ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1278/2003

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 249 din 23 mai 2002,

Judecătoria Răcari a condamnat pe inculpatul C.N.C. la 2 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 36 alin. (1) din Decretul nr.

328/1966, cu aplicarea art. 74 și art. 76 lit. e) și art. 37 lit. a) C. pen.

S-a reținut că, la data de 15 aprilie 2001, în jurul

orelor 2,15, inculpatul a fost depistat de către organele de poliție conducând

pe drum public un autoturism, fără a avea permis de conducere.

Împotriva acestei hotărâri, procurorul general al

parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în

anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 400 și 410 alin. (1) partea I pct. 7 C.

proc. pen.

S-a susținut că reținând dispozițiile art. 37 lit. a)

C. pen., deși nu exista o condamnare anterioară care să poată constitui primul

termen al recidivei, faptei săvârșite de către inculpat i s-a dat o greșită

încadrare juridică.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea

recursului în anulare, casarea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele

ce se vor arăta în continuare:

Astfel, din fișa antecedentelor penale și copia

sentinței penale nr. 100 din 2 februarie 1995 a Judecătoriei Găești, rezultă că

anterior comiterii faptei din prezenta cauză, inculpatul a mai fost condamnat

la 100.000 lei amendă, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Totodată, pedepsele aplicate prin sentința penală nr.

270 din 14 iunie 2001, definitivă prin decizia penală nr. 443 din 31 august

2001 a Tribunalului Dâmbovița și sentința penală nr. 453 din 15 noiembrie 2001

a Judecătoriei Răcari, definitivă prin neapelare, privesc fapte săvârșite la 25

noiembrie 1999, 9 iunie 2000 și 20 martie 2001.

Prin sentința penală nr. 780 din 16 iulie 2002 a

Judecătoriei Moreni au fost contopite pedepsele stabilite pentru fapte

concurente prin sentința penală nr. 265 din 7 martie 2002 a Judecătoriei

Moreni, nr. 453 din 15 noiembrie 2001, nr. 270 din 14 iunie 2001, nr. 250 din

23 mai 2002, nr. 248 din 23 mai 2002 și nr. 249 din 23 mai 2002 ale

Judecătoriei Răcari.

Or, potrivit art. 37 lit. a) C. pen., există recidivă

postcondamnatorie când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare

la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârșește din nou o

infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul

executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege

pentru a doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an.

Așadar, cum pentru a se reține starea de recidivă se

cere ca prima pedeapsă aplicată celui condamnat să fie închisoare mai mare de 6

luni, nu corespunde cerinței de a constitui primul termen al recidivei

postcondamnatorii pedeapsa amenzii aplicată prin sentința penală nr. 100 din 2

februarie 1995 a Judecătoriei Găești.

Pe de altă parte, o altă condiție pentru reținerea

recidivei postcondamnatorii privește săvârșirea noii infracțiuni, ca cel de la

doilea termen al recidivei, în perioada dintre data rămânerii definitive a

hotărârii de condamnare, constituind primul termen al recidivei și data

executării acestei sau considerării ca executate, adică înainte de începerea

executării, în timpul executării sau în stare de evadare.

Or, această condiție apare ca fiind neîndeplinită,

întrucât fapta de a conduce un autoturism pe drumurile publice, fără permis de

conducere, a fost săvârșită la data de 15 aprilie 2001, anterior rămânerii

definitive a hotărârilor de condamnare menționate.

Prin urmare, reținând incidența dispozițiilor art. 37

lit. a) C. pen., în condițiile inexistenței unei condamnări anterioare

definitive care să constituie primul termen al recidivei, faptei săvârșite de

către inculpat i s-a dat o greșită încadrare juridică.

Ca atare, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

supusă cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc.

pen., corespunzător temeiului prevăzut de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7

din același cod, invocat prin recursul în anulare.

Cu referire la pedeapsa aplicată, se constată că

aceasta corespunde unei juste individualizări în raport de criteriile generale

prevăzute de art. 72 C. pen., așa încât nu se impune modificarea acesteia.

În consecință, pentru considerentele ce preced, în

baza art. 414

1

alin. (1) C. proc. pen., cu referire la art. 385

15

pct. 2 lit. d) din același cod, Curtea va admite recursul în anulare, va casa

hotărârea atacată numai cu privire la greșita reținere a dispozițiilor art. 37

lit. a) C. pen. și va menține celelalte dispoziții ale sentinței, iar în

temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul de avocat, conform

dispozitivului, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va plăti din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

împotriva sentinței nr. 249 din 23 mai 2002 a Judecătoriei Răcari, privind pe

inculpatul C.N.C.

Casează sentința atacată numai cu

privire la greșita reținere a dispozițiilor art. 37 lit. a) C. pen., pe care le

înlătură.

Menține celelalte dispoziții ale

hotărârii.

Onorariul apărătorului din oficiu în

sumă de 300.000 lei va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

13 martie 2003.