ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 511/2010

Asupra conflictului negativ de competență de față Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1.894 din 20 mai 2009 a Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale, declinându-se competența de soluționare a cauzei privind pe P.V. și A.N.R.P., respectiv M.F.P. în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că acțiunea are ca obiect obligarea pârâților la plata sumei stabilite ca și despăgubire, iar Legea nr. 9/1998 prevede la art. 7 competența exclusivă a tribunalului doar în cazul atacării deciziei A.N.R.P.

de stabilire a despăgubirilor. În raport cu obiectul acțiunii și reținând că reclamanta nu contestă cuantumul despăgubirilor, instanța a apreciat incidentă în speța dedusă judecății prevederea art. 10 din Legea nr. 554/2004. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, care prin sentința civilă nr. 3.519 din 27 octombrie 2009 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. S-a constatat de asemenea ivit conflictul negativ de competență, cauza fiind înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia.

S-a reținut în soluționarea cauzei că în ce privește reactualizarea despăgubirilor acordate în conformitate cu Legea nr. 9/1998, competența de soluționare aparține de asemenea tribunalului, întrucât, chiar dacă nu a fost contestată decizia de validare a hotărârii, analizarea cererii presupune examinarea legalității deciziei. Înalta Curte de Casație și Justiție este sesizată cu soluționarea unui conflict negativ de competență (în sensul art. 20 pct. 2 C. proc. civ.), în condițiile art. 21 și art. 22 alin. (3) C. proc. civ. Acțiunea formulată de reclamantă are ca temei juridic Legea nr. 9/1998, ca lege specială, chiar dacă nu se contestă hotărârea comisiei centrale, dat fiind că vizează acordarea despăgubirilor actualizate care au fost stabilite prin aplicarea acestui act normativ.

Din economia prevederilor art. 7 alin. (4)-(5) din actul normativ susmenționat, rezultă că litigiile care se nasc în legătură cu aplicarea dispozițiilor acestei legi sunt de competența secției de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază reclamantul. Legiuitorul a urmărit așadar prin Legea nr. 9/1998 ca, în materia despăgubirilor acordate pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în baza Tratatului din România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, competența de soluționare a litigiilor, în primă instanță, să revină tribunalului, indiferent de categoria din care face parte organul emitent al actului administrativ, cea a autorităților locale sau cea a autorităților publice centrale.

Cum obiectul cauzei de față nu este de natură să determine schimbarea competenței stabilită prin Legea specială nr. 9/1998, instanța reține că în speță nu sunt incidente normele de drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004 modificată. Față de cele arătate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că în cauza de față competența de soluționare aparține Tribunalului București, secția contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe P.V. și A.N.R.P., respectiv M.F.P. în favoarea Tribunalului București, secția contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2010.