ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 499/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 149 din 24 aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul I.A.D. în contradictoriu cu pârâții A.N.R.P. și conducătorul serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, instanța dispunând obligarea pârâtei A.N.R.P. la plata către reclamant a sumei de 83.103,0134 lei compensații bănești, actualizate conform prevederilor art. 5 din H.G. nr. 286/2004. A fost respinsă acțiunea față de conducătorul serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că prin Hotărârea nr. 12 din 21 iulie 2006 C.J.D., pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 a aprobat cererea reclamantului, propunând acordarea compensațiilor bănești în valoare totală de 146.697,0434 lei, reprezentând compensații pentru bunurile abandonate de autorul reclamantului, N.V.I., statului bulgar. Totodată, la data de 12 noiembrie 2007 s-a efectuat de către A.N.R.P. un virament bancar în contul reclamantului, în cuantum de 63,594.03 lei. S-a mai constatat că reclamantul, urmare a neachitării restului de compensații, a efectuat două solicitări în acest sens, la care însă nu a primit răspuns. În raport cu prevederile art. 38 alin. (1), (5) și (6) din H.G.

nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare, respectiv art. 5 din H.G. nr. 286/2004, instanța fondului a apreciat că reclamantul este îndrituit să beneficieze de tranșa a doua din compensația acordată pe parcursul anului 2008, cel mai târziu până la sfârșitul anului. Reținându-se că reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului suferit prin acordarea cu întârziere a tranșei a doua din compensații, a fost respins capătul de cerere privind obligarea conducătorului serviciului pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 la plata de despăgubiri. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A.N.R.P., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate. În raport cu pretențiile de actualizare a cuantumului compensațiilor acordate, recurenta a invocat prevederile art. 34 lit. h) din H.G.

nr. 753/1998, opinând că potrivit acestor prevederi, compensațiile propuse prin hotărârea emisă reclamantului au devenit certe, lichide și exigibile din momentul validării lor de către departamentul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998. Totodată, potrivit prevederilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, în cazul în care compensațiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate. Recurenta a mai invocat dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 286/2004 și pe cele ale H.G. nr. 1.643/2004, precizând că prin decizia de validare este prevăzută posibilitatea actualizării cuantumului compensațiilor, la momentul plății cotei de 60%. Sesizată astfel cu soluționarea unui recurs împotriva unei hotărâri pronunțată la o instanță de contencios administrativ, Înalta Curte, examinând actele dosarului, în raport cu prevederea art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., constată incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 din același act normativ, urmare a încălcării normelor imperative ce reglementează competența materială a instanțelor, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Acțiunea formulată de reclamant are ca temei juridic Legea nr. 9/1998, ca lege specială, chiar dacă nu se contestă hotărârea comisiei centrale, dat fiind că vizează acordarea despăgubirilor actualizate care au fost stabilite prin aplicarea acestui act normativ. Din economia prevederilor art. 7 alin. (4)-(5) din actul normativ susmenționat, rezultă că litigiile care se nasc în legătură cu aplicarea dispozițiilor acestei legi sunt de competența secției de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază reclamantul.

Legiuitorul a urmărit așadar prin Legea nr. 9/1998 ca, în materia despăgubirilor acordate pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în baza Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, competența de soluționare a litigiilor, în primă instanță, să revină tribunalului, indiferent de categoria din care face parte organul emitent al actului administrativ, cea a autorităților locale sau cea a autorităților publice centrale. Cum obiectul cauzei de față nu este de natură să determine schimbarea competenței stabilită prin Legea specială nr. 9/1998, instanța de control judiciar reține că în speță nu sunt incidente normele de drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004 modificată.

În consecință, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de A.N.R.P., împotriva sentinței nr. 149 din 24 aprilie 2009 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 februarie 2010.