ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 466/2010

Asupra conflictul negativ de

competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, prin sentința nr. 566 din 15 aprilie 2009, a admis excepția necompetenței materiale privind soluționarea capătului 2

de cerere din acțiunea formulată de reclamanții C.A.R. și I.S.C.,

în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul

General, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și A.N.R.P.

și a declinat competența de soluționare în favoarea Curții

de Apel București, dispunând totodată judecarea primului capăt

de cerere, pe care l-a reținut spre soluționare.

În acest sens instanța a

reținut că, prin acțiunea înregistrată la data de 20 martie

2009, reclamanții au solicitat restituirea, prin echivalent, a imobilului

situat în București, în principal, prin alte bunuri sau servicii oferite

de Municipiul București, respectiv prin compensare cu imobilul teren

situat în București, sector 2, iar în subsidiar prin acordarea de

despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plata de despăgubiri aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

Constatând că la termenul de

judecată din data de 15 aprilie 2009, reclamanții și-au precizat

cererea în sensul că înțeleg să se judece cu pârâtul Municipiul

București în ceea ce privește capătul 1 de cerere, privind

soluționarea notificării prin compensare, în condițiile Legii

nr. 10/2001, iar în privința capătului 2 de cerere, privind acordarea

despăgubirilor înțeleg să se judece cu Statul Român și A.N.R.P.,

în condițiile Legii nr. 247/2005, tribunalul a admis excepția

necompetenței sale materiale în ceea ce privește soluționarea

capătului doi de cerere, excepție invocată din oficiu.

Pentru a hotărî astfel instanța

a reținut că prin modificările aduse Legii nr. 10/2001, de Legea

nr. 247/2005, legiuitorul a înțeles să stabilească

modalități diferite de contestare a dispozițiilor/deciziilor

emise în baza Legii nr. 10/2001, în competența de soluționare a unor

organe diferite, în funcție de aspectele contestate, astfel încât, conform

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 contestația referitoare la

stabilirea calității de persoană îndreptățită

și la restituirea în natură a imobilului, cade în sarcina

tribunalului, iar conform art. 13 și art. 19 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, pentru stabilirea cuantumului final al despăgubirilor fiind

competentă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

după procedura prevăzută de art. 6 din acest act normativ,

soluționarea contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de

această comisie, cade în competența secțiilor de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, în condițiile stabilite

de Legea nr. 554/2004; a fost invocată în acest sens și Decizia nr. XX

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în

urma admiterii recursului în interesul legii.

Primind cauza spre soluționare,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, prin sentința civilă nr. 3172 din 9 octombrie 2009, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de

soluționare a pricinii în favoarea Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, trimițând cauza la Înalta Curte de Casație

și Justiție pentru soluționarea conflictului negativ de

competență.

În acest sens s-a reținut că

cel de al doilea capăt de cerere, privind acordarea de despăgubiri în

condițiile legii speciale privind preluarea abuzivă a unor imobile,

are caracter accesoriu în raport cu primul capăt de cerere, referitor la

restituirea prin compensare cu alte bunuri sau imobile și prin urmare este

guvernat de art. 17 C. proc. civ., astfel încât instanța competentă

să soluționeze primul capăt de cerere devine competentă

să soluționeze și ce de al doilea capăt de cerere.

Analizând actele dosarului Înalta Curte

constată că, prin cererea introductivă de instanță

reclamanții au solicitat restituirea prin echivalent a unui imobil, în

principal prin compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de pârâtul

Municipiul București, în urma soluționării notificării prin

compensare, în condițiile Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989, iar în subsidiar prin acordarea de despăgubiri în condițiile Legii

nr. 247/2005 titlul VII referitor la regimul stabilirii și

plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv.

Rezultă așadar că cel de

al doilea capăt de cerere din acțiunea reclamanților este

accesoriu și subsecvent primului capăt de cerere, astfel încât

dacă primul capăt din acțiune este admis, aceasta duce cu

necesitate la rămânerea fără obiect a capătului de cerere

subsidiar.

Ori, este unanim admis, că, atunci

când cererile aflate în raport de accesorialitate sunt de competența instanțelor

judecătorești, trebuie să opereze prorogarea în favoarea

instanței competente să judece cererea principală, chiar

dacă s-ar nesocoti norme de competență materială sau

exclusivă, temeiul juridic fiind dispozițiile art. 17 C. proc. civ.

potrivit cărora „Cererile accesorii și incidentale sunt în

căderea instanței competente să judece cererea principală”.

Pentru considerentele expuse Înalta Curte

stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția a IV civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de

soluționare a cauzei privind pe C.A.R., I.S.C., Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, A.N.R.P. și Municipiul București

prin Primarul General, în favoarea Tribunalului București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2010.