ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1278/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1278/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 1051 din 24 ianuarie

2008 pronunțată în dosarul nr. 37237/3/2005 al Tribunalului București, secția a

VI-a comercială, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC D.I. SRL,

societate în faliment prin lichidator judiciar A.N., împotriva pârâtelor SC R.B.D.

SRL București și SC A.T. SRL, prin lichidator judiciar B.I., cu consecința

obligării pârâtei SC R.B.D. SRL la plata sumei de 2.307.076 lei cu titlu de

contravaloare marfă. Totodată s-a dispus anularea acordului de stingere a

creanțelor reciproce prin novație, încheiat între părți la data de 10 august

2004.

Pentru a pronunța această

soluție prima instanță a reținut în esență că reclamanta a solicitat obligarea

pârâtei SC R.B.D. SRL la plata sumei de 23.090.760.000 lei (rol) reprezentând

contravaloarea produselor livrate acesteia conform facturilor emise în luna

decembrie 2002, care, deși nu au fost semnate de reprezentantul pârâtei, au

fost acceptate prin semnarea actelor de scoatere din custodie la rubrica

„primitor”.

Prin sentința nr. 237 din 30

iunie 2005, Tribunalul Buzău, secția comercială și de contencios administrativ,

a respins excepțiile necompetenței materiale și teritoriale și a admis acțiunea

formulată de reclamantă.

Ca urmare a admiterii

apelului pârâtei, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios

administrativ, prin decizia nr. 240 din 27 septembrie 2005 a desființat

sentința și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, secția

comercială, cu motivarea că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 60 și art.

61 din Legea nr. 64/1995 pentru a atrage competența materială a judecătorului sindic,

ci sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun, respectiv prevederile art. 2 pct.

1 lit. a) raportat la art. 5 și art. 7 alin. (1) C. proc. civ.

Ulterior investirii în acest

mod a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta a completat

acțiunea solicitând și constatarea nulității absolute a actului intitulat

„acord de stingere a obligațiilor de plată prin novație” încheiat la data de 10

august 2004 între reclamantă, pârâtă și SC A.T. SRL față de care reclamanta

și-a extins cererea de chemare în judecată.

În acest context, Tribunalul

a arătat că în cuprinsul acestui act s-a menționat că între SC D.I. SRL, în

calitate de creditor și SC R.B.D. SRL, în calitate de debitor există o creanță

în valoare de 23.090.760.000 lei (rol), conform facturilor din litigiu, precum

și faptul că SC A.T. SRL are o creanță față de SC D.I. SRL în valoare de

25.482.360.882 lei (rol), părțile convenind stingerea creanțelor reciproce în

sensul că pârâta SC R.B.D. SRL să achite debitul datorat de reclamantă direct

către SC A.T. SRL, care a devenit astfel creditorul pârâtei în locul

reclamantei.

Având în vedere că prin

sentința nr. 106 din 2 august 2004 Tribunalul Buzău, secția comercială și de

contencios administrativ, s-a deschis procedura reorganizării judiciare și a

falimentului privind pe SC D.I. SRL și s-a desemnat administratorul judiciar,

precum și faptul că acordul menționat a fost semnat din partea reclamantei de o

persoană a cărei calitate nu a fost precizată, fiind incidente dispozițiile art.

40 alin. (1) din Legea nr. 64/1995 prima instanță a constatat nulitatea

absolută a acestui înscris întrucât privește o operațiune ce trebuia autorizată

de judecătorul sindic, condiție neîndeplinită în speță.

Totodată, în virtutea

principiului conversiunii actului juridic, s-a arătat că, deși, nul, acordul

reprezintă o acceptare de către pârâta SC R.B.D. SRL a facturilor din litigiu,

motiv pentru care acțiunea a fost admisă.

Apelul formulat de pârâta SC

R.B.D. SRL a fost respins ca nefondat prin decizia comercială nr. 537 din 8

decembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a V- a comercială.

Instanța de apel a arătat că

potrivit dispozițiilor art. 61 din Legea nr. 64/1995, în vigoare la momentul

formulării completării cererii inițiale de chemare în judecată, competența

judecătorului sindic privește soluționarea acțiunilor în anularea actelor

frauduloase încheiate de debitoarea în insolvență, anterior și nu ulterior deschiderii

acestei procedurii, motiv pentru care a respins criticile formulate cu privire

la necompetența materială și teritorială a primei instanțe. Pe de altă parte,

într-un prim ciclu procesual litigiul a fost soluționat de judecătorul sindic,

însă prin decizia nr. 240/2005 a Curții de Apel Ploiești această sentință a

fost desființată, iar cauza a fost trimisă spre competentă soluționare

Tribunalului București.

De asemenea, s-a apreciat ca

fiind fără relevanță împrejurarea că sentința de deschidere a procedurii

insolvenței nu a fost menționată la registrul comerțului, în considerarea

faptului că potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990 o atare mențiune nu are

caracter constitutiv ci declarativ de drepturi, motiv pentru care această

omisiune nu poate lipsi de efecte hotărârea de deschidere a procedurii. În

consecință, teoria aparenței de drept nu poate opera în detrimentul

dispozițiilor legale imperative cuprinse în art. 40 din Legea nr. 64/1995 care

nu condiționează nulitatea actului juridic încheiat de debitor ulterior deschiderii

procedurii de ridicarea dreptului de administrare sau de cunoașterea

împrejurării că o astfel de procedură a fost deschisă.

Referitor la completarea

cererii introductive, instanța de apel a arătat că au fost respectate

dispozițiile art. 134 C. proc. civ. pentru că această cerere a fost depusă la

primul termen de judecată după rejudecarea dispusă ca urmare a desființări

primei hotărârii, astfel că și această critică a fost înlăturată.

Cât privește omisiunea

tribunalului de a se pronunța asupra unor excepții, s-a reținut că acestea au

fost soluționate prin intermediul încheierilor interlocutorii, iar sentința

este rezultatul interpretării corecte a probelor concludente administrate în

cauză, fiind respectate cerințele art. 261 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs pârâta SC R.B.D. SRL criticând-o pentru motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3, 9 și 7 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor,

după reluarea stării de fapt și prezentarea istoricului litigiului, recurenta

invocând dispozițiile art. 304 pct. 3 arată că prin decizia recurată au fost

încălcate dispozițiile art. 6 din Legea nr. 64/1995 și art. 16 C. proc. civ.,

în sensul că petitul privind constatarea nulității acordului încheiat între

părți la data de 10 august 2008 revine în competența exclusivă a Tribunalului

Buzău în a cărui rază teritorială se află sediul debitorului. Pe de altă parte,

motivarea instanței de apel potrivit căreia Legea nr. 64/1995 face referire la

acte frauduloase încheiate anterior deschiderii proceduri este eronată în

condițiile în care nu s-a făcut dovada deschiderii procedurii în conformitate

cu dispozițiile Legii nr. 26/1990 și ale Legii nr. 31/1990.

Totodată, arată recurenta,

au fost interpretate greșit dispozițiile art. 5 din Legea nr. 26/1990 în sensul

că publicitatea are și un implicit caracter constitutiv de drepturi în privința

terților cu care debitorul a contractat după cum rezultă de astfel din

dispozițiile art. 1554 și art. 1558 C. civ., potrivit cărora revocarea mandatului

nu poate fi opusă terțului de bună-credință căruia nu i s-a adus la cunoștință

această împrejurare. De altfel, în această privință, instanța de apel prin

simpla motivare că prevederile amintite au un caracter declarativ și că au fost

cunoscute dispozițiile sentinței nr. 106/2004 nu analizează excepția lipsei

calității de reprezentant al lichidatorului, pronunțând o hotărâre nelegală din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

De asemenea, a fost ignorată

împrejurarea că dreptul de administrare al debitoarei a fost ridicat doar prin

sentința din 14 martie 2005, adică ulterior deschiderii procedurii falimentului

și respectiv a încheierii acordului din 10 august 2004, situație în care au

fost aplicate greșit dispozițiile art. 49 din Legea nr. 64/1995.

O altă critică visează

nesocotirea dispozițiilor art. 132 și art. 134 C. proc. civ., în condițiile în

care reclamanta a formulat o cerere pentru completarea acțiunii după prima zi

de înfățișare, deși, textele legale menționate nu permit o atare conduită

procesuală.

Reluând teoria mandatului

aparent și a efectelor contractelor încheiate cu terții de bună-credință,

categorie în care susține că se încadrează, recurenta arată că prin decizia

pronunțată, instanța de apel nu a indicat motivele de fapt și de drept pentru care

a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 40 alin. (1) și sancțiunea

prevăzută de acest articol și totodată, a apreciat nefondat că sentința Tribunalului

satisface exigențele dispozițiilor art. 261 C. proc. civ.

Prin ultima critică,

recurenta invocă excepția lipsei calității de reprezentant al lichidatorului A.N.

desemnat să administreze procedura prevăzută de Legea nr. 64/1995, sub

incidența căreia se afla intimata - reclamantă SC D.I. SRL, derivată din lipsa

efectuării mențiunilor sentinței nr. 106/2004 la registrul comerțului, precum

și excepția lipsei de interes a intimatei-reclamante în promovarea cererii

justificată prin lipsa unui folos practic în condițiile în care aceasta nu a

suferit niciun prejudiciu, deoarece prin acordul din litigiu s-a stins și

debitul pe care reclamanta îl avea față de SC A.T. SRL.

Analizând recursul formulat

prin prisma motivelor invocate și dispozițiile legale anterior menționate,

Curtea, constată că este nefondat.

În privința competenței

materiale și teritoriale, instanțele anterioare, prin hotărârile pronunțate au

respins întemeiat excepțiile invocate în considerarea faptului că potrivit art.

60 și art. 61 din Legea nr. 64/1995 în redactarea în vigoare din momentul

formulării cererii, competența judecătorului sindic era limitată la

soluționarea acțiunilor care aveau ca obiect anularea actelor frauduloase

încheiate anterior deschiderii procedurii falimentului, și nu ulterior acestui

moment.

De menționat sub acest

aspect că inițial reclamanta SC D.I. SRL a înregistrat acțiunea la Tribunalul

Buzău și a fost soluționată de judecătorul sindic, dar în urma admiterii

apelului formulat de pârâta SC R.B.D. SRL s-au admis excepțiile necompetenței

materiale și teritoriale a instanței și prin decizia nr. 240/2005 a Curții de Apel

Ploiești, care a rămas irevocabilă, s-a dispus trimiterea cauzei pentru

soluționare în prima instanță la Tribunalul București, cu motivarea că sunt

aplicabile speței dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) cu referire la art. 5 C.

proc. civ.

În aceste condiții

completarea acțiunii prin formularea petitului privind constatarea nulității

acordului încheiat între părți, înregistrată de reclamantă la data de 24

noiembrie 2005 nu încalcă prevederile art. 132 și art. 134 C. proc. civ.

deoarece pentru acel termen pârâta a solicitat, iar instanța a încuviințat,

amânarea cauzei în vederea pregătirii apărări, iar la termenul următor a

formulat apărări pe fondul cererii.

Prin urmare, în mod corect

s-a reținut prin decizia recurată că soluționarea acestei cereri excede competenței

judecătorului sindic, desemnat să administreze procedura prevăzută de Legea nr.

64/1995, în prezent abrogată. Pe de altă parte susținerile recurentei în

această privință sunt contradictorii în condițiile în care afirmă că nu s-a

făcut dovada deschiderii unei astfel de proceduri în lipsa efectuării

mențiunilor corespunzătoare la Registrul Comerțului, dar, în același timp

susținând că fiind deschisă procedura falimentului, soluționarea cauzei era de

competența judecătorului sindic.

Sub acest aspect, potrivit art.

5 din Legea nr. 26/1990, aceste mențiuni au un caracter declarativ cu excepția

constituirii societății de opozabilitate față de terți, cu consecința că o

eventuală omisiune a registrului comerțului de a efectua o mențiune

obligatorie, precum aceea de deschidere a procedurii falimentului, dispusă prin

sentința nr. 106/2004 nu poate avea drept rezultat lipsirea de efecte a acestei

hotărâri. Totodată, recurenta nu se poate prevala de dispozițiile din dreptul

comun, respectiv art. 1554 și art. 1558 C. civ., referitoare la mandatul

aparent, și nici nu poate invoca cu succes situația terțului de bună-credință,

în condițiile în care a promovat o cerere de chemare în judecată prin care a

solicitat să se constate nulitatea absolută a sentinței nr. 106 din 2 august

2004, care a fost respinsă ca inadmisibilă.

Din această perspectivă,

deși dreptul de administrare al reclamantei s-a ridicat ulterior încheierii

acordului a cărui nulitate s-a cerut a se constata, o atare împrejurare nu este

de natură a înlătura aplicarea dispozițiilor art. 40 alin. (1) din Legea nr. 64/1995,

în redactarea în vigoare din momentul încheierii actului, pentru că potrivit

acestui text legal, în afară de cazurile prevăzute de lege sau autorizate de

judecătorul sindic, toate actele, operațiunile și plățile efectuate de debitor,

ulterior deschiderii proceduri, sunt nule.

În speță, procedura

falimentului reclamantei s-a deschis prin sentința nr. 106 din 2 august 2004,

acordul s-a încheiat la 10 august 2004, nu este autorizat de judecătorul sindic,

astfel încât în conformitate cu dispoziția legală anterior menționată, este

nul. Faptul că reclamantei i s-a ridicat dreptul de administrare ulterior

încheierii actului contestat, nu prezintă relevanță, din perspectiva

caracterului imperativ al normei legale, care a fost corect aplicată prin

decizia recurată. Această decizie cuprinde motivele de fapt și de drept avute

în vedere, în sensul art. 2561 pct. 5 C. proc. civ., iar analiza grupată a unor

critici nu atrage incidența prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Referitor la excepția lipsei

calității de reprezentant al lichidatorului intimatei-reclamante, se va reține

că acesta a fost desemnat prin încheierea de ședință din 14 martie 2005 a

Tribunalului Buzău și a reprezentat societatea și în fața instanțelor

anterioare, situație în care nu operează sancțiunea prevăzută de art. 161 alin.

(2) C. proc. civ., astfel cum eronat susține recurenta.

De asemenea, excepția lipsei

de interesa reclamantei în promovarea acțiunii este nefondată deoarece aceasta

în calitate de creditor al obligației neîndeplinite de pârâtă are un interes

născut, legitim și actual în obținerea unei hotărâri susceptibile de executare.

În acest context nu se poate reține argumentarea recurentei în sensul că prin

încheierea acordului din 10 august 2004 i-a încetat și calitatea sa de

debitoare către SC A.T. SRL, deoarece prin efectul art. 40 alin. (1) din Legea nr.

64/1995, actul fiind nul nu poate produce consecințele invocate.

În concluzie, recursul este

nefondat și va fi respins în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC R.B.D. SRL București împotriva deciziei nr. 537 din 8 decembrie

2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 aprilie 2010.