ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10270/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10270/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Deliberând

asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 19 mai

2008 reclamanta P.M. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului

Timișoara, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o

repună în termenul de 30 de zile de contestare a dispoziției nr. 1555 din 14

iulie 2004 emisă de pârât, termen care a început să curgă de la comunicarea

acesteia.

De asemenea, a solicitat anularea

dispoziției menționate prin care pârâtul a respins notificarea având ca obiect

imobilul situat în Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 3229 din 15

octombrie 2008 Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins cererea de repunere

în termen și, totodată, a respins contestația formulată împotriva dispoziției,

ca tardivă.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut următoarele:

Reclamanta a susținut că nu a

formulat contestația în termen, deoarece până la decesul soțului său a locuit

la adresa menționată în notificare, iar ulterior s-a mutat în același imobil,

situat în California, dar într-un alt apartament.

Întrucât reclamanta nu a comunicat

pârâtului schimbarea adresei indicate în notificare, dispoziția emisă a fost

comunicată acesteia la vechea adresă, reclamanta neputând invoca propria culpă

pentru faptul că nu a luat cunoștință de modul în care a fost soluționată

notificarea.

Pe de altă parte, dispoziția a fost

comunicată la 31 martie 2003 și a ajuns la domiciliul reclamantei indicat în

notificare la data de 5 februarie 2003, dată la care reclamanta încă mai locuia

în apartamentul nr. 114, decesul soțului intervenind la 15 noiembrie 2005.

În atare situație, excepția de

tardivitate a formulării contestației este întemeiată.

În ceea ce privește modalitatea de

comunicare a dispoziției, tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde

dispoziții privitoare la acest aspect, așa încât comunicarea efectuată prin

scrisoare recomandată cu confirmare de primire este considerată valabilă.

Prin decizia civilă nr. 107 din 11

mai 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de

reclamantă, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la același

tribunal.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Atât pârâtul cât și prima instanță

s-a aflat în eroare atunci când au afirmat că dispoziția nr. 1555 ar fi fost

comunicată reclamantei la data de 5 februarie 2003, câtă vreme acest act a fost

emis de primar abia la data de 14 iulie 2004, ceea ce înseamnă că nu putea fi

comunicat cu mai mult de 1 an înainte de data emiterii sale.

În realitate, dispoziția a fost

comunicată efectiv reclamantei abia la data de 9 februarie 2008.

Așa cum rezultă din documentul de

expediție, agentul procedural american a comunicat efectiv reclamantei

documentele expediate din România la data de 25 iulie 2004 la apartamentul nr. 229,

abia la data de 9 februarie 2008.

În raport de această dată, Curtea a

considerat că reclamanta s-a aflat într-o stare de necesitate cu caracter

excepțional, determinată într-o primă etapă de starea de invaliditate, iar apoi

de decesul soțului, la care s-au asociat ulterior propriile probleme medicale

grave ale reclamantei înseși.

În drept, Curtea a reținut incidența

art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a constatat că se impune

repunerea reclamantei în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 din Legea

nr. 10/2001, republicată.

Împotriva deciziei a declarat recurs

pârâtul, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. fără

a dezvolta separat cele două motive de recurs invocate.

În motivarea cererii, recurentul

arată că, chiar dacă s-ar ține cont de comunicarea dispoziției efectuate la 9

februarie 2008, prezenta contestație tot ar fi tardiv formulată, din moment ce

a fost depusă la 16 mai 2008.

Reclamanta nu dovedește o situație de

forță majoră, împrejurarea că nu s-ar fi putut deplasa în România pentru a

depune contestația neputând fi luată în considerație.

Astfel, reclamanta avea

posibilitatea să formuleze în scris contestația și să o trimită prin scrisoare

recomandată sau să-și aleagă un mandatar care să-i reprezinte interesele, lucru

pe care l-a făcut de altfel, atunci când a promovat tardiv, contestația.

Tot reclamantei îi aparține culpa

pentru necomunicarea noii adrese la care s-a mutat după decesul soțului său.

În temeiul art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 republicată, tribunalul a respins cererea de repunere în

termen, în mod legal, soluție ce se impune a fi menținută.

Recurentul solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei și respingerea apelului ca nefondat.

Intimata nu a depus la dosar

întâmpinare.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru următoarele considerente:

La situația de fapt reținută, curtea

de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente, critica de nelegalitate

privind nerespectarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind

nefondată.

Astfel, pe baza probelor

administrate, curtea de apel a constatat că dispoziția emisă de pârât a fost

comunicată reclamantei la data de 9 februarie 2008, și nu la data de 5

februarie 2003, cum se reținuse de către prima instanță.

Situația de fapt astfel stabilită nu

mai poate fi reapreciată în recurs, față de actualele prevederi ale art. 304 C.

proc. civ., care reglementează limitativ motivele de nelegalitate pentru care

se poate cere casarea sau modificarea unei hotărâri.

În ceea ce privește argumentele

pentru care curtea de apel a considerat că reclamanta a fost împiedicată să

formuleze contestația în termenul de 30 de zile de la data comunicării

dispoziției, prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acestea

reprezintă, de asemenea, o chestiune de temeinicie, și nu de legalitate, astfel

încât nu intră sub cenzura instanței de recurs.

Aceasta deoarece legea nu prevede

expres anumite împrejurări ce pot fi considerate ca fiind mai presus de voința

părții, ci lasă la latitudinea instanțelor să aprecieze dacă împrejurările

invocate pentru nerespectarea termenului se încadrează ori nu în această

categorie.

Din punct de vedere al dispozițiilor

legale aplicabile cererii de repunere în termen, trebuie precizat că acestea

sunt cele prevăzute de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba de un

termen de decădere, și nu de un termen de prescripție al dreptului la acțiune

care să intre sub incidența Decretul nr. 167/1958.

Cum instanța de apel a considerat că

reclamanta a fost împiedicată din motive legate de boală și de decesul soțului

să formuleze în termen contestația, în mod corect a dispus repunerea acesteia

în termen cu consecința analizării pe fond a contestației.

În baza art. 312 C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul formulat de pârâtul

Primarul Municipiului Timișoara, împotriva deciziei civile nr. 107A din 11 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 18 decembrie 2009.