ÎCCJ, Decizia nr. 381/2011

Ședința publică de la 19 septembrie 2011 Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 3144 din 13 septembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 1164/57/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul G.R. împotriva încheierii nr. 23/MP din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut următoarele : Prin încheierea nr. 23/MP din 3 septembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de inculpatul G.R.

împotriva ordonanței de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi țara, dispusă de procuror în dosarul nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Hunedoara, la 27 august 2010. Încheierea pronunțată a fost dată fără cale de atac, prima instanță apreciind că, în raport de Decizia nr. 18/2008 a Secțiilor Unite al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt aplicabile dispozițiile art. 140 3 alin. (1) teza a II-a C. proc. pen. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul G.R., recurs care a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia nr. 3144 din 13 septembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu motivarea că potrivit dispozițiilor art. 140 3 alin. (1) teza finală C. proc.

pen., încheierea prin care judecătorul respinge în timpul urmăririi penale revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac. Împotriva acestei decizii, inculpatul G.R. a declarat un nou recurs. La termenul de azi, 19 septembrie 2011, Înalta Curte, în baza art. 302 alin. (1) raportat la art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a combinat cu art. 417 C. proc. pen., a pus în discuția părților admisibilitatea recursului declarat de inculpatul G.R. Examinând recursul declarat de inculpat, în conformitate cu dispozițiile art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil. Potrivit dispozițiilor art. 385 1 C. proc.

pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive, fiind arătate expres și limitativ hotărârile care sunt supuse recursului. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 385 1 alin. (1) lit. c) și lit. e) C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs numai sentințele pronunțate, ca instanțe de fond de curțile de apel și deciziile pronunțate, ca instanțe de apel de tribunale, tribunale militare teritoriale, curți de apel și Curtea Militară de Apel. Printre acestea nu sunt prevăzute și deciziile pronunțate, ca instanță de recurs, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, cum este cea atacată în cazul de față. Totodată, art. 417 C. proc.

pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii. Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul la recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.

În prezenta cauză, Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost sesizat cu recursul declarat de către inculpatul G.R., împotriva unei hotărâri definitive, respectiv decizia nr. 3144 din 13 septembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1164/57/2010, prin care s-a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de același inculpat împotriva încheierii nr. 23/MP din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de inculpatul G.R. împotriva ordonanței de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi țara, dispusă de procuror în dosarul nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T.

– Biroul Teritorial Hunedoara, la 27 august 2010. Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așa fiind, excepția inadmisibilității recursului pusă în discuția părților din oficiu de către instanță, este întemeiată, astfel încât prin admiterea excepției, criticile formulate de recurentul inculpat, care vizează fondul cauzei, nu vor mai fi analizate. În consecință, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II a C. proc. pen., Curtea va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul G.R. Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul G.R. împotriva deciziei nr. 3144 din 13 septembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1164/57/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2011.