ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 294/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea, reclamantul J.C. a chemat în judecată pe pârâții R.A.A.Z.L. Sulina și Ministerul Transporturilor, solicitând anularea Ordinului Ministerului Transporturilor nr. 190 din 22 mai 2007, reintegrarea în funcția deținută anterior emiterii actului de concediere, obligarea pârâților la plata drepturilor salariale, a concediilor medicale, a concediului legal de odihnă pentru perioada ianuarie - mai 2007 și a daunelor morale în cuantum de 100.000 de lei. Î n motivarea acțiunii s-a arătat că, prin adresa nr. 5007 din 30 iulie 2007, i s-a adus la cunoștință, pe de o parte, că a fost eliberat din funcție și, pe de altă parte, că este obligat să predea inventarul, respectiv mijloacele fixe și obiectele de inventar de care a beneficiat pe perioada în care a fost director general.

Contestatorul a mai arătat că la data emiterii ordinului contestat se afla în concediu medical, fiind suferind de poliartrită reumatoidă, iar în perioada în care s-a aflat în incapacitate temporară de muncă nu a fost plătit. În drept, s-au invocat dispozițiile Codului Muncii și ale art. 36 alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 158/2005. Prin întâmpinare, pârâta RA A.Z.L. Sulina a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că nu a emis ordinul contestat. S-a mai arătat că reclamantul nu a fost concediat, ci doar eliberat din funcția de director general, neexistând o încetare a raporturilor de muncă. Prin sentința civilă nr. 2001 din 7 noiembrie 2007, Tribunalul Tulcea a constatat natura juridică a cauzei ca fiind de contencios administrativ, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat soluționarea acțiunii în favoarea Curții de Apel Constanța.

În fața Curții de Apel Constanța, reclamantul, prin apărător, a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța, secția de contencios administrativ, în soluționarea cauzei. Prin sentința civilă nr. 158/CA din 21 februarie 2008, Curtea de Apel Constanța a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, a declinat cauza spre competentă soluționare Tribunalului Tulcea și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținându-se că actul contestat, deși emis de o autoritate administrativă, nu a fost emis în realizarea puterii publice, pentru a fi considerat un act administrativ unilateral sub incidența Legii nr. 554/2004, ci un act juridic prin care încetează raportul de muncă al contestatorului supus dispozițiilor Codului muncii.

Prin decizia nr. 2713 din 26 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând conflictul negativ de competență, a stabilit că, în cauză, competența de soluționare revine Curții de Apel Constanța, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004. Prin sentința civilă nr. 990/CA din 18 decembrie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea de către reclamant la judecata capetelor de cerere privind contravaloarea concediilor medicale și a concediului de odihnă și a respins, ca inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant. Pentru a se pronunța în acest mod, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: În temeiul art. 246 C. proc.

civ., a luat act de voința reclamantului de a renunța la judecata capetelor de cerere privind plata contravalorii concediului medical și a concediilor de odihnă întrucât aceste obligații bănești au fost achitate. A examinat cu prioritate excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtul Ministerul Transporturilor și a constatat că în speță reclamantul nu a formulat plângere prealabilă anterior sesizării instanței de judecată, potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, litigiul fiind de natura contenciosului administrativ, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2713 din 26 iunie 2008. A apreciat ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile și față de caracterul prioritar al acesteia nu a mai analizat excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei RA A.Z.L.

Sulina invocată de această parte. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului s-a arătat că inadmisibilitatea acțiunii reținută de instanța de fond nu constituie o veritabilă excepție întrucât încalcă dreptul de un proces echitabil și că nu a parcurs procedura prealabilă pentru că a considerat că litigiul este de natura unui conflict de muncă și nu de contencios administrativ. A mai arătat că actul atacat, respectiv Ordinul nr. 190 din 22 mai 2007 nu i-a fost comunicat decât odată cu întâmpinarea depusă de Ministerul Transporturilor, astfel că nu se mai pune problema îndeplinirii procedurii prealabile.

A invocat și a depus la dosar copie de pe Decizia nr. 2066 din 18 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în cuprinsul căreia s-a apreciat că verificarea legalității eliberării din funcția de conducător al unei societăți comerciale în care acționar majoritar este statul este de competența tribunalului, deoarece actele pe care se întemeiază litigiul sunt lipsite de caracterul unor acte administrative de performanță. Prin întâmpinare, pârâta R.A.A.Z.L. Sulina a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, menționând că prin Ordinul nr. 190 din 22 mai 2007 emis de Ministerul Transporturilor, recurentul a fost eliberat din funcția de director general, ordinul în discuție fiind emis de o autoritate publică în exercitarea atribuțiilor legale, situație în care trebuia parcursă procedura administrativă prealabilă.

Pârâtul, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii a solicitat, în conținutul întâmpinării depuse la dosar, respingerea recursului reclamantului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca fiind legală și temeinică, întrucât în mod judicios prima instanță a apreciat că procedura prealabilă nu a fost îndeplinită în cauză. La dosarul cauzei a depus întâmpinare și intimatul Consiliul Județean Tulcea, apreciind că se subrogă în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii întrucât R.A.A.Z.L. Sulina a trecut sub autoritatea sa de sub cea a Ministerului Transporturilor și Infrastructurii. În conținutul întâmpinării Consiliul Județean Tulcea a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, considerând că ordinul atacat a fost emis de către autoritatea publică, fiind aplicabile dispozițiile legii contenciosului administrativ, cum a apreciat și prima instanță.

Examinând actele și lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate, și din oficiu, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, din considerentele ce se vor arăta în cele ce succed. Potrivit art. 247 C. proc. civ., renunțarea la însuși dreptul pretins se poate face și fără învoirea celeilalte părți, atât în prima instanță, cât și în apel, în ședință sau prin înscris autentic. În cauză, recurentul a depus la dosar, precizări și copia unei declarații autentice (filele 41 și 42) prin care a învederat că renunță la judecarea capătului de cerere privind anularea Ordinului nr. 190/2007 al Ministrului Transporturilor, solicitând totodată trimiterea dosarului cu privire la restul acțiunii, spre competentă soluționare la Tribunalul Tulcea.

Renunțarea la drept are ca efect stingerea posibilității juridice a părții care și-a exprimat în acest sens voința de a mai recurge la forța coercitivă a statului pentru redobândirea dreptului încălcat. Odată exprimată renunțarea la drept în forma cerută de lege, instanța de judecată va lua act de această împrejurare, în sensul că va constata voința juridică a părții, fără a examina motivele care au determinat-o. Cum în cauză renunțarea nu a avut caracter total, întrucât recurentul și-a menținut celelalte capete de cerere, solicitând trimiterea cauzei la Tribunalul Tulcea pentru soluționarea acestora, Înalta Curte va examina și motivele de recurs relative la capătul de cerere privind anularea actului nr. 190/2007 al ministrului transporturilor, celelalte pretenții ale recurentului-reclamant fiind probabil legate ori cauzate de actul administrativ contestat.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia. Așadar, pentru ca instanța de contencios administrativ să poată fi în mod legal investită cu soluționarea unei cauze, trebuie ca în litigiul respectiv să se fi îndeplinit procedura plângerii prealabile, ca o condiție necesară admisibilității acțiunii. În cauză, reclamantul a atacat Ordinul nr. 190 din 22 mai 2007 emis de Ministerul Transporturilor prin care a fost eliberat din funcția de director general al R.A.A.Z.L.

Sulina. Prin decizia nr. 2713 din 26 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, judecând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Tulcea și Curtea de Apel Constanța, a stabilit, irevocabil, că instanța competentă să judece cauza este Curtea de Apel Constanța ca instanță de contencios administrativ, întrucât actul atacat a fost emis de o autoritate administrativă în exercitarea atribuțiilor de putere publică. Față de această situație, soluția respingerii acțiunii reclamantului pronunțată de prima instanță, întemeiată pe lipsa plângerii prealabile este corectă, litigiul fiind de natura contenciosului administrativ.

Nu pot fi reținute susținerile recurentului conform cărora acesta a calificat cauza ca fiind litigiu de muncă, întrucât nu se poate invoca propria turpitudine pentru a nerespecta principiul nemo consetur ignorare legem , lipsind astfel de conținut și de efecte dispozițiile imperative cuprinse în art. 7 din Legea contenciosului administrativ, evocate anterior. Nici motivul de recurs invocat de recurent potrivit căruia nu i-a fost comunicat actul administrativ atacat nu poate fi admis, faptul formulării acțiunii în instanță relevând că recurentul avea cunoștință de existența actului atacat. Cât privește împrejurarea că prin Decizia nr. 2066 din 18 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la care face trimitere recurentul, s-ar fi apreciat că litigiul ar fi de competența tribunalului, Înalta Curte observă că recurentul se află în eroare.

Hotărârea arătată de recurent face referire la un act prin care a fost eliberat din funcție conducătorul unei societăți în care statul era acționar majoritar, activitatea celui eliberat din funcție întemeindu-se pe un contract individual de muncă și respectiv de performanță, iar societatea era agent economic fără prerogative de putere publică. Așa fiind, nu se poate face o similitudine între litigiul de față și cel la care face trimitere recurentul, astfel că hotărârea invocată nu are relevanță și pe cale de consecință nu poate fi reținută. În raport cu cele prezentate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și al art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul J.C. împotriva sentinței civile nr. 990 CA din 18 decembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010.