ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5739/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1754 din 28 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul H.C., în contradictoriu cu pârâtele A.N.R.P. și C.P.M. - Direcția generală economică și compartimentul de punere în aplicare a Legii nr. 9/1998, și a obligat pârâtele să plătească reclamantului cota de 60 % din despăgubirile stabilite prin Ordinul nr. 3130/2007 și să actualizeze aceste despăgubiri în raport cu data emiterii ordinului. Prin aceeași sentință, instanța de judecată a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind actualizarea cotei de 40 % din despăgubiri, acordate deja.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 și art. 5 din H.G. nr. 286/2004, conform cărora posibilitatea eșalonării sumelor ce se plătesc persoanelor îndreptățite, cum este și reclamantul, este limitată la 2 ani consecutivi, în acest caz suma fiind supusă actualizării. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta A.N.R.P., reiterând, în esență, apărările invocate în fața instanței de fond, în sensul că plata compensațiilor la care este îndreptățit intimatul-reclamant este suspusă condiției impuse de „limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat”.

La termenul de judecare a recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a pus în discuția părții prezente motivul de ordine publică referitor la necompetența materială a Curții de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, de a soluționa cauza în primă instanță, susținerile reprezentantului acestei părți cu privire la acest aspect fiind consemnate în practicaua deciziei, care face parte integrantă din hotărâre. De asemenea, deși nu a fost invocată verbal în fața instanței, se constată că, prin notele de ședință depuse la dosar, intimatul-reclamant pune problema excepției nulității recursului, susținând că acesta nu ar fi fost motivat în termenul legal.

Înalta Curte constată, însă, că excepția nu este întemeiată, recursul fiind declarat și motivat în termenul legal, de 15 zile, cuprins între data comunicării sentinței, 22 iunie 2009 și data înregistrării cererii de recurs, 30 iunie 2009. Analizând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale aplicabile în speță, Înalta Curte va admite recursul, pentru motivul de ordine publică invocat din oficiu și pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare. Astfel, obiectul acțiunii în cauza de față îl constituie obligarea pârâtei A.N.R.P. la plata celei de-a doua tranșe din suma reprezentând despăgubiri stabilite în favoarea reclamantului prin hotărârea nr. 99/2005 a Comisiei Județene Călărași de aplicare a Legii nr. 9/1998, validată prin Ordinul nr. 3130/2007 al șefului C.P.M., comunicat reclamantului de către Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul autorității pârâte.

Rezultă, așadar, că ne aflăm în prezența unei acțiuni în pretenții, având drept cauză neplata în termenul legal a unor despăgubiri stabilite printr-un act administrativ. Înalta Curte apreciază că, pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu, sunt relevante prevederile Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și cele ale Normelor metodologice pentru aplicarea acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare, inclusiv cele aduse prin H.G. nr. 1277/2007.

Astfel, conform art. 7 din legea susmenționată, în termen de 15 zile de la comunicare, solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene sau a municipiului București poate face contestație la comisia centrală [(alin. (2)], hotărârile acestei din urmă comisii putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul [(alin. (4)]. De asemenea, potrivit prevederilor art. 35 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, propunerile de invalidare a hotărârii comisiei județene sau a municipiului București, precum și propunerile de plată se transmit de către Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 vicepreședintelui A.N.R.P.

(alin. l) care, pe baza acestora, dispune, prin decizie, plata despăgubirilor, iar prin decizie motivată, invalidarea hotărârii sau rectificarea acesteia [(alin. (5)]. Totodată, conform alin. (6) al aceluiași articol, „Deciziile se comunică petenților și comisiilor județene sau a municipiului București și pot fi atacate în termen de 30 de zile la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază petentul”. În același timp, potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (l) din același act normativ, „Plata despăgubirilor solicitate în baza Legii nr. 9/1998 se face de către A.N.R.P., prin Direcția economică”. Rezultă, așadar, din cuprinsul textelor legale și normative sus menționate, că actele administrative emise de A.N.R.P.

în aplicarea Legii nr. 9/1998 pot fi contestate la instanța de contencios administrativ, fiind vorba despre o competență exclusivă a tribunalului. Cum, în speță, ne aflăm în prezența unei acțiuni privind plata unor despăgubiri stabilite în temeiul Legii nr. 9/1998 iar competentă să facă această plată este, conform art. 38 alin. (l) din Normele metodologice pentru aplicarea legii respective, aprobate prin H.G. nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare, pârâta A.N.R.P., Înalta Curte apreciază că soluționarea litigiului este, raportat la prevederile legale amintite și pentru identitate de rațiune, de competența tribunalului, ca instanță de fond. Sunt incidente, deci, dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc.

civ. , care prevăd că necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad, în contextul în care cauza de față a fost judecată, în primă instanță, de către o curte de apel. Înalta Curte reține că, în cauză, nu sunt incidente normele de drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, ci prevederile Legii nr. 9/1998, a căror aplicare a generat litigiul, și care, având caracter special, sunt derogatorii, conform principiului lex specialia generalibus derogant. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc.

civ., va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Călărași, secția contencios administrativ, în raza căruia domiciliază petentul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta A.N.R.P. împotriva sentinței nr. 1754 din 28 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VllI-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul Călărași, secția contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2009.