ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 511/2010

Asupra conflictului negativ de competență de față

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1.894 din 20 mai 2009 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă

excepția necompetenței materiale, declinându-se competența de soluționare a

cauzei privind pe P.V. și A.N.R.P., respectiv M.F.P. în favoarea Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a

reținut, în esență, că acțiunea are ca obiect obligarea pârâților la plata sumei

stabilite ca și despăgubire, iar Legea nr. 9/1998 prevede la art. 7 competența

exclusivă a tribunalului doar în cazul atacării deciziei A.N.R.P. de stabilire

a despăgubirilor.

În raport cu obiectul acțiunii și reținând că

reclamanta nu contestă cuantumul despăgubirilor, instanța a apreciat incidentă

în speța dedusă judecății prevederea art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, care prin sentința

civilă nr. 3.519 din 27 octombrie 2009 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. S-a constatat de

asemenea ivit conflictul negativ de competență, cauza fiind înaintată Înaltei

Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

S-a reținut în soluționarea cauzei că în ce privește

reactualizarea despăgubirilor acordate în conformitate cu Legea nr. 9/1998, competența

de soluționare aparține de asemenea tribunalului, întrucât, chiar dacă nu a

fost contestată decizia de validare a hotărârii, analizarea cererii presupune

examinarea legalității deciziei.

Înalta Curte de Casație și Justiție este sesizată cu

soluționarea unui conflict negativ de competență (în sensul art. 20 pct. 2 C. proc. civ.), în condițiile art. 21 și art. 22 alin. (3) C. proc. civ.

Acțiunea formulată de reclamantă are ca temei juridic

Legea nr. 9/1998, ca lege specială, chiar dacă nu se contestă hotărârea comisiei

centrale, dat fiind că vizează acordarea despăgubirilor actualizate care au

fost stabilite prin aplicarea acestui act normativ.

Din economia prevederilor art. 7 alin. (4)-(5) din

actul normativ susmenționat, rezultă că litigiile care se nasc în legătură cu

aplicarea dispozițiilor acestei legi sunt de competența secției de contencios

administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază reclamantul.

Legiuitorul a urmărit așadar prin Legea nr. 9/1998

ca, în materia despăgubirilor acordate pentru bunurile trecute în proprietatea

statului bulgar în baza Tratatului din România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, competența de soluționare a litigiilor, în primă instanță, să

revină tribunalului, indiferent de categoria din care face parte organul

emitent al actului administrativ, cea a autorităților locale sau cea a

autorităților publice centrale.

Cum obiectul cauzei de față nu este de natură să

determine schimbarea competenței stabilită prin Legea specială nr. 9/1998,

instanța reține că în speță nu sunt incidente normele de drept comun în materia

competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr.

554/2004 modificată.

Față de cele arătate anterior, Înalta Curte de

Casație și Justiție apreciază că în cauza de față competența de soluționare

aparține Tribunalului București, secția contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind

pe P.V. și A.N.R.P., respectiv M.F.P. în favoarea Tribunalului București, secția

contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2010.