ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 499/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința civilă nr. 149 din 24 aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte

acțiunea formulată de reclamantul I.A.D. în contradictoriu cu pârâții A.N.R.P. și

conducătorul serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, instanța dispunând

obligarea pârâtei A.N.R.P. la plata către reclamant a sumei de 83.103,0134 lei

compensații bănești, actualizate conform prevederilor art. 5 din H.G. nr. 286/2004.

A fost respinsă acțiunea față de conducătorul serviciului pentru aplicarea

Legii nr. 9/1998.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a

reținut, în esență, că prin Hotărârea nr. 12 din 21 iulie 2006 C.J.D., pentru aplicarea

Legii nr. 9/1998 a aprobat cererea reclamantului, propunând acordarea

compensațiilor bănești în valoare totală de 146.697,0434 lei, reprezentând compensații

pentru bunurile abandonate de autorul reclamantului, N.V.I., statului bulgar.

Totodată, la data de 12 noiembrie 2007 s-a efectuat

de către A.N.R.P. un virament bancar în contul reclamantului, în cuantum de

63,594.03 lei.

S-a mai constatat că reclamantul, urmare a

neachitării restului de compensații, a efectuat două solicitări în acest sens,

la care însă nu a primit răspuns.

În raport cu prevederile art. 38 alin. (1), (5) și (6)

din H.G. nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art.

5 din H.G. nr. 286/2004, instanța fondului a apreciat că reclamantul este

îndrituit să beneficieze de tranșa a doua din compensația acordată pe parcursul

anului 2008, cel mai târziu până la sfârșitul anului.

Reținându-se că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului

suferit prin acordarea cu întârziere a tranșei a doua din compensații, a fost

respins capătul de cerere privind obligarea conducătorului serviciului pentru

aplicarea Legii nr. 9/1998 la plata de despăgubiri.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.N.R.P.,

criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate.

În raport cu pretențiile de actualizare a cuantumului

compensațiilor acordate, recurenta a invocat prevederile art. 34 lit. h) din H.G.

nr. 753/1998, opinând că potrivit acestor prevederi, compensațiile propuse prin

hotărârea emisă reclamantului au devenit certe, lichide și exigibile din

momentul validării lor de către departamentul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Totodată, potrivit prevederilor art. 8 alin. (2) din

Legea nr. 9/1998, în cazul în care compensațiile se plătesc în anul în care au

fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate.

Recurenta a mai invocat dispozițiile art. 5 din H.G. nr.

286/2004 și pe cele ale H.G. nr. 1.643/2004, precizând că prin decizia de

validare este prevăzută posibilitatea actualizării cuantumului compensațiilor,

la momentul plății cotei de 60%.

Sesizată astfel cu soluționarea unui recurs împotriva

unei hotărâri pronunțată la o instanță de contencios administrativ, Înalta

Curte, examinând actele dosarului, în raport cu prevederea art. 306 alin. (2) C.

proc. civ., constată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3

din același act normativ, urmare a încălcării normelor imperative ce

reglementează competența materială a instanțelor, pentru considerentele ce vor

fi expuse în continuare.

Acțiunea formulată de reclamant are ca temei juridic

Legea nr. 9/1998, ca lege specială, chiar dacă nu se contestă hotărârea comisiei

centrale, dat fiind că vizează acordarea despăgubirilor actualizate care au

fost stabilite prin aplicarea acestui act normativ.

Din economia prevederilor art. 7 alin. (4)-(5) din

actul normativ susmenționat, rezultă că litigiile care se nasc în legătură cu

aplicarea dispozițiilor acestei legi sunt de competența secției de contencios

administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază reclamantul.

Legiuitorul a urmărit așadar prin Legea nr. 9/1998

ca, în materia despăgubirilor acordate pentru bunurile trecute în proprietatea

statului bulgar în baza Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, competența de soluționare a litigiilor, în primă instanță, să

revină tribunalului, indiferent de categoria din care face parte organul

emitent al actului administrativ, cea a autorităților locale sau cea a

autorităților publice centrale.

Cum obiectul cauzei de față nu este de natură să

determine schimbarea competenței stabilită prin Legea specială nr. 9/1998,

instanța de control judiciar reține că în speță nu sunt incidente normele de

drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ,

respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004 modificată.

În consecință, Înalta Curte, apreciind că este

întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința

atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A.N.R.P., împotriva sentinței

nr. 149 din 24 aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre

competentă soluționare Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2010.