ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2549/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 27

ianuarie 2009 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta T.C. a solicitat în

contradictoriu cu pârâții A.N.R.P. și Guvernul României, obligarea acestora la plata

sumei de 48.023,57 RON (actualizată cu rata inflației), sumă ce reprezintă cea de-a

doua tranșă de compensații bănești acordate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind

acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea

statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat

la Craiova, la 7 septembrie 1940, respectiv ale Normelor metodologice pentru aplicarea

acestui act normativ aprobate prin H.G. nr. 753/1998.

În motivarea cererii sale,

reclamanta a arătat că prin hotărârea nr. 667 emisă de Comisia Județeană Constanța

pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și validată prin Ordinul nr. 5425 din 11

iulie 2006 s-a aprobat plata către reclamantă a sumei de 80.039,28 RON, reprezentând

compensații bănești pentru anumite bunuri abandonate statului bulgar de către defunctul

M.B.

Reclamanta mai arată că

în luna decembrie 2006 a fost virată în contul acesteia prima tranșă de 40% din

suma cuvenită.

A precizat că în cursul

anului 2007 ar fi trebuit virată și cea de-a doua tranșă de 60% din suma cuvenită,

în conformitate cu prevederile art. 5 din H.G. nr. 286/2004, dar pârâta A.N.R.P.,

deși a fost notificată, refuză în mod nejustificat să-și onoreze obligația asumată,

plata celei de-a doua tranșă de 60% nefiind achitată nici până la data formulării

cererii de chemare în judecată.

Pârâtul Guvernul României

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale

pasive, arătând că potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 9/1998,

plata despăgubirilor solicitate în baza Legii nr. 9/1998 se face de către A.N.R.P.,

prin Direcția Economică.

La rândul său, pârâta

A.N.R.P. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale

și teritoriale a Curții de Apel București, precizând că în speță este vorba de neexecutarea

parțială a unui titlu ce nu emană de la instanța de contencios administrativ pentru

a fi aplicabile dispozițiile cap. 3 din Legea nr. 554/2004, care reglementează procedura

de executare a titlurilor executorii, competența de soluționare a cauzei revenind

Tribunalului Constanța.

Prin sentința nr. 2619

din 17 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul

României și a respins acțiunea reclamantei față de acesta; a respins excepția necompetenței

materiale a instanței; a admis acțiunea reclamantei formulată în contradictoriu

cu pârâta A.N.R.P. și a obligat pârâta A.N.R.P. la plata către reclamantă a sumei

de 48.023,57 RON actualizată cu rata inflației, reprezentând tranșa a doua a compensațiilor

bănești în temeiul Legii nr. 9/1998.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța a reținut cu privire la excepția necompetenței materiale și teritoriale

a instanței, invocată de pârâta A.N.R.P., că prezenta acțiune nu se subsumează ipotezei

speciale vizată de dispozițiile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 9/1998 pentru a fi

incidente dispozițiile derogatorii în materie de competență cuprinse în acest text

de lege, care conferă competență tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul,

textul amintit vizând exclusiv acțiunile prin care se supun controlului judecătoresc

hotărârile Comisiei centrale de validare/invalidare a hotărârilor Comisiilor locale,

respectiv de soluționare a eventualelor contestații.

A apreciat că prin prezenta

acțiune se urmărește obținerea unui titlu executoriu în condițiile în care legea

nu conferă un atare caracter nici hotărârii Comisiei locale, nici a Comisiei centrale.

A concluzionat instanța

că în raport de împrejurarea că pârâții sunt autorități publice centrale, devin

incidente dispozițiile art 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, situație în care

competența de soluționare în primă instanță aparține Curții de apel.

În privința competenței

teritoriale s-a reținut incidența dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr.

554/2004, potrivit cărora, reclamantul are posibilitatea să se adreseze instanței

de la domiciliul său sau al pârâtului.

Cu privire la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, instanța de fond

a apreciat-o ca fiind întemeiată, în condițiile în care legea nu prevede în sarcina

acestuia niciun fel de obligații în privința plății compensațiilor în temeiul Legii

nr. 9/1998, o atare competență aparținând pârâtei A.N.R.P.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că despăgubirile reclamantei au fost stabilite încă din anul 2001, fiind

validate abia în 2006, an în care s-a și făcut plata primei tranșe de 40%. Cea de-a

doua tranșă trebuia achitată în anul următor, respectiv în 2007, fiind depășit în

momentul sesizării instanței și termenul maxim de 2 ani consecutivi în care se putea

face eșalonarea plății.

Reținând considerentele

Înaltei Curți de Casație și Justiție expuse în decizia nr. 21/2007 pronunțată în

interesul legii care consacră o dezlegare în drept obligatorie pentru instanțe,

potrivit art. 329 alin. (3) teza finală din C. proc. civ. precum și dispozițiile

art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, instanța de fond a apreciat că obligația

de actualizare pentru tranșa a doua de plată de la momentul expirării celor 60 de

zile (perioada legală de validare) se regăsește și în speța de față, astfel încât

reclamanta este îndreptățită la plata compensațiilor actualizate reprezentând tranșa

a doua de 60%.

Sentința menționată a

fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâta A.N.R.P., care a criticat-o

pentru nelegalitate și netemeinicie potrivit art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea recursului,

A.N.R.P. a arătat că în speță este vorba de neexecutarea parțială a unui titlu ce

nu emană de la instanța de contencios administrativ pentru a fi aplicabile dispozițiile

capitolului 3 din Legea nr. 554/2004 care reglementează expres procedura de executare

a titlurilor executorii reprezentate de hotărârile judecătorești definitive și irevocabile,

prin care s-au admis acțiunile formulate potrivit prezentei legi.

A mai precizat că despăgubirile

sunt plătite în limita fondurilor alocate de la bugetul de stat conform Legii

nr. 9/1998.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, intimata – reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

arătând, în esență, că titlul de despăgubire a fost emis și validat de către Guvernul

României, în calitate de organism coordonator al pârâtei A.N.R.P., titlu perfect

valabil, în virtutea căruia are un drept de creanță în cuantum de 48,023,57 RON,

actualizat cu rata inflației.

A mai arătat că atâta

timp cât există o dispoziție legală, obligatorie, care stabilește termenul în care

se acordă despăgubirile, pârâta nu poate invoca vreun motiv pentru a nu respecta

un act normativ.

Așa cum rezultă din practicaua

prezentei decizii, în ședința publică din data de 14 mai 2010, cu ocazia dezbaterilor

asupra cauzei, Înalta Curte a pus în discuție motivul de ordine publică al necompetenței

materiale a Curții de Apel București, în raport cu obiectul cererii de chemare în

judecată, motiv prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Examinând cu prioritate

acest motiv invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta

Curte reține următoarele:

Obiectul prezentului litigiu

este reprezentat de obligarea recurentei-pârâte A.N.R.P. la plata sumei de 48.023,57

RON, actualizată cu rata inflației, reprezentând cea de-a doua tranșă de 60% din

suma totală de 80.039,28 RON cuvenită intimatei-reclamante cu titlu de compensații

bănești, în baza hotărârii nr. 667/2001 emisă de Comisia Județeană Constanța pentru

aplicarea Legii nr. 9/1998 și validată prin Ordinul nr. 4525/2006 emis de Șeful

Cancelariei Primului Ministru.

Prin urmare, este vorba

despre o acțiune generată de neplata în termenul legal a unor despăgubiri stabilite

printr-un act administrativ, emis în procedura reglementată de Legea nr. 9/1998

privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea

statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat

la Craiova, la 7 septembrie 1940, respectiv ale normelor metodologice pentru aplicarea

acestui act normativ aprobate prin H.G. nr. 753/1998, ipoteză asimilată refuzului

nejustificat de rezolvare a unei cereri, conform art. 2 alin. (1) lit. i) teza finală

din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 7 alin.

(4) din Legea nr. 9/1998, „hotărârile Comisiei centrale sunt supuse controlului

judecătoresc, putând fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția

de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază solicitantul”.

Ordinul nr. 4525/2006

de validare a hotărârii Comisiei Județene Constanța nr. 667/2001 prin care au fost

acordate intimatei-reclamante compensații bănești în cuantum de 80.039,28 RON a

fost emis de Șeful Cancelariei Primului Ministru, în temeiul art. 30 din O.G.

nr. 94/2004.

Potrivit art. 31 din O.G.

nr. 94/2004, „actele Cancelariei Primului Ministru sunt supuse controlului judecătoresc,

putând fi atacate în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios

administrativ a tribunalului, în raza căruia domiciliază solicitantul”.

În altă ordine de idei,

trebuie precizat că potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G nr. 25/2007

privind

stabilirea unor măsuri pentru reorganizarea aparatului de lucru al Guvernului, cu

modificările și completările ulterioare,

“se înființează A.N.R.P. ca organ de specialitate

al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului

Economiei și Finanțelor, finanțat de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului

Economiei și Finanțelor, prin preluarea activității A.N.R.P., structura fără personalitate

juridică din cadrul Cancelariei Primului-Ministru, care se desființează.

La art. 6 alin. (7) din

aceeași ordonanță se prevede că: „prin decizie, vicepreședintele A.N.R.P., care

coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, dispune plata despăgubirilor

acordate în conformitate cu aceste legi, stabilite prin hotărâri ale Comisiilor

județene, respectiv ale Comisiei municipiului București (…).

Deciziile de plată prin

care se modifică hotărârile inițiale, deciziile de invalidare și cele prin care

se soluționează contestațiile se comunică beneficiarilor și pot fi atacate în termen

de 30 de zile la secția de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia

domiciliază solicitantul”.

Din interpretarea acestor

texte normative rezultă faptul că actele administrative tipice sau asimilate emise

de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 9/1998 pot fi contestate la instanța de contencios

administrativ a tribunalului, fiind vorba de o competență specială, atât în etapa

stabilirii dreptului cât și în etapa efectuării plăților.

Competența materială a

instanței de judecată este reglementată de norme imperative.

În litigiul de față, suntem

în prezența unei acțiuni generată de neplata unor despăgubiri stabilite printr-un

act administrativ, având drept temei juridic Legea nr. 9/1998.

Altfel spus, trebuie aplicat

principiul lex specialia generalibus derogant, fiind vorba despre un litigiu generat

de aplicarea unei norme speciale, respectiv Legea nr. 9/1998.

Chiar dacă reclamanta

nu contestă hotărârea Comisiei județene, Înalta Curte apreciază că pentru rațiuni

de simetrie juridică, instanța competentă să stabilească legalitatea actului administrativ

are și competența de a cenzura actele administrative asimilate – atât refuzul de

emitere a acestuia, cât și refuzul de executare.

Ca atare, instanța de

control judiciar reține că nu sunt incidente în speță normele de drept comun în

materia competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din

Legea nr. 554/2004, modificată.

Având în vedere considerentele

expuse și constatând întemeiat motivul invocat din oficiu, Înalta Curte va admite

recursul și potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, corelat cu art. 312

alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința și va trimite cauza spre competentă soluționare

la Tribunalul Constanța, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de A.N.R.P. împotriva sentinței nr. 2619 din 17 iunie 2009 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Constanța, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 mai 2010.