ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 466/2010

Asupra conflictul negativ de competență de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 566 din 15 aprilie 2009, a admis excepția necompetenței materiale privind soluționarea capătului 2 de cerere din acțiunea formulată de reclamanții C.A.R. și I.S.C., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și A.N.R.P. și a declinat competența de soluționare în favoarea Curții de Apel București, dispunând totodată judecarea primului capăt de cerere, pe care l-a reținut spre soluționare.

În acest sens instanța a reținut că, prin acțiunea înregistrată la data de 20 martie 2009, reclamanții au solicitat restituirea, prin echivalent, a imobilului situat în București, în principal, prin alte bunuri sau servicii oferite de Municipiul București, respectiv prin compensare cu imobilul teren situat în București, sector 2, iar în subsidiar prin acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plata de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Constatând că la termenul de judecată din data de 15 aprilie 2009, reclamanții și-au precizat cererea în sensul că înțeleg să se judece cu pârâtul Municipiul București în ceea ce privește capătul 1 de cerere, privind soluționarea notificării prin compensare, în condițiile Legii nr. 10/2001, iar în privința capătului 2 de cerere, privind acordarea despăgubirilor înțeleg să se judece cu Statul Român și A.N.R.P., în condițiile Legii nr. 247/2005, tribunalul a admis excepția necompetenței sale materiale în ceea ce privește soluționarea capătului doi de cerere, excepție invocată din oficiu.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, de Legea nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să stabilească modalități diferite de contestare a dispozițiilor/deciziilor emise în baza Legii nr. 10/2001, în competența de soluționare a unor organe diferite, în funcție de aspectele contestate, astfel încât, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 contestația referitoare la stabilirea calității de persoană îndreptățită și la restituirea în natură a imobilului, cade în sarcina tribunalului, iar conform art. 13 și art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru stabilirea cuantumului final al despăgubirilor fiind competentă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, după procedura prevăzută de art. 6 din acest act normativ, soluționarea contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de această comisie, cade în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, în condițiile stabilite de Legea nr. 554/2004; a fost invocată în acest sens și Decizia nr. XX pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în urma admiterii recursului în interesul legii.

Primind cauza spre soluționare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3172 din 9 octombrie 2009, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă, trimițând cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de competență. În acest sens s-a reținut că cel de al doilea capăt de cerere, privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind preluarea abuzivă a unor imobile, are caracter accesoriu în raport cu primul capăt de cerere, referitor la restituirea prin compensare cu alte bunuri sau imobile și prin urmare este guvernat de art. 17 C. proc.

civ., astfel încât instanța competentă să soluționeze primul capăt de cerere devine competentă să soluționeze și ce de al doilea capăt de cerere. Analizând actele dosarului Înalta Curte constată că, prin cererea introductivă de instanță reclamanții au solicitat restituirea prin echivalent a unui imobil, în principal prin compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de pârâtul Municipiul București, în urma soluționării notificării prin compensare, în condițiile Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar în subsidiar prin acordarea de despăgubiri în condițiile Legii nr. 247/2005 titlul VII referitor la regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Rezultă așadar că cel de al doilea capăt de cerere din acțiunea reclamanților este accesoriu și subsecvent primului capăt de cerere, astfel încât dacă primul capăt din acțiune este admis, aceasta duce cu necesitate la rămânerea fără obiect a capătului de cerere subsidiar. Ori, este unanim admis, că, atunci când cererile aflate în raport de accesorialitate sunt de competența instanțelor judecătorești, trebuie să opereze prorogarea în favoarea instanței competente să judece cererea principală, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competență materială sau exclusivă, temeiul juridic fiind dispozițiile art. 17 C. proc. civ. potrivit cărora „Cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală”.

Pentru considerentele expuse Înalta Curte stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IV civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe C.A.R., I.S.C., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, A.N.R.P. și Municipiul București prin Primarul General, în favoarea Tribunalului București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2010.