ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 294/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Tulcea, reclamantul J.C. a chemat în judecată pe pârâții R.A.A.Z.L. Sulina și

Ministerul Transporturilor, solicitând anularea Ordinului Ministerului

Transporturilor nr. 190 din 22 mai 2007, reintegrarea în funcția deținută

anterior emiterii actului de concediere, obligarea pârâților la plata

drepturilor salariale, a concediilor medicale, a concediului legal de odihnă

pentru perioada ianuarie - mai 2007 și a daunelor morale în cuantum de 100.000

de lei.

Î

n

motivarea acțiunii s-a arătat că, prin adresa nr. 5007 din 30 iulie 2007, i

s-a adus la cunoștință, pe de o parte, că a fost

eliberat din funcție și, pe de altă parte,

că este obligat să predea

inventarul, respectiv mijloacele fixe și obiectele de

inventar de care a beneficiat pe perioada în care a fost director

general.

Contestatorul

a mai arătat că la data emiterii ordinului contestat se afla în concediu

medical, fiind suferind de poliartrită reumatoidă, iar în perioada în care

s-a

aflat în incapacitate temporară de muncă nu a fost plătit.

În drept, s-au invocat dispozițiile

Codului Muncii și ale art. 36 alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 158/2005.

Prin

întâmpinare, pârâta RA A.Z.L. Sulina a invocat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive, motivat de faptul că

nu a emis ordinul

contestat.

S-a mai arătat că reclamantul nu a fost

concediat, ci doar eliberat din funcția de director general, neexistând o

încetare a raporturilor de muncă.

Prin sentința civilă nr. 2001 din 7

noiembrie 2007, Tribunalul Tulcea a constatat

natura

juridică a cauzei ca fiind de contencios administrativ, a admis excepția

necompetenței materiale și a declinat soluționarea acțiunii în favoarea Curții

de

Apel Constanța.

În fața Curții de Apel Constanța,

reclamantul, prin apărător, a

invocat

excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Constanța, secția de

contencios

administrativ, în soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 158/CA din 21

februarie 2008, Curtea de Apel Constanța a admis excepția necompetenței

materiale a acestei instanțe, a declinat cauza spre competentă soluționare

Tribunalului Tulcea și, constatând ivit

conflictul

negativ de competență, a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție,

reținându-se că actul contestat, deși emis de o autoritate administrativă, nu a

fost

emis în realizarea puterii publice, pentru a fi considerat un act

administrativ unilateral sub incidența Legii nr. 554/2004, ci un act juridic

prin care încetează raportul de muncă al contestatorului supus dispozițiilor Codului

muncii.

Prin decizia nr. 2713 din 26 iunie 2008,

Înalta Curte de Casație și Justiție, soluționând conflictul negativ de

competență, a stabilit că, în cauză, competența de soluționare revine Curții de

Apel Constanța, conform art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr. 990/CA din 18

decembrie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal, a luat act de renunțarea de către

reclamant la judecata capetelor de cerere privind contravaloarea concediilor

medicale și a concediului de odihnă și a respins, ca inadmisibilă acțiunea în

contencios administrativ formulată de reclamant.

Pentru a se pronunța în acest mod, prima

instanță a reținut, în esență, următoarele:

În temeiul art. 246 C. proc. civ., a luat

act de voința reclamantului de a renunța la judecata capetelor de cerere

privind plata contravalorii concediului medical și a concediilor de odihnă

întrucât aceste obligații bănești au fost achitate.

A examinat cu prioritate excepția

inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de pârâtul Ministerul

Transporturilor și a constatat că în speță reclamantul nu a formulat plângere

prealabilă anterior sesizării instanței de judecată, potrivit art. 7 din Legea

nr. 554/2004, litigiul fiind de natura contenciosului administrativ, astfel cum

a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2713 din 26

iunie 2008.

A apreciat ca fiind întemeiată excepția

inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile și față de

caracterul prioritar al acesteia nu a mai analizat excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei RA A.Z.L. Sulina invocată de această parte.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului s-a arătat că

inadmisibilitatea acțiunii reținută de instanța de fond nu constituie o

veritabilă excepție întrucât încalcă dreptul de un proces echitabil și că nu a

parcurs procedura prealabilă pentru că a considerat că litigiul este de natura

unui conflict de muncă și nu de contencios administrativ.

A mai arătat că actul atacat, respectiv

Ordinul nr. 190 din 22 mai 2007 nu i-a fost comunicat decât odată cu

întâmpinarea depusă de Ministerul Transporturilor, astfel că nu se mai pune

problema îndeplinirii procedurii prealabile.

A invocat și a depus la dosar copie de pe

Decizia nr. 2066 din 18 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, în cuprinsul căreia s-a apreciat că

verificarea legalității eliberării din funcția de conducător al unei societăți

comerciale în care acționar majoritar este statul este de competența

tribunalului, deoarece actele pe care se întemeiază litigiul sunt lipsite de

caracterul unor acte administrative de performanță.

Prin întâmpinare, pârâta R.A.A.Z.L. Sulina

a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, menționând că prin Ordinul

nr. 190 din 22 mai 2007 emis de Ministerul Transporturilor, recurentul a fost

eliberat din funcția de director general, ordinul în discuție fiind emis de o

autoritate publică în exercitarea atribuțiilor legale, situație în care trebuia

parcursă procedura administrativă prealabilă.

Pârâtul, Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii a solicitat, în conținutul întâmpinării depuse la dosar,

respingerea recursului reclamantului ca nefondat și menținerea sentinței civile

atacate ca fiind legală și temeinică, întrucât în mod judicios prima instanță a

apreciat că procedura prealabilă nu a fost îndeplinită în cauză.

La dosarul cauzei a depus întâmpinare și

intimatul Consiliul Județean Tulcea, apreciind că se subrogă în drepturile și

obligațiile pârâtului Ministerului Transporturilor și Infrastructurii întrucât R.A.A.Z.L.

Sulina a trecut sub autoritatea sa de sub cea a Ministerului Transporturilor și

Infrastructurii. În conținutul întâmpinării Consiliul Județean Tulcea a

solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, considerând că ordinul atacat

a fost emis de către autoritatea publică, fiind aplicabile dispozițiile legii

contenciosului administrativ, cum a apreciat și prima instanță.

Examinând actele și lucrările dosarului

din perspectiva motivelor de recurs invocate, și din oficiu, Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat, din considerentele ce se vor arăta în cele ce

succed.

Potrivit art. 247 C. proc. civ.,

renunțarea la însuși dreptul pretins se poate face și fără învoirea celeilalte

părți, atât în prima instanță, cât și în apel, în ședință sau prin înscris

autentic.

În cauză, recurentul a depus la dosar,

precizări și copia unei declarații autentice (filele 41 și 42) prin care a

învederat că renunță la judecarea capătului de cerere privind anularea

Ordinului nr. 190/2007 al Ministrului Transporturilor, solicitând totodată

trimiterea dosarului cu privire la restul acțiunii, spre competentă soluționare

la Tribunalul Tulcea.

Renunțarea la drept are ca efect

stingerea posibilității juridice a părții care și-a exprimat în acest sens

voința de a mai recurge la forța coercitivă a statului pentru redobândirea

dreptului încălcat.

Odată exprimată renunțarea la drept în

forma cerută de lege, instanța de judecată va lua act de această împrejurare,

în sensul că va constata voința juridică a părții, fără a examina motivele care

au determinat-o.

Cum în cauză renunțarea nu a avut

caracter total, întrucât recurentul și-a menținut celelalte capete de cerere,

solicitând trimiterea cauzei la Tribunalul Tulcea pentru soluționarea acestora, Înalta Curte va examina și motivele de recurs

relative la capătul de cerere privind anularea actului nr. 190/2007 al

ministrului transporturilor, celelalte pretenții ale recurentului-reclamant

fiind probabil legate ori cauzate de actul administrativ contestat.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004,

înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente,

persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim printr-un act administrativ individual, trebuie să solicite autorității

publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în

termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în

parte a acestuia.

Așadar, pentru ca instanța de contencios

administrativ să poată fi în mod legal investită cu soluționarea unei cauze,

trebuie ca în litigiul respectiv să se fi îndeplinit procedura plângerii

prealabile, ca o condiție necesară admisibilității acțiunii.

În cauză, reclamantul a atacat Ordinul

nr. 190 din 22 mai 2007 emis de Ministerul Transporturilor prin care a fost

eliberat din funcția de director general al R.A.A.Z.L. Sulina.

Prin decizia nr. 2713 din 26 iunie 2008,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, judecând conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Tulcea

și Curtea de Apel Constanța, a stabilit, irevocabil, că instanța competentă să

judece cauza este Curtea de Apel Constanța ca instanță de contencios

administrativ, întrucât actul atacat a fost emis de o autoritate administrativă

în exercitarea atribuțiilor de putere publică.

Față de această situație, soluția

respingerii acțiunii reclamantului pronunțată de prima instanță, întemeiată pe

lipsa plângerii prealabile este corectă, litigiul fiind de natura contenciosului

administrativ.

Nu pot fi reținute susținerile

recurentului conform cărora acesta a calificat cauza ca fiind litigiu de muncă,

întrucât nu se poate invoca propria turpitudine pentru a nerespecta principiul

nemo

consetur ignorare legem

, lipsind astfel de conținut și de efecte

dispozițiile imperative cuprinse în art. 7 din Legea contenciosului

administrativ, evocate anterior.

Nici motivul de recurs invocat de

recurent potrivit căruia nu i-a fost comunicat actul administrativ atacat nu

poate fi admis, faptul formulării acțiunii în instanță relevând că recurentul

avea cunoștință de existența actului atacat.

Cât privește împrejurarea că prin Decizia

nr. 2066 din 18 aprilie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, la care face trimitere recurentul, s-ar fi

apreciat că litigiul ar fi de competența tribunalului, Înalta Curte observă că

recurentul se află în eroare.

Hotărârea arătată de recurent face

referire la un act prin care a fost eliberat din funcție conducătorul unei

societăți în care statul era acționar majoritar, activitatea celui eliberat din

funcție întemeindu-se pe un contract individual de muncă și respectiv de

performanță, iar societatea era agent economic fără prerogative de putere

publică.

Așa fiind, nu se poate face o

similitudine între litigiul de față și cel la care face trimitere recurentul,

astfel că hotărârea invocată nu are relevanță și pe cale de consecință nu poate

fi reținută.

În raport cu cele prezentate, în temeiul

art. 312 C. proc. civ. și al art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul J.C. împotriva sentinței civile nr. 990 CA din 18 decembrie 2008 a

Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22

ianuarie 2010.