ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5739/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin

sentința nr. 1754 din 28 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a VllI-a

contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de

reclamantul H.C., în contradictoriu cu pârâtele A.N.R.P. și C.P.M. - Direcția

generală economică și compartimentul de punere în aplicare a Legii nr. 9/1998,

și a obligat pârâtele să plătească reclamantului cota de 60 % din despăgubirile

stabilite prin Ordinul nr. 3130/2007 și să actualizeze aceste despăgubiri în

raport cu data emiterii ordinului. Prin aceeași sentință, instanța de judecată

a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind actualizarea cotei de 40 %

din despăgubiri, acordate deja.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în

esență, că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr.

9/1998 și art. 5 din H.G. nr. 286/2004, conform cărora posibilitatea eșalonării

sumelor ce se plătesc persoanelor îndreptățite, cum este și reclamantul, este

limitată la 2 ani consecutivi, în acest caz suma fiind supusă actualizării.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a

declarat recurs pârâta A.N.R.P., reiterând, în esență, apărările invocate în

fața instanței de fond, în sensul că plata compensațiilor la care este

îndreptățit intimatul-reclamant este suspusă condiției impuse de „limita

sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat”.

La termenul de judecare a recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte a pus în discuția părții prezente motivul de ordine publică

referitor la necompetența materială a Curții de Apel București, secția a VlII-a

contencios administrativ și fiscal, de a soluționa cauza în primă instanță,

susținerile reprezentantului acestei părți cu privire la acest aspect fiind

consemnate în practicaua deciziei, care face parte integrantă din hotărâre.

De asemenea, deși nu a fost invocată verbal în fața instanței, se

constată că, prin notele de ședință depuse la dosar, intimatul-reclamant pune

problema excepției nulității recursului, susținând că acesta nu ar fi fost

motivat în termenul legal. Înalta Curte constată, însă, că excepția nu este

întemeiată, recursul fiind declarat și motivat în termenul legal, de 15 zile,

cuprins între data comunicării sentinței, 22 iunie 2009 și data înregistrării

cererii de recurs, 30 iunie 2009.

Analizând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului,

precum și cu dispozițiile legale aplicabile în speță, Înalta Curte va admite

recursul, pentru motivul de ordine publică invocat din oficiu și pentru

considerentele care vor fi prezentate în continuare.

Astfel, obiectul acțiunii în cauza de

față îl constituie obligarea pârâtei

A.N.R.P. la plata

celei de-a doua tranșe din suma reprezentând despăgubiri stabilite în favoarea

reclamantului prin hotărârea nr. 99/2005 a Comisiei Județene Călărași de

aplicare a Legii nr. 9/1998, validată prin Ordinul nr. 3130/2007 al șefului C.P.M.,

comunicat reclamantului de către Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998

din cadrul autorității pârâte.

Rezultă, așadar, că ne aflăm în prezența unei acțiuni în pretenții,

având drept cauză neplata în termenul legal a unor despăgubiri stabilite

printr-un act administrativ.

Înalta Curte apreciază că, pentru corecta soluționare a problemei de

drept aflată în litigiu, sunt relevante prevederile Legii nr. 9/1998 privind

acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în

proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și

Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și cele ale Normelor

metodologice pentru aplicarea acestei legi, aprobate prin H.G. nr. 753/1998, cu

modificările și completările

ulterioare,

inclusiv cele aduse prin H.G. nr. 1277/2007.

Astfel, conform art. 7 din legea

susmenționată, în termen de 15 zile de

la comunicare,

solicitantul nemulțumit de hotărârea comisiei județene sau a municipiului

București poate face contestație la comisia centrală [(alin. (2)], hotărârile

acestei din urmă comisii putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la

comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia

domiciliază solicitantul [(alin. (4)].

De asemenea, potrivit prevederilor art. 35

din Normele metodologice

pentru aplicarea Legii nr. 9/1998,

propunerile de invalidare a hotărârii comisiei județene sau a municipiului

București, precum și propunerile de plată se transmit de către Serviciul pentru

aplicarea Legii nr. 9/1998 vicepreședintelui A.N.R.P. (alin. l) care, pe baza

acestora, dispune, prin decizie, plata despăgubirilor, iar prin decizie

motivată, invalidarea hotărârii sau rectificarea acesteia [(alin. (5)].

Totodată, conform alin. (6) al aceluiași articol, „Deciziile se

comunică petenților și comisiilor județene sau a municipiului București și pot

fi atacate în termen de 30 de zile la secția de contencios administrativ a

tribunalului în raza căruia domiciliază petentul”.

În același timp, potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (l) din același

act

normativ, „Plata despăgubirilor

solicitate în baza Legii nr. 9/1998 se face de

către A.N.R.P., prin

Direcția economică”.

Rezultă, așadar, din cuprinsul textelor legale și normative sus

menționate, că actele administrative emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 9/1998

pot fi contestate la instanța de contencios administrativ, fiind vorba despre o

competență exclusivă a tribunalului.

Cum, în speță, ne aflăm în prezența unei acțiuni privind plata unor

despăgubiri stabilite în temeiul Legii nr. 9/1998 iar competentă să facă

această plată este, conform art. 38 alin. (l) din Normele metodologice pentru

aplicarea legii respective, aprobate prin H.G. nr. 753/1998, cu modificările și

completările ulterioare, pârâta A.N.R.P., Înalta Curte apreciază că soluționarea

litigiului este, raportat la prevederile legale amintite și pentru identitate

de rațiune, de competența tribunalului, ca instanță de fond.

Sunt incidente, deci, dispozițiile art. 159

pct. 2 C. proc. civ.

, care prevăd că necompetența este de

ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt

grad, în contextul în care cauza de față a fost judecată, în primă instanță, de

către o curte de apel.

Înalta Curte reține că, în cauză, nu sunt incidente normele de drept

comun în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art.

10 din Legea nr. 554/2004, ci prevederile Legii nr. 9/1998, a căror aplicare a

generat litigiul, și care, având caracter special, sunt derogatorii, conform

principiului lex specialia generalibus derogant.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) C.

proc. civ.,

va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6) din

același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă

soluționare, la Tribunalul Călărași, secția contencios administrativ, în raza

căruia domiciliază petentul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A.N.R.P. împotriva sentinței nr. 1754

din 28 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VllI-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare,

la Tribunalul Călărași, secția contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2009.