ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 487/2012

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 9 februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 960/57/2011, pe rol fiind soluționarea cauzei penale privind pe inculpații C.D.N., D.I., S.M.I., I.D.I., L.C.I., L.I., L.E. și A(J.)R.M., trimiși în judecată prin rechizitoriul întocmit la data de 3 august 2011 de către D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia în dosarul nr. 114 D/P/2010, în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpaților C.D.N., D.I., S.M.I. și I.D.I. Prin aceeași încheiere, în temeiul art.160 8a C. proc. pen. s-au respins cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații C.D.N., D.I., S.M.I.

și I.D.I. În termen legal, inculpații C.D.N., D.I., S.M.I. și I.D.I. au declarat recurs împotriva încheierii menționate. Inculpatul C.D. a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și respingerea cererii de menținere a măsurii arestării preventive. Într-un prim subsidiar, a solicitat admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, iar într-un ultim subsidiar, admiterea cererii și înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu. În acest sens a arătat că de la momentul luării măsurii arestării preventive și până în prezent au trecut mai bine de 9 luni, interval de timp pe care îl consideră ca fiind un termen rezonabil în accepțiunea legislației penale și a CEDO.

A mai arătat că din analiza atentă a actelor dosarului rezultă că s-au schimbat toate temeiurile care au determinat arestarea preventivă. Astfel, instanța a înlăturat reținerea temeiului prev. de art. 148 lit. b) C. proc. pen. menținând ca temei al arestării pe cel prevăzut de lit. f) a aceluiași articol. Cu privire la presupusul prejudiciu a arătat că o parte a fost recuperat, iar pentru tot restul s-au dispus măsuri asiguratorii care îl acoperă integral, partea civilmente plătind peste 1 miliard de lei și potrivit declarației lui L.A., reprezentantul legal al societății este de acord cu executarea garanției. A mai susținut că față de 5 dintre coinculpați s-au aplicat dispozițiile art. 320 1 C. proc.

pen., astfel că nu se mai poate susține că lăsarea sa în libertate ar crea un pericol pentru buna desfășurare a procesului penal prin influențarea acestora, iar în privința sa restul probelor ce mai urmează a fi administrate sunt puțin relevante pentru susținerea acuzării. De asemenea, a făcut referire la elemente de ordin personal, respectiv situația familială deosebită a inculpatului în sensul că are un copil care prezintă de la naștere un handicap, soția fiind însoțitor permanent și având nevoie de îngrijiri speciale, tratament și deplasări multiple la unități medicale. În concluzie, a solicitat admiterea recursului, susținând că îndeplinește toate condițiile pentru admiterea oricărei dintre cererile formulate.

Inculpații D.I., I.D.I. și S.M.I., pe rând, au solicitat admiterea recursurilor formulate, casarea încheierii și rejudecând, înlăturarea dispozițiilor privind menținerea măsurii arestării preventive, arătând că în prezenta cauză desfășurarea procesului până la acest moment a suferit modificări importante cu repercursiuni asupra condițiilor și temeiurilor avute inițial în vedere la luarea măsurii arestării preventive. Astfel, au arătat că au fost audiați toți inculpații, pentru o parte dintre aceștia s-au aplicat disp. art. 320 1 C. proc. pen., iar pentru următoarele termene de judecată este programat a fi audiat primul eșalon de martori. Cu privire la situația personală, inculpatul D.I. a arătat că este pensionat de la 22 iunie 2011, astfel că în prezent nu mai ocupă funcția deținută, ceilalți coinculpați nu i-au adus nici o acuză, iar sub aspectul temeiurilor de drept se constată că în prezent lit. b) a art.148 C. proc.

pen. a fost înlăturată. Pe cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi țara, inculpații au solicitat instanței să verifice existența celor două condiții avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, urmând a constata că nu se mai pune problema necesității împiedicării de a săvârși noi infracțiuni întrucât aceasta nu a existat niciodată în prezenta cauză, iar la acest moment sunt cu toții suspendați din funcție. Totodată, au solicitat a se constata că nu mai au cum încerca zădărnicirea aflării adevărului în raport de stadiul procesual actual al cauzei, de faptul că o parte din probe au fost administrate, iar o altă parte stocate pe suport optic se află în prezent în custodia instanței sau parchetului, astfel că nu le-ar mai putea modifica.

Inculpatul D.I. a invocat practica CEDO și susținut că în dosar sunt o serie de paradoxuri cum ar fi faptul că liderul așa zisei grupări infracționale organizate, este un cetățean italian, împotriva căruia nu s-a dispus nici o măsură restrictivă, în timp ce el este arestat preventiv de aproximativ 9 luni de zile, precum și atitudinea judecătorului fondului, care inițial a apreciat că persoana sa nu reprezintă un pericol pentru ordinea publică, ulterior, după o săptămână și jumătate s-a conformat deciziei Înaltei Curți și a apreciat că aceasta reprezintă un pericol public. Cu majoritate, recursurile declarate de inculpa ții C.D.N., D.I., S.M.I. și I.D.I. nu sunt fondate. Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventiva. Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede c ă măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Cu referire la motivele de recurs invocate, se re ține că instanța de fond, la 9 februarie 2012 a constatat că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpaților C.D.N., D.I., S.M.I. și I.D.I. se mențin, fără a se putea susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de libertate din perspectiva CEDO. Totodat ă, s-a mai reținut cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție privind judecarea inculpaților în stare de detenție preventivă sunt valabile, iar liberarea provizorie sub control judiciar nu este oportună, ținând seama de necesitatea bunei desfășurări a procesului penal. In raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.

- Serviciul Teritorial Alba Iulia din 03 august 2011 dispus în dosarul nr. 114/D/P/2010 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpaților: 1. C.D.N. , pentru săvârșirea infracțiunilor de: - sprijinire a unui grup infracțional nestructurat prev. de art. 8 din Legea 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 rap. la art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr. 241/2005 (referitor la SC P. SA), conflict de interese prev. de art. 253/1 C. pen. (referitor la SC P. SA), favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen. (referitor la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. (referitor la SC P. SA), complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 rap.

la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (referitor la SC B. SRL – autoturismul VW PASSAT), complicitate la delapidare prev. de art. 26 rap. la art. 215/1 alin. (1) C. pen. (referitor la sumele de bani identificate și primite prin SC B.T.C. SRL de la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. (referitor la SC F.C.U. SA), conflict de interese prev. de art. 253/1 C. pen. (referitor la SC M. SEBEȘ SRL), fals în declarații prev. de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (declarațiile de avere și interese sumele primite de la SC P. SA, SC M. SRL, mașina folosită, interesele din firmele de unde obținea foloase, inclusiv SC B.T.C.

SRL), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 2. D.I. pentru săvârșirea infracțiunilor de: - sprijinire a unui grup infracțional nestructurat prev. de art. 8 din Legea 39/2003, conflict de interese prev. de art. 253/1 C. pen. (referitor la SC P. SA), favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen. (referitor la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. (referitor la SC P. SA), fals în declarații prev. de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (declarațiile de avere și interese), omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. (referitor la SC F.C.U.), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

3. S.M.I., pentru săvârșirea infracțiunilor de: - sprijinire a unui grup infracțional nestructurat prev. de art. 8 din Legea 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 rap. la art. 9 alin. (1) lit. b), d) din Legea nr. 241/2005 (referitor la redevențele calculate la SC P. SA și activitățile derulate prin SC E.P.X. SRL), conflict de interese prev. de art. 253/1 C. pen. (sume de bani și alte foloase primite de la L.A.), favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (constatările de la SC E.P.X. SRL și SC P. SA), fals în declarații prev. de art. 292 C. pen.

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (declarațiile de avere și interese), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 4. I.D.I. pentru săvârșirea infracțiunilor de: - sprijinire a unui grup infracțional nestructurat prev. de art. 8 din Legea 39/2003, complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 rap. la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 (referitor la redevențele calculate la SC P. SA și activitățile derulate prin SC E.P.X. SRL), conflict de interese prev. de art. 253/1 C. pen., favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. . cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (constatările de la SC E.P.X.

SRL și SC P. SA), fals în declarații prev. de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Așa fiind, se constată că de și în cauză nu s-a pronunțat încă o hotărâre de condamnare a inculpaților, în prezent dosarul fiind în fond, la judecata în primă instanță, există rațiuni temeinice de fapt și de drept de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestora, în condițiile art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO. Totodat ă, s-au mai avut în vedere recrudescenta acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale produse prin însăși natura faptelor, precum și consecințele nefaste și deosebit de grave produse.

În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpaților, cât și aspecte referitoare la infracțiunile de săvârșirea cărora sunt învinuiți, respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpaților ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat.

Fa ță de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților deși s-au schimbat parțial, și impun în continuare privarea de libertate a acestora, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale în care au fost produse, de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

A șa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpații p ână la pronunțarea și rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei și faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în cauză. În raport de toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că nu se justifică nici înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai puțin restrictivă, respectiv măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, și nici liberarea provizorie nu este oportună, în ceea ce-l privește pe inculpatul C.D., din aceleași rațiuni juridice anterior expuse.

Ca atare, încheierea pronunțată la 9 februarie 2012 este legală. Pentru considerentele expuse, recursurile declarate de inculpa ții C.D.N., D.I., S.M.I. și I.D.I. nefiind fondate, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., vor fi respinse. În baza art. 192 C. proc. pen., inculpații recurenți vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații C.D.N., D.I., I.D.I. și S.M.I. împotriva încheierii din 9 februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 960/57/2011. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 75 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorii desemnați din oficiu până la prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 februarie 2012.

OPINIE SEPARATĂ

Contrar opiniei majoritare apreciez că în cauză se impune admiterea recursurilor inculpaților C.D.N., D.I., I.D.I. și S.M.I., casarea încheierii de ședință din 9 februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia și, pe fond, admiterea cererilor de liberare provizorie a inculpaților și ca urmare punerea acestora în libertate pentru următoarele considerente: În cauză sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii formulate de inculpați, atât condiția pozitivă prevăzută de art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen., cât și cerințele negative prevăzute de art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen. Condiția pozitivă vizează natura și gravitatea infracțiunii săvârșită, determinată de cuantumul pedepsei prevăzut de lege, iar condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Conform art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul aflat în stare de arest preventiv poate fi liberat provizoriu, inclusiv pe cauțiune, dacă instanța constată că nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat: - să săvârșească alte infracțiuni; - să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți; - să altereze ori să distrugă mijloacele de probă, ori să comită alte asemenea fapte de natură a împiedica ori perturba corecta desfășurare a procesului penal, în speță judecata în primă instanță a cauzei de față. O analiză obiectivă și imparțială care să ia în evidență întregul material probator aflat la dosar nu poate ajunge decât la concluzia că niciunul din aceste trei riscuri pe care le-ar presupune lăsarea în libertate a inculpatului nu este prezent în această cauză penală.

1) Referitor la primul impediment care ar justifica respingerea prezentei cereri de liberare provizorie și care în accepțiunea legiuitorului constă în probabilitatea ca inculpații să săvârșească alte infracțiuni, la dosar nu există probe care să confirme acest risc. Pericolul comiterii de noi infracțiuni trebuie să fie plauzibil și raportat la datele personale ale inculpatului (Cloth c.Belgiei). Astfel inculpații nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, nu au fost implicați anterior în derularea vreunei proceduri judiciare finalizată cu o soluție de netrimitere în judecată, în prezent nu mai îndeplinesc funcțiile deținute la data săvârșirii faptelor, neexistând vreun risc cu privire la săvârșirea altor infracțiuni.

2) Cu privire la zădărnicirea aflării adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, apreciez că în cauză inculpații au fost audiați, majoritatea mijloacelor de probă care în opinia organelor de urmărire penală susțin acuzația sunt imuabile, neputând fi modificate printr-o prezumtivă activitate de zădărnicire a adevărului a inculpaților, astfel încât această condiție nu subzistă. Mai mult existența obligației care poate fi impusă inculpaților pe parcursul liberării provizorii sub control judiciar, prevăzută de art. 160 2 alin. (3) 1 lit. a) C. proc. pen. reprezintă o garanție că aceștia nu au cum să influențeze aflarea adevărului. 3) În cauză nu există motive pertinente care să conducă la concluzia că lăsarea în libertate a inculpaților poate influența negativ buna desfășurare a procesului penal.

Buna desfășurare a procesului penal se raportează la celeritatea judecății, evitarea amânării cauzei, lipsă care ar face imposibilă administrarea unor probe. Existența obligațiilor prevăzute în art. 160 2 C. proc. pen. oferă suficiente garanții care au ca scop buna desfășurare a procesului penal, iar circumstanțele personale favorabile ale inculpaților reprezintă o garanție în plus a respectării acestor obligații. Cu privire la temeinicia cererilor de liberare provizorie În aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar instanțele trebuie să se raporteze atât la elementele care țin de circumstanțele concrete ale cauzei, cât și de datele care circumstanțiază persoana inculpatului.

Liberarea provizorie sub control judiciar este o măsură preventivă limitativă de drepturi, instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângere mai puțin gravă, suficientă însă pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal sau a împiedica comiterea de fapte penale periculoase. Cercetarea și judecarea în stare de libertate a unui inculpat nu înseamnă nepedepsirea acestuia și nu trebuie să fie concepută drept creatoare în rândul opiniei publice, a unui sentiment de insecuritate și a ideii că justiția nu acționează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracționale, ci doar a faptului că, implicând o atingere gravă adusă libertății persoanei, măsura arestării preventive nu poate fi dispusă și prelungită decât cu respectarea strictă a dispozițiilor legale și cu asigurarea tuturor garanțiilor în vederea înlăturării arbitrariului, abuzului și excesului.

Admisibilitatea unei cereri de liberare sub control judiciar nu are în vedere inexistența temeiurilor de arestare preventivă, pentru că în lipsa acestor temeiuri nu se poate formula o cerere de liberare sub control judiciar, ci o cerere de revocare a măsurii arestării preventive. Temeiurile inițiale care au stat la baza dispunerii măsurii arestării preventive au fost inițial cele prevăzute de art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., ulterior temeiurile prevăzute de art. 148 lit. b) C. proc. pen. au fost înlăturate, subzistând doar art. 148 lit. f) C. proc. pen., care nu împiedică acordarea liberării provizorii sub control judiciar.

Faptele pentru care sunt cercetați inculpații prezintă un grad de pericol social ridicat, însă natura, gravitatea și efectele faptei nu pot constitui criterii care să-l excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al liberării provizorii, în lipsa unor elemente capabile să demonstreze că liberarea acestuia ar aduce cu adevărat prejudiciu ordinii publice ori, în speță, acuzarea nu a indicat asemenea date, iar existența lor nu este susținută de actele dosarului. A considera că o persoană acuzată de o faptă de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv și menținută în această stare până la soluționarea fondului cauzei, fără posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis, fiind contrar scopului instituției liberării provizorii sub control judiciar, așa cum este reglementată în art. 160 1 și art. 160 2 C. proc.

pen. Art. 136 alin. (1) C. proc. pen., prevede că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detenție pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua față de acesta una din măsurile preventive: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, arestarea preventivă. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. Pe de altă parte, regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacrată și de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări numai în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public.

În acest sens s-a exprimat și Curtea Europeană a drepturilor Omului în bogata sa jurisprudență. Astfel, instanța europeană a statuat că menținerea arestării preventive nu se justifică într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale (Smirnova c.Rusiei). Nu este suficient ca privarea de libertate să fie executată conform legii naționale, ci trebuie să fie și necesară în circumstanțele specifice ale cauzei. Detenția unei persoane este o măsură atât de gravă încât este justificată numai în ultimă instanță atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost analizate și s-a considerat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public sau cel individual (Vrencev c.Serbiei).

În ceea ce privește natura și gravitatea faptelor nu trebuie pierdut din vedere faptul că un element important în aprecierea gravității faptei îl constituie conform jurisprudenței CEDO caracterul violent/non-violent al faptei imputate (cazul Kaprzyk C. Poloniei). Or, în speță suntem în prezența unor infracțiuni non-violente, care pledează pentru punerea în libertate a inculpaților. Tulburarea ordinii publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni nu poate constitui un motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie decât dacă indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate, ordinea publică ar fi realmente amenințată. Or, în speță, asemenea indicii nu există.

Ori de câte ori acest risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată. Sub un alt aspect, o mare pondere în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie trebuie să o aibă datele care țin de persoana inculpatului. Potrivit doctrinei, dovada existenței pericolului concret pentru ordinea publică nu se poate realiza fără o evaluare riguroasă și imparțială judecătorul trebuind să aprecieze dacă pe viitor lăsarea în libertate a inculpatului creează o stare de primejdie pentru raporturile sociale și normala lor desfășurare, sens în care s-au pronunțat și unii autori din literatura de specialitate (a se vedea V. Dabu –Referitor la pericolul concret pentru ordinea publică, Dreptul nr. 6/2005, pag.

174, V. Câmpean – Aspecte controversate referitoare la arestarea preventivă, Revista de Drept Penal nr. 2/2001, pag. 58, Mihai Udroiu și Ovidiu Predescu –Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român, pag.429-430 și Andrei Zarafiu –Arestarea preventivă). Menținerea măsurilor preventive pe o perioadă îndelungată de timp cu scopul de a crea cetățenilor imaginea unei justiții eficiente este contrar prevederilor art. 136 C. pen., întrucât scopul măsurilor preventive nu este cel de exemplaritate a lor, ci strict cel stabilit de acest text de lege. Inculpații sunt arestați de aproximativ 9 luni de zile și apreciez că în acest interval de timp pericolul social al faptelor pentru are sunt cercetați s-a diminuat semnificativ, nemai - justificându-se menținerea lor în arest preventiv.

De altfel, și CEDO a arătat că odată cu trecerea timpului acest pericol se diminuează, iar detenția poate fi justificată în considerarea gravității faptei și a reacției publicului o perioadă de timp (Lettelier vd.Franța). O mare pondere în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar o au și datele care țin de circumstanțierea persoanei inculpatului. În acest sens s-a pronunțat și CEDO, care a statuat că „la menținerea unei persoane în stare de detenție, instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special la caracterul persoanei în cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia” (Neumeister c.Austriei).

De asemenea, Curtea a apreciat că a fost încălcat art. 5 parag. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului prin faptul că „instanțele interne nu au examinat în mod individual situația reclamantului, profilul său personal și situația sa familială și nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deși art. 5 parag. 3 conține cerința ca autoritățile să țină seama de asemenea măsuri în măsura în care se pot aplica situației în cauză, iar acuzatul oferă garanții privind prezentarea la audiere (Scundeanu c.României). Așa cum reiese din actele dosarului inculpații nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, se bucură de o bună apreciere în familie și societate, provin din familii organizate, au în întreținere copii, starea de sănătate s-a agravat pe parcursul detenției, datorită condițiilor improprii în care aceștia sunt deținuți.

Raportat la datele concrete ale cauzei și la circumstanțele personale favorabile, consider că scopul măsurii preventive menționat în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., (asigurarea bunei desfășurări a procesului penal și împiedicarea sustragerii de la judecată) poate fi realizat prin lăsarea în libertate sub control judiciar a inculpaților, în conformitate cu dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen., aceasta corespunzând unei măsuri preventive subsecvente arestării, care reprezintă o veritabilă alternativă la arestare. Liberarea provizorie sub control judiciar, prevăzută în mod expres de art. 160 2 C. proc. pen. impune condiții suficient de riguroase pentru a garanta buna desfășurare a procesului penal în situația în care instanța admite cererea de lăsare în libertate cu stabilirea obligațiilor ce formează controlul judiciar.

Astfel, dacă s-ar constata ulterior încălcarea cu rea credință a oricărei obligații impuse de instanță, consecința procesuală ar fi una singură, respectiv rearestarea, conform art. 160 10 alin. (3) C. proc. pen. În concluzie, apreciez că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160 2 C. proc. pen. și în temeiul dispozițiilor art. 160 8a alin. (2) C. proc. pen. se impune admiterea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar și liberarea provizorie sub control judiciar a inculpaților C.D.N., D.I., I.D.I. și S.M.I. cu impunerea obligațiilor prevăzute de art. 160 2 alin. (3) lit. a)-e) și art. 160 2 alin. (3) 1 lit. c) C. proc. pen.