel că în raport și de concluziile expertizei efectuate în dosarul

nr. 1460/2004, prin care se soluționează cererea principală,

reținerea sumei achitate din depozitul constituit pentru contractul

încheiat în anul 2004 este nejustificată.

Cererea reconvențională al

cărei conținut a fost rezumat mai sus a fost disjunsă și

s-a pronunțat sentința nr. 1430 din 3 iulie 2008 de către

Tribunalul Dolj. Prin această sentință a fost admisă

acțiunea SC S.I. SA iar reclamanta-pârâtă SNTFM C.M. SA – Sucursala

Craiova a fost obligată la plata sumei de 1.250.000 lei reprezentând

asigurare plăți facturi prin depozit bancar constituit la contract

și la plata sumei de 17.754 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că acest dosar a fost format în urma disjungerii cererii

reconvenționale pe care a formulat-o la data de 11 noiembrie 2004 SC S.I.

SA București împotriva SNTFM C.M. SA – Sucursala Craiova, obiectul cererii

reconvenționale constituindu-l plata sumei de 1.250.000 lei, reprezentând asigurare

plată facturi prin depozit bancar constituit la contract.

Pe fondul cererii reconvenționale,

tribunalul a stabilit că raportul juridic dintre părți are la

bază contractul, prin care o parte, reclamanta, se obliga să

restituie un depozit bancar în sumă de 12.000.000.000 lei la

dispoziția pârâtei iar aceasta în conformitate cu prevederile art. 8.5 alin.

(2), în cazul în care SC S.I. SA București nu achita facturile în termen

de 5 zile putea opera decontarea asupra depozitului constituit asupra

contractului, încheiat la 8 ianuarie 2008, ale cărui efecte s-au produs

până la 13 august 2004 când a fost reziliat.

În continuare, tribunalul a avut în vedere expertizele

extrajudiciare și a stabilit că depozitul care s-a constituit prin

contractul din 2004 a fost folosit de către SNTFM C.M. SA – Sucursala

Craiova pentru achitarea facturilor aferente contractului, încălcându-se

prevederile art. 8.5 din contractul încheiat în anul 2004 în care nu se

prevedea posibilitatea ca SNTFM C.M. SA Craiova să utilizeze depozitul

constituit în anul 2004, pentru achitarea facturilor restante.

Împotriva sentinței nr. 1430/307/2008

și a încheierii de ședință din data de 5 iunie 2008

pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, în

dosarul nr. 1534/63/2007, a declarat apel SNTFM C.M. SA, Sucursala Craiova.

În argumentarea criticilor aduse încheierii,

apelanta a susținut că în mod greșit instanța de fond după

suspendarea acestei cauze admisă în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc.

civ. a revenit asupra suspendării, iar după repunerea cauzei pe rol a

pronunțat sentința nr. 1430/2008 fără să

țină seama de faptul că prin încheierea din 6 decembrie 2007

instanța a menținut măsura suspendării.

Cât privește fondul cauzei, apelanta a criticat

faptul că prima instanță a soluționat cererea

reconvențională în lipsa oricăror probe, bazându-se pe extrase

din expertizele extrajudiciare care nu reflectă concluziile finale,

încălcând astfel principiul rolului activ și al aflării

adevărului.

În continuare, pe fondul cauzei, SNTFM C.M. SA

a arătat că s-a încheiat contractul din data de 8 ianuarie 2004 numai

cu condiția preluării debitului aferent anului 2003 în cadrul noului

contract așa cum reiese din prevederile art. 12.12 și a

achitării acestuia conform angajamentului asumat prin adresa din 8

ianuarie 2004. A mai arătat că respectivul depozit bancar a fost

constituit la dispoziția SNTFM C.M. SA – Sucursala Craiova pentru a

asigura plata facturilor de transport neachitate de SC S.I. SA București,

iar cu suma de 1.250.000 lei au fost achitate facturile restante aflate în

soldul debitor al SNTFM C.M. SA – Sucursala Craiova.

În ce privește modalitatea de operare a

facturilor restante a arătat că a respectat art. 8.11, 8.12 din

contract, art. 2 din Legea contabilității nr. 82/1991 operarea fiind

notificată și reclamantei reconvenționale. În dovedirea

criticilor aduse sentinței fondului apelanta a depus sentințele

și deciziile pronunțate în soluționarea acțiunii principale

din care a fost disjunsă cererea reconvențională, încheierile din

5 iunie 2008 și 6 decembrie 2007, dispoziția nr. 75 din 31 decembrie

2003, notificările 23 martie 2004,din 4 martie 2004 adresele din 26 martie

2004 și din 3 ianuarie 2004 nota din 12 ianuarie 2004, contractul din 2004.

Prin susținerile din întâmpinare

intimata a combătut toate susținerile apelantei, iar ca probe au fost

depuse telegrama din 19 ianuarie 2004, facturile fiscale din 16 ianuarie 2004

din 23 ianuarie 2004 precum și situația facturilor aflate în sold la

data de 8 ianuarie 2004, concluzia finală a intimatei fiind aceea că

soluția instanței de fond este temeinică.

Prin decizia nr. 32 din 18 februarie 2009 a

fost respins apelul pârâtei SNTFM C.M. SA – Sucursala Craiova.

Analizând sentința primei instanțe

prin prisma motivelor invocate Curtea de Apel a apreciat că nu au fost

încălcate formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ. prin respingerea cererii de conexare a dosarelor. Referindu-se la

dispozițiile art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Curtea a stabilit

că se află într-un caz de suspendare facultativă, instanța

fiind în măsură să aprecieze asupra legăturii dintre cele

două cauze pendinte. A confirmat instanța de apel faptul că

dezlegarea cauzei dată în acest dosar nu depinde de dezlegarea

acțiunii principale care se judecă în cadrul dosarului.

Pe fondul cauzei a reținut încălcarea

de către apelantă a clauzelor contractului care aveau ca obiect plata

centralizată a tarifelor de transport și a tarifelor accesorii precum

și acordarea de reduceri tarifare la expedițiile de marfă

derulate în trafic local. Citând dispozițiile art. 977 C. civ., și art.

8.5 alin. (1) din contract, Curtea de Apel a ajuns la concluzia că apelanta

era îndreptățită să folosească depozitul constituit

conform contractului încheiat pentru anul 2004 numai pentru debitele aferente

anului 2004 nu și pentru restanțele provenind din anul 2003. Având în

vedere și concluziile expertizelor extrajudiciare care au atestat faptul

că depozitul bancar a fost utilizat de SNTFM C.M. SA – Sucursala Craiova

pentru achitarea facturilor provenind din anul 2003, cât și clauzele contractului

(8.11 și 8.12), Curtea de Apel a ajuns la concluzia că sentința

tribunalului este legală și temeinică.

Împotriva deciziei nr. 32 din 18 februarie

2009 pronunțată de Curtea de Apel Craiova a declarat recurs SNTFM C.M.

SA – Sucursala Craiova, prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a

susținut:

sunt nule întrucât au fost făcute în baza unor hotărâri

judecătorești care au fost pronunțate cu neobservarea formelor

legale. Conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., vătămarea

suferită de societatea recurentă constă în obligarea

nelegală la plata sumei de 1.250.000 ron.

- Disjungerea ca măsura luată prin

sentința desființată nu se putea dispune după ce s-au

închis dezbaterile și s-au pus concluzii în fond.

nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (8) și (9) C. proc. civ. s-a

invocat interpretarea greșită a actului dedus judecății,

contractul, care avea ca obiect plata centralizată a tarifelor de

transport și a tarifelor accesorii, precum și acordarea de reduceri

tarifare la expedițiile de mărfuri derulate în trafic local. Potrivit

autoarei recursului la finele contractelor încheiate, care aveau ca obiect plata

centralizată a tarifelor de transport și acordarea de SNTFM C.M. SA –

Sucursala Craiova a reducerilor tarifare, trebuia realizată regularizarea

finală, scop în care s-au emis un număr de 5 facturi enumerate în

cererea de recurs. Pentru anul 2004, intimata a solicitat încheierea unui nou

contract obligându-se prin înscrisul din 8 ianuarie 2004 să achite restanțele

existente, până la data de 31 ianuarie 2004. Întrucât intimata a

beneficiat de această facilitate acordată la încheierea contractului

pe anul 2004, în baza art. 12.12 introdus în contract, SNTFM C.M. SA –

Sucursala Craiova a încercat recuperarea creanței restante din depozitul

constituit așa cum s-a convenit de părți cu scopul de a continua

relațiile contractuale pe anul 2004. Din modul de efectuare a

plăților în perioada mai-iulie 2004, din contabilitatea SC S.I. SA

și documentele privind exercițiul financiar al anului 2004 precum

și din punctajul din 30 august 2008 rezultă că debitul aferent

celor 5 facturi a fost lichidat prin utilizarea depozitului așa cum s-a

stabilit la încheierea contractului.

3.- În același sens, recurenta a

susținut că suma de 1.250.000 lei a fost achitată așa cum

rezultă din evidența contabilă a ambelor părți, astfel

că în mod greșit a fost obligată la plată, soluțiile

pronunțate fiind rezultatul greșitei interpretări a clauzelor

contractului. În legătură cu acest mod de stingere a

obligațiilor restante, recurenta a arătat că acest procedeu a

fost utilizat și în anii 2002-2003, fără ca intimata să aibă

o poziție de inducere în eroare a instanțelor.

Recurenta a conchis că numai prin interpretarea

greșită a voinței părților, încălcând

dispozițiile art. 977 C. civ., instanțele au ajuns la o concluzie

greșită urmare căreia a fost obligată la plata sumei

reținută în contul datoriei restante provenind din anul 2003 sub

pretextul că nu aceasta a fost intenția părților,

reținută prin contractul încheiat pentru anul 2004.

4.- În încheiere, recurenta a reluat susținerile

privind respingerea greșită a cererii de suspendare a cauzei de

față în condițiile în care acțiunea principală era,

după desființare, pe rolul Tribunalului Dolj cu termen de judecată

la 3 aprilie 2009, iar soluția din acțiunea principală este în

strânsă legătură cu cererea reconvențională.

Pentru toate aceste motive recurenta s-a

considerat îndreptățită să solicite admiterea recursului

și în fond modificarea deciziei și sentinței în sensul

respingerii reconvenționalei formulată de SC S.I. SA București.

Intimata prin întâmpinare a solicitat

respingerea recursului apreciind că suspendarea cauzei din acest dosar în

mod corect a fost respinsă, concluzie față de care a arătat

că nu sunt încălcate prevederile art. 105 alin. (2) și art. 244 alin.

(1) C. proc. civ.

Și, celelalte critici au fost apreciate ca

nefondate, intimata invocând în acest sens dispozițiile art. 969 C. civ.

și prevederile art. 8.3, 8.4 și 8.5 din contract.

După analiza facturilor și a

plăților efectuate cu ordinele de plată la care a făcut referire,

intimata a ajuns la concluzia că adresa din 8 ianuarie 2004 se referă

la soldul facturilor înregistrate în contabilitate la data de 8 ianuarie 2004

și pentru că facturile au fost primite la 9 ianuarie 2004 și

contabilizate la data de 12 ianuarie 2004 și respectiv la 23 ianuarie 2004

a considerat că nu puteau face obiectul adresei nr. 048 din 8 ianuarie

2004.

În final, intimata a arătat că nu

s-au încălcat prevederile art. 8.3 din contract, art. 969 și art. 977

C. civ., soluțiile anterior pronunțate fiind legale și

temeinice.

Recursul este fondat.

Înalta Curte va lua în examinare motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care poate fi

invocat atunci când instanța interpretând greșit actul dedus

judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia.

În temeiul acestor prevederi recurenta a

reproșat instanțelor anterioare faptul că au încălcat

principiul pacta sunt servanda întrucât nu au ținut seama de regulile de interpretare

a clauzelor contractelor.

Sub aspectul evocat trebuie precizat mai

întâi că interpretarea contractului, atunci când este necesară, este

un atribut al instanțelor devolutive. Cu toate acestea instanței de

recurs i se poate aduce spre analiză interpretarea contractului atunci când

pe calea interpretării sau a neimplicării instanțelor anterioare

în lămurirea clauzelor convenției nu s-au putut stabili drepturile

și obligațiile care izvorăsc din convenție pentru că

nu s-a determinat înțelesul vădit neîndoielnic al acesteia.

În fine, nedeterminarea corectă a

voinței reale a părților are drept consecință

imposibilitatea de a analiza legalitatea deciziei anterior pronunțată

întrucât de determinarea raporturilor juridice dintre părți depinde

controlul de legalitate.

Din istoricul litigiului dedus

judecății rezultă că între părțile în proces s-au

derulat raporturi juridice în perioada 2002-2004 convențiile având ca obiect

plata centralizată a tarifelor de transport și accesorii și

acordarea de către SNTFM C.M. SA – Sucursala Craiova a reducerilor

tarifare convenite prin contractele încheiate. În discuție este contractul

care s-a încheiat în condițiile în care pentru anul 2003 nu s-a realizat

regularizarea finală a plăților. În acest context în care a

existat un debit nelichidat, prin adresa din 8 ianuarie 2004 s-a solicitat

încheierea contractului de plată centralizată pe anul 2004,

societatea intimată, inițiatoarea acestei solicitări, indicând,

pe de o parte, debitul existent la data de 8 ianuarie 2004 iar, pe de altă

parte, angajându-se să facă plățile prin compensare, sau în

alt mod. În continuare, s-a precizat de debitoare prin aceeași adresă

faptul că suma respectivă reprezintă datorii operative care

urmează să fie lichidate.

Mai este de observat că voința

intimatei de a proceda conform propunerii făcute prin înscrisul înaintat

recurentei se regăsește în cuprinsul contractului, în art. 12.12,

prin care se reconfirmă existența la data de 8 ianuarie 2004 a

creanței stabilită prin adresa SC S.I. SA și se stabilește de

comun acord eșalonarea plăților.

Din acest context al negocierii anterioare încheierii

contractului și al modului în care s-au derulat plățile, trebuia

desprinsă de instanțele anterioare, intenția comună a

părților la momentul încheierii contractului. În acest sens, art. 977

C. civ. trebuia observat de instanța de apel într-o analiză mai profundă

a declarațiilor de voință, iar intenția comună trebuia

desprinsă nu după sensul formal exprimat prin apărările

care s-au formulat în cauză. Din acest punct de vedere între

declarațiile părților și intenția lor reală în

măsura în care există contradicție dreptul de a lămuri

această contradicție îi revenea, în temeiul art. 977 C. civ.,

instanței anterioare. Nu în ultimul rând, în materie comercială,

pentru securitatea convențiilor, supremația voinței reale nu se

poate desprinde doar din sensul literal al contractului ci și din

elementele extrinseci ale acestuia din împrejurările în care a fost

încheiat contractul și din modalitatea de lucru, sau altfel spus din,,obișnuințele”

sau uzanțele care s-au stabilit între părți în derularea raporturilor

juridice. Din conținutul deciziei Curții de Apel, Înalta Curte a

constatat că instanța de control devolutiv s-a mulțumit să

se refere strict formal la dispozițiile art. 8.5 alin. (1) din contract,

fără să observe dispozițiile art. 12.12 și

consecința acestora în raport de voința reală existentă la

momentul încheierii contractului. În sensul acestei concluzii, a insuficientei

analize a contractului, este și faptul că s-au utilizat expertizele

extrajudiciare sub aspect formal fără să fie integrate

concluziile utilizate, în determinarea raportului juridic dedus

judecății prin cererea reconvențională, care, în mod

evident, au legătură cu acțiunea principală din care s-a

disjuns această cauză.

Rezumând, argumentele de mai sus, se va

reține că, în adevăr, în interpretarea contractului s-a dat

eficiență art. 977 C. civ. pentru a se admite puterea de lege a

convenției pentru ca, apoi să se stabilească fără

dubiu, obligațiile asumate de părți, urmare voinței lor

reale.

În consecință, pentru reanalizarea

eficientă a clauzelor contractului se va ține seama de lipsa de

concordanță dintre sensul literal al stipulațiilor contractuale

și intenția reală a părților în contextul adresei

și a

“

modalității de lucru” care s-a stabilit între

părți la negocierea și încheierea contractelor anterioare a

modalităților de lichidare a datoriilor anterioare încheierii

convențiilor, precum și a comportării ulterioare a

părților în legătură cu utilizarea depozitului. În

contextul acestei analize se va aprecia și dacă este cazul să se

completeze probele cu verificări contabile punctuale în legătură

cu facturile în litigiu și cu modalitatea lor de stingere operată în

contabilitatea ambelor părți.

De asemenea, sub aspectul interpretării

contractului se va ține seama și de faptul că o clauză este

stipulată de părți cu scopul de a produce efecte juridice (regula

potius ut valeat) sens în care se impune examinarea în context a art. 12.12,

dar și în raport de intenția fiecărei părți,

cunoscută la momentul încheierii contractului.

Pentru argumentele expuse și având în

vedere că pentru determinarea corectă a raporturilor juridice dintre

părți se impune reanalizarea clauzelor contractului, analiză

care nu este distinctă de contextul probator, care urmează să

fie reconsiderat și completat, în raport și de dispozițiile art.

314 C. proc. civ., care vor fi raportate la art. 304 alin. (8) C. proc. civ.,

recursul conform art. 312 C. proc. civ. va fi admis în sensul dispozitivului.

În ce privește critica adusă

modului de aplicare a art. 244 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va

reține că aceste prevederi vizează suspendarea facultativă a

judecății, aprecierea aplicării lor fiind la îndemâna

instanței anterioare în vederea bunei administrări a justiției, așa

încât critica nu va fi reținută. În rejudecare se va stabili

dacă, după analiza raporturilor juridice care izvorăsc din

cererea reconvențională, dezlegarea pricinii ține de existența

sau inexistența dreptului care face obiectul judecății din

cererea principală.

Această apreciere va avea în vedere

faptul că în urma desființării hotărârilor din acel dosar,

cauza a fost trimisă pentru rejudecare, iar la acest moment trebuie

stabilit și dacă acea cauză este pendinte, respectiv dacă

face obiectul altei judecăți. Nu este lipsit de relevanță

ca în această apreciere să se țină seama de dispozițiile

art. 7205 C. proc. civ., potrivit cărora cererea reconvențională

a fost primită apreciindu-se că derivă din același raport juridic.

În fine, facultatea de a aprecia asupra suspendării față de

contextul cauzei aparține instanței de trimitere.

În consecință,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SNTFM C.M.

SA – Sucursala Craiova declarat împotriva deciziei comerciale nr. 32 din 18 februarie

2009 a Curții de Apel Craiova, secția comercială, casează

decizia recurată și trimite cauza pentru rejudecarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 5 martie 2010.