ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10270/2009

Deliberând asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 19 mai 2008 reclamanta P.M. a chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Timișoara, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o repună în termenul de 30 de zile de contestare a dispoziției nr. 1555 din 14 iulie 2004 emisă de pârât, termen care a început să curgă de la comunicarea acesteia. De asemenea, a solicitat anularea dispoziției menționate prin care pârâtul a respins notificarea având ca obiect imobilul situat în Timișoara. Prin sentința civilă nr. 3229 din 15 octombrie 2008 Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins cererea de repunere în termen și, totodată, a respins contestația formulată împotriva dispoziției, ca tardivă.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta a susținut că nu a formulat contestația în termen, deoarece până la decesul soțului său a locuit la adresa menționată în notificare, iar ulterior s-a mutat în același imobil, situat în California, dar într-un alt apartament. Întrucât reclamanta nu a comunicat pârâtului schimbarea adresei indicate în notificare, dispoziția emisă a fost comunicată acesteia la vechea adresă, reclamanta neputând invoca propria culpă pentru faptul că nu a luat cunoștință de modul în care a fost soluționată notificarea. Pe de altă parte, dispoziția a fost comunicată la 31 martie 2003 și a ajuns la domiciliul reclamantei indicat în notificare la data de 5 februarie 2003, dată la care reclamanta încă mai locuia în apartamentul nr. 114, decesul soțului intervenind la 15 noiembrie 2005. În atare situație, excepția de tardivitate a formulării contestației este întemeiată.

În ceea ce privește modalitatea de comunicare a dispoziției, tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001 nu cuprinde dispoziții privitoare la acest aspect, așa încât comunicarea efectuată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire este considerată valabilă. Prin decizia civilă nr. 107 din 11 mai 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamantă, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal. Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente: Atât pârâtul cât și prima instanță s-a aflat în eroare atunci când au afirmat că dispoziția nr. 1555 ar fi fost comunicată reclamantei la data de 5 februarie 2003, câtă vreme acest act a fost emis de primar abia la data de 14 iulie 2004, ceea ce înseamnă că nu putea fi comunicat cu mai mult de 1 an înainte de data emiterii sale.

În realitate, dispoziția a fost comunicată efectiv reclamantei abia la data de 9 februarie 2008. Așa cum rezultă din documentul de expediție, agentul procedural american a comunicat efectiv reclamantei documentele expediate din România la data de 25 iulie 2004 la apartamentul nr. 229, abia la data de 9 februarie 2008. În raport de această dată, Curtea a considerat că reclamanta s-a aflat într-o stare de necesitate cu caracter excepțional, determinată într-o primă etapă de starea de invaliditate, iar apoi de decesul soțului, la care s-au asociat ulterior propriile probleme medicale grave ale reclamantei înseși. În drept, Curtea a reținut incidența art. 19 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și a constatat că se impune repunerea reclamantei în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. fără a dezvolta separat cele două motive de recurs invocate. În motivarea cererii, recurentul arată că, chiar dacă s-ar ține cont de comunicarea dispoziției efectuate la 9 februarie 2008, prezenta contestație tot ar fi tardiv formulată, din moment ce a fost depusă la 16 mai 2008. Reclamanta nu dovedește o situație de forță majoră, împrejurarea că nu s-ar fi putut deplasa în România pentru a depune contestația neputând fi luată în considerație. Astfel, reclamanta avea posibilitatea să formuleze în scris contestația și să o trimită prin scrisoare recomandată sau să-și aleagă un mandatar care să-i reprezinte interesele, lucru pe care l-a făcut de altfel, atunci când a promovat tardiv, contestația.

Tot reclamantei îi aparține culpa pentru necomunicarea noii adrese la care s-a mutat după decesul soțului său. În temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, tribunalul a respins cererea de repunere în termen, în mod legal, soluție ce se impune a fi menținută. Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea apelului ca nefondat. Intimata nu a depus la dosar întâmpinare. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: La situația de fapt reținută, curtea de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente, critica de nelegalitate privind nerespectarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., fiind nefondată. Astfel, pe baza probelor administrate, curtea de apel a constatat că dispoziția emisă de pârât a fost comunicată reclamantei la data de 9 februarie 2008, și nu la data de 5 februarie 2003, cum se reținuse de către prima instanță. Situația de fapt astfel stabilită nu mai poate fi reapreciată în recurs, față de actualele prevederi ale art. 304 C. proc. civ., care reglementează limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate cere casarea sau modificarea unei hotărâri. În ceea ce privește argumentele pentru care curtea de apel a considerat că reclamanta a fost împiedicată să formuleze contestația în termenul de 30 de zile de la data comunicării dispoziției, prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acestea reprezintă, de asemenea, o chestiune de temeinicie, și nu de legalitate, astfel încât nu intră sub cenzura instanței de recurs.

Aceasta deoarece legea nu prevede expres anumite împrejurări ce pot fi considerate ca fiind mai presus de voința părții, ci lasă la latitudinea instanțelor să aprecieze dacă împrejurările invocate pentru nerespectarea termenului se încadrează ori nu în această categorie. Din punct de vedere al dispozițiilor legale aplicabile cererii de repunere în termen, trebuie precizat că acestea sunt cele prevăzute de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., fiind vorba de un termen de decădere, și nu de un termen de prescripție al dreptului la acțiune care să intre sub incidența Decretul nr. 167/1958. Cum instanța de apel a considerat că reclamanta a fost împiedicată din motive legate de boală și de decesul soțului să formuleze în termen contestația, în mod corect a dispus repunerea acesteia în termen cu consecința analizării pe fond a contestației.

În baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul formulat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, împotriva deciziei civile nr. 107A din 11 mai 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 18 decembrie 2009.