ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4850/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 37 din 29 ianuarie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.R., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 163.213,43 RON, conform deciziei nr. 538 din 08 aprilie 2008, reprezentând compensații bănești acordate în baza Legii nr. 9/1998 și a respins petitul cererii privind actualizarea sumei și petitul cererii privind acordarea daunelor cominatorii.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut în esență următoarele: Prin decizia nr. 538 din 8 aprilie 2008 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a fost validată hotărârea nr. 1 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului județului Mehedinți la data de 09 februarie 2006 și s-a dispus plata de compensații în sumă de 163.213,43 ROL reclamantei C.R., suma acordată urmând a fi eșalonată în conformitate cu art. 38 alin. (5) lit. c) din H.G. nr. 753/1998 cu modificările și completările ulterioare, respectiv în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 RON.

S-a mai reținut că reclamanta a solicitat efectuarea plății conform deciziei prin cererile expediate la data de 09 mai 2008 și 30 septembrie 2008. Observând că pârâta nu a achitat tranșele cuvenite, deși decizia a fost emisă la 08 aprilie 2008, instanța a constatat că cererea formulată de reclamantă la data de 17 februarie 2009 este întemeiată în parte. Instanța a apreciat că este neîntemeiată apărarea pârâtei privitoare la plata celor 2 tranșe ale creanței recunoscute reclamantei, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație, pe parcursul a 2 ani consecutivi.

S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că reclamanta este titulara unui drept de creanță, a unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului și are creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, iar întârzierea la plată sau refuzul de a plăti din partea pârâtei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al reclamantei, așa cum este garantat și protejat la Convenție. În ceea ce privește actualizarea sumei s-a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, potrivit căruia actualizarea compensațiilor, în situația în care hotărârea comisiei județene prin care au fost stabilite este validată în anul următor celui în care a fost emisă, se face de către direcțiile generale ale finanțelor publice.

Ca atare, petitul cererii privind reactualizarea a fost respins ca nefondat. A fost respins ca nefondat și petitul privind acordarea daunelor cominatorii, reținându-se că acestea reprezintă o sancțiune pecuniară ce se aplică de instanță în vederea asigurării executării unei obligații de a face sau a nu face, ceea ce nu se regăsește în prezenta cauză. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin motivele de recurs formulate, recurenta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., modificarea în totalitate a sentinței recurate în ceea ce privește plata sumei de 163.213,43 RON.

În motivarea cererii de recurs s-a arătat că prin decizia nr. 538 din 08 aprilie 2008 emisă de Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a fost validată hotărârea nr. 1 din 09 februarie 2006 a Comisiei județene Mehedinți pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, acordându-se compensații în cuantum de 163.213,43 RON, suma urmând a fi achitată conform art. 38 alin. (5) din H.G. nr. 753/1998 „(...) în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 RON”. S-a solicitat modificarea sentinței de fond, în sensul respingerii acțiunii ca netemeinică și nelegală.

Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Mehedinți, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Este de necontestat faptul că obiectul acțiunii îl formează plata despăgubirilor stabilite prin decizia nr. 538 din 08 aprilie 2008, conform prevederilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Înalta Curte apreciază că pentru corecta soluționare a problemei de drept aflată în litigiu sunt relevante prevederile art. 7 acest act normativ.

Astfel, conform dispozițiilor art. 7 alin. (1)-(3), Comisiile județene și a Municipiului București primesc, verifică și rezolvă cererile de acordare a compensațiilor, hotărârile acestora putând fi contestate, în termen de 15 zile de la comunicare, la comisia centrală, care are obligația să le soluționeze în termen de 60 de zile și să le comunice hotărârile, atât solicitanților cât și direcțiilor generale ale finanțelor publice. În conformitate cu prevederile art. 7 alin. (4), „Hotărârile Comisiei Centrale sunt supuse controlului judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a Tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul”.

Acțiunea formulată de reclamanți are ca temei juridic Legea nr. 9/1998, ca lege specială, chiar dacă nu se contestă hotărârea comisiei centrale, dat fiind că vizează acordarea despăgubirilor actualizate care au fost stabilite prin aplicarea acestui act normativ. Legiuitorul a urmărit prin Legea nr. 9/1998 că, în materia despăgubirilor acordate pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în baza Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, competența de soluționare a litigiilor, în primă instanță, să revină tribunalului, indiferent de categoria din care face parte organul emitent al actului administrativ, cea a autorităților locale sau cea a autorităților publice centrale, fiind vorba despre o competență exclusivă a Tribunalului.

Or, obiectul cauzei de față nu este de natură să determine schimbarea competenței stabilită prin Legea specială nr. 9/1998. Prin urmare, instanța de control judiciar reține că nu sunt incidente în speță normele de drept comun în materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, fiind aplicabile prevederile derogatorii cuprinse în art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998, republicată. Mai precis, sunt aplicabile dispozițiile art. 159 pct. 2 C. proc. civ. care dispune că necompetența este de ordine publică atunci când pricina este de competența unei instanțe de alt grad, în contextul în care prezenta cauză a fost judecată de către o Curte de Apel.

Nu există nici o îndoială că întotdeauna competența materială a instanței de judecată este reglementată de norme imperative. În raport de soluția dată cauzei, Curtea nu va analiza și motivele de recurs invocate de recurenta-pârâtă, ce privesc fondul pricinii, care urmează a fi avute în vedere de instanța de trimitere, la rejudecare. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 3 și art. 312 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată, pronunțată cu încălcarea normelor de competență materială cuprinse în Legea nr. 9/1998 și pe cale de consecință, va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Mehedinți, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 37 din 29 ianuarie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Mehedinți, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2010.