ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3490/2010

Prin ordonanța din 30 iunie 2010 adoptată de către D.I.I.C.O.T. Biroul Teritorial Hunedoara s-a dispus prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, față de inculpații I.C.S. și F.Ș. pe o perioadă de 30 de zile.

Conform art. 139 al. (3 1 ) 4 C. proc. pen., când măsura preventivă a fost luată, în cursul urmăririi penale, de procuror sau de către instanță, procurorul, dacă apreciază că informațiile primite de la organul de cercetare penală justifică, înlocuirea sau revocarea măsurii, dispune aceasta ori, după caz, sesizează instanța.

Curtea arată că textul de lege susmenționat nu dă loc la interpretări prevăzând expres cărei autorități îi revine pronunțarea asupra cererii de revocare a măsurii preventive.

În cazul de față Curtea constată, independent de susținerile inculpaților, în sensul că datorită calității procurorului care a dispus prelungirea măsurii acesta nu își poate revoca propriul act, că prerogativele revocării aparțin procurorului care a dispus prelungirea măsurii și care instrumentează cazul.

Față de cele expuse mai sus, Curtea, constatând că nu este aptă să soluționeze o atare cerere și că ar fi putut da un răspuns doar în cazul demersului procedural prevăzut de art. 140 C. proc. pen., în cadrul unei plângeri împotriva ordonanței procurorului privind măsurile preventive prev. de art. 136 lit. b) și c) C. proc. pen., cea ce nu este cazul în speța de față - raportat la precizările clare realizate în expunerea de motive - o va trimite D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Hunedoara pentru a proceda în consecință. II. Împotriva acestei încheieri de ședință au declarat recurs inculpații I.C.S. și F.Ș. criticând-o ca netemeinică, solicitând casarea acesteia și cu ocazia rejudecării să se trimită cauza spre soluționare instanței ce a luat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, respectiv Curtea de Apel Alba Iulia. Examinând actele și lucrările dosarului, încheierea atacată și având în vedere la dezbateri că excepția de inadmisibilitate a recursurilor de față are prevalența asupra celei de tardivitate - ambele fiind ridicate de reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Înalta Curte are în vedere că recursurile declarate de inculpații I.C.S. și F.Ș. se privesc ca inadmisibile și urmează a fi respinse ca atare în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen. Aceasta întrucât pentru încheierile de desizare cum este cazul celei atacate prin recursurile promovate de cei doi inculpați și prin care cererea originară de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, măsură luată față de aceștia prin încheierea penală nr. 10/MP din 03 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia și prelungită în baza ordonanței din 30 iunie 2010 de către D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Hunedoara a fost trimisă spre soluționare unei alte autorități judiciare competente, și nume procurorului de la unitatea de Parchet deja menționată, legea procesual penală nu îngăduie în mod obiectiv exercitarea căii de atac a recursului. Întradevăr, în mod legal față de dispozițiile art. 139 alin. (3 1 ) C. proc. pen. potrivit cărora „când măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de procuror sau de instanță, procurorul, dacă apreciază că informațiile primite de la organul de cercetare penală justifică înlocuirea sau revocarea măsurii dispune aceasta ori, după caz, sesizează instanța” prima instanță a statuat că exclusiv procurorul are atribuția de a dispune revocarea măsurii preventive pentru care prin Ordonanța nr. 2/D/P/2010 din 30 iunie 2010 a dispus prelungirea acelei măsuri preventive de a nu părăsi țara. Soluția primei instanțe este justificată și prin prisma dispozițiilor complementare ale art. 139 alin. (3 2 ) C. proc. pen. potrivit cărora „procurorul este obligat să sesizeze și din oficiu instanța, pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de aceasta.” (subl.ns.). Rezultă fără echivoc din examinarea textului legal ultim citat că doar în ipoteza în care măsura preventivă ar fi fost luată de instanță era atributul acesteia pentru dispoziția revocării ei, prin ipoteza de aplicabilitate chiar și la sesizarea în acest sens a procurorului. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.