ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4850/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 37 din 29 ianuarie 2010 Curtea

de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta C.R., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998,

a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 163.213,43 RON, conform deciziei

nr. 538 din 08 aprilie 2008, reprezentând compensații bănești acordate în baza Legii

nr. 9/1998 și a respins petitul cererii privind actualizarea sumei și petitul cererii

privind acordarea daunelor cominatorii.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Prin decizia nr. 538

din 8 aprilie 2008 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a fost

validată hotărârea nr. 1 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din

cadrul Instituției Prefectului județului Mehedinți la data de 09 februarie 2006

și s-a dispus plata de compensații în sumă de 163.213,43 ROL reclamantei C.R., suma

acordată urmând a fi eșalonată în conformitate cu art. 38 alin. (5) lit. c) din

H.G. nr. 753/1998 cu modificările și completările ulterioare, respectiv în limita

sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, în două tranșe,

pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor,

dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 RON.

S-a mai reținut că reclamanta

a solicitat efectuarea plății conform deciziei prin cererile expediate la data de

09 mai 2008 și 30 septembrie 2008.

Observând că pârâta nu

a achitat tranșele cuvenite, deși decizia a fost emisă la 08 aprilie 2008, instanța

a constatat că cererea formulată de reclamantă la data de 17 februarie 2009 este

întemeiată în parte.

Instanța a apreciat că

este neîntemeiată apărarea pârâtei privitoare la plata celor 2 tranșe ale creanței

recunoscute reclamantei, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație,

pe parcursul a 2 ani consecutivi.

S-a mai reținut în considerentele

hotărârii atacate că reclamanta este titulara unui drept de creanță, a unui drept

de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției Europene pentru Apărarea

Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului și are creanță suficient de

bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, iar

întârzierea la plată sau refuzul de a plăti din partea pârâtei constituie atingeri

aduse dreptului de proprietate al reclamantei, așa cum este garantat și protejat

la Convenție.

În ceea ce privește actualizarea

sumei s-a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (2) din

Legea nr. 9/1998, potrivit căruia actualizarea compensațiilor, în situația în care

hotărârea comisiei județene prin care au fost stabilite este validată în anul următor

celui în care a fost emisă, se face de către direcțiile generale ale finanțelor

publice.

Ca atare, petitul cererii

privind reactualizarea a fost respins ca nefondat.

A fost respins ca nefondat

și petitul privind acordarea daunelor cominatorii, reținându-se că acestea reprezintă

o sancțiune pecuniară ce se aplică de instanță în vederea asigurării executării

unei obligații de a face sau a nu face, ceea ce nu se regăsește în prezenta cauză.

Împotriva acestei hotărâri,

a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de recurs

formulate, recurenta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., modificarea în totalitate a sentinței recurate în ceea ce privește

plata sumei de 163.213,43 RON.

În motivarea cererii de

recurs s-a arătat că prin decizia nr. 538 din 08 aprilie 2008 emisă de Vicepreședintele

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a fost validată hotărârea

nr. 1 din 09 februarie 2006 a Comisiei județene Mehedinți pentru aplicarea Legii

nr. 9/1998, acordându-se compensații în cuantum de 163.213,43 RON, suma urmând a

fi achitată conform art. 38 alin. (5) din H.G. nr. 753/1998 „(...) în limita sumelor

aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel:

c) eșalonat în două tranșe,

pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor,

dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 RON”.

S-a solicitat

modificarea sentinței

de fond, în sensul respingerii acțiunii ca netemeinică și nelegală.

Înainte de

a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate,

în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale,

constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru

care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C.

proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare

la Tribunalul Mehedinți, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge

la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Este de necontestat faptul

că obiectul acțiunii îl formează plata despăgubirilor stabilite prin decizia

nr. 538 din 08 aprilie 2008, conform prevederilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea

de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului

bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova

la 7 septembrie 1940.

Înalta Curte apreciază

că pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante

prevederile art. 7 acest act normativ.

Astfel, conform dispozițiilor

art. 7 alin. (1)-(3), Comisiile județene și a Municipiului București primesc, verifică

și rezolvă cererile de acordare a compensațiilor, hotărârile acestora putând fi

contestate, în termen de 15 zile de la comunicare, la comisia centrală, care are

obligația să le soluționeze în termen de 60 de zile și să le comunice hotărârile,

atât solicitanților cât și direcțiilor generale ale finanțelor publice.

În conformitate cu prevederile

art. 7 alin. (4), „Hotărârile Comisiei Centrale sunt supuse controlului judecătoresc,

putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios

administrativ a Tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul”.

Acțiunea formulată de

reclamanți are ca temei juridic Legea nr. 9/1998, ca lege specială, chiar dacă nu

se contestă hotărârea comisiei centrale, dat fiind că vizează acordarea despăgubirilor

actualizate care au fost stabilite prin aplicarea acestui act normativ.

Legiuitorul a urmărit

prin Legea nr. 9/1998 că, în materia despăgubirilor acordate pentru bunurile trecute

în proprietatea statului bulgar în baza Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat

la Craiova la 7 septembrie 1940, competența de soluționare a litigiilor, în primă

instanță, să revină tribunalului, indiferent de categoria din care face parte organul

emitent al actului administrativ, cea a autorităților locale sau cea a autorităților

publice centrale, fiind vorba despre o competență exclusivă a Tribunalului.

Or, obiectul cauzei de

față nu este de natură să determine schimbarea competenței stabilită prin Legea

specială nr. 9/1998.

Prin urmare, instanța

de control judiciar reține că nu sunt incidente în speță normele de drept comun

în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10

din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, fiind aplicabile

prevederile derogatorii cuprinse în art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998, republicată.

Mai precis, sunt aplicabile

dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ. care dispune că necompetența este de

ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad,

în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o Curte de Apel.

Nu există nici o îndoială

că întotdeauna competența materială a instanței de judecată este reglementată de

norme imperative.

În raport

de soluția dată cauzei, Curtea nu va analiza și motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă,

ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere de instanța de trimitere,

la rejudecare.

În consecință,

pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3

și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința

recurată,

pronunțată

cu încălcarea normelor de competență materială cuprinse în Legea nr. 9/1998

și pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare

la Tribunalul Mehedinți, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței

nr. 37 din 29 ianuarie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Mehedinți, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 9 noiembrie 2010.