ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 487/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 487/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursurilor de

față,

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 9

februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în

dosarul nr. 960/57/2011, pe rol fiind soluționarea cauzei penale privind pe inculpații

C.D.N., D.I., S.M.I., I.D.I., L.C.I., L.I., L.E. și A(J.)R.M., trimiși în

judecată prin rechizitoriul întocmit la data de 3 august 2011 de către

D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia în dosarul nr. 114 D/P/2010, în

temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

alin. (3) C.

proc. pen. s-a menținut măsura arestării preventive a inculpaților C.D.N., D.I.,

S.M.I. și I.D.I.

Prin

aceeași încheiere, în temeiul art.160

8a

C. proc. pen. s-au respins

cererile de liberare

provizorie sub control judiciar formulate de inculpații C.D.N., D.I., S.M.I. și

I.D.I.

În termen

legal, inculpații C.D.N., D.I., S.M.I. și I.D.I. au declarat recurs împotriva

încheierii menționate.

Inculpatul

C.D. a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și

respingerea cererii de menținere a măsurii arestării preventive.

Într-un prim subsidiar, a solicitat admiterea

cererii de liberare provizorie sub control judiciar, iar într-un ultim

subsidiar, admiterea cererii și înlocuirea măsurii arestării preventive cu

măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

În acest sens a arătat că de la momentul

luării măsurii arestării preventive și până în prezent au trecut mai bine de 9

luni, interval de timp pe care îl consideră ca fiind un termen rezonabil în

accepțiunea legislației penale și a CEDO.

A

mai arătat că din analiza atentă a actelor dosarului rezultă că s-au schimbat

toate temeiurile care au determinat arestarea preventivă. Astfel, instanța a

înlăturat reținerea temeiului prev. de art. 148 lit. b) C. proc. pen. menținând

ca temei al arestării pe cel prevăzut de lit. f) a aceluiași articol.

Cu

privire la presupusul prejudiciu a arătat că o parte a fost recuperat, iar

pentru tot restul s-au dispus măsuri asiguratorii care îl acoperă integral,

partea civilmente plătind peste 1 miliard de lei și potrivit declarației lui L.A.,

reprezentantul legal al societății este de acord cu executarea garanției.

A

mai susținut că față de 5 dintre coinculpați s-au aplicat dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen., astfel că nu se mai poate susține că lăsarea sa în libertate ar

crea un pericol pentru buna desfășurare a procesului penal prin influențarea

acestora, iar în privința sa restul probelor ce mai urmează a fi administrate

sunt puțin relevante pentru susținerea acuzării.

De

asemenea, a făcut referire la elemente de ordin personal, respectiv situația

familială deosebită a inculpatului în sensul că are un copil care prezintă de

la naștere un handicap, soția fiind însoțitor permanent și având nevoie de

îngrijiri speciale, tratament și deplasări multiple la unități medicale.

În

concluzie, a solicitat admiterea recursului, susținând că îndeplinește toate

condițiile pentru admiterea oricărei dintre cererile formulate.

Inculpații

D.I., I.D.I. și S.M.I., pe rând, au solicitat admiterea recursurilor formulate,

casarea încheierii și rejudecând, înlăturarea dispozițiilor privind menținerea

măsurii arestării preventive, arătând că în prezenta cauză desfășurarea

procesului până la acest moment a suferit modificări importante cu

repercursiuni asupra condițiilor și temeiurilor avute inițial în vedere la

luarea măsurii arestării preventive.

Astfel,

au arătat că au fost audiați toți inculpații, pentru o parte dintre aceștia

s-au aplicat disp. art. 320

1

C. proc. pen., iar pentru următoarele

termene de judecată este programat a fi audiat primul eșalon de martori.

Cu

privire la situația personală, inculpatul D.I. a arătat că este pensionat de la

22 iunie 2011, astfel că în prezent nu mai ocupă funcția deținută, ceilalți

coinculpați nu i-au adus nici o acuză, iar sub aspectul temeiurilor de drept se

constată că în prezent lit. b) a art.148 C. proc. pen. a fost înlăturată.

Pe

cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi

țara, inculpații au solicitat instanței să verifice existența celor două

condiții avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, urmând a constata

că nu se mai pune problema necesității împiedicării de a săvârși noi

infracțiuni întrucât aceasta nu a existat niciodată în prezenta cauză, iar la

acest moment sunt cu toții suspendați din funcție.

Totodată,

au solicitat a se constata că nu mai au cum încerca zădărnicirea aflării

adevărului în raport de stadiul procesual actual al cauzei, de faptul că o

parte din probe au fost administrate, iar o altă parte stocate pe suport optic

se află în prezent în custodia instanței sau parchetului, astfel că nu le-ar

mai putea modifica.

Inculpatul

D.I. a invocat practica CEDO și susținut că în dosar sunt o serie de paradoxuri

cum ar fi faptul că liderul așa zisei grupări infracționale organizate, este un

cetățean italian, împotriva căruia nu s-a dispus nici o măsură restrictivă, în

timp ce el este arestat preventiv de aproximativ 9 luni de zile, precum și atitudinea

judecătorului fondului, care inițial a apreciat că persoana sa nu reprezintă un

pericol pentru ordinea publică, ulterior, după o săptămână și jumătate s-a

conformat deciziei Înaltei Curți și a apreciat că aceasta reprezintă un pericol

public.

Cu majoritate, recursurile declarate

de inculpa

ții

C.D.N., D.I., S.M.I. și I.D.I. nu sunt fondate.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc.

pen.,

în

cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura

buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea

inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile

preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventiva.

Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede c

ă măsura arestării

inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 și

inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe

că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Cu referire la motivele de recurs

invocate, se re

ține

că instanța de fond, la 9 februarie 2012 a constatat că temeiurile care au

determinat arestarea preventivă a inculpaților C.D.N., D.I., S.M.I. și I.D.I.

se mențin, fără a se putea susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii

privative de libertate din perspectiva CEDO.

Totodat

ă, s-a mai reținut cele statuate de

Înalta Curte de Casație și Justiție privind judecarea inculpaților în stare de

detenție preventivă sunt valabile, iar liberarea provizorie sub control

judiciar nu este oportună, ținând seama de necesitatea bunei desfășurări a

procesului penal.

In raport de actele dosarului,

Înalta Curte constată

că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și

Justiție - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba

Iulia

din 03 august 2011 dispus în dosarul nr. 114/D/P/2010 s-a

dispus trimiterea în judecată în stare de arest a inculpaților:

infracțiunilor de:

- sprijinire a unui grup infracțional

nestructurat prev. de art. 8 din Legea 39/2003, complicitate la evaziune

fiscală prev. de art. 26 rap. la art. 9 alin. (1) lit. b), c) din Legea nr.

241/2005 (referitor la SC P. SA), conflict de interese prev. de art. 253/1 C.

pen. (referitor la SC P. SA), favorizarea infractorului prev. de art. 264 C.

pen. (referitor la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de

art. 263 alin. (1), (2) C. pen. (referitor la SC P. SA), complicitate la

evaziune fiscală prev. de art. 26 rap. la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005 (referitor la SC B. SRL – autoturismul VW PASSAT), complicitate la

delapidare prev. de art. 26 rap. la art. 215/1 alin. (1) C. pen. (referitor la

sumele de bani identificate și primite prin SC B.T.C. SRL de la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen.

(referitor la SC F.C.U. SA), conflict de interese prev. de art. 253/1 C. pen.

(referitor la SC M. SEBEȘ SRL), fals în declarații prev. de art. 292 C. pen. cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (declarațiile de avere și interese sumele

primite de la SC P. SA, SC M. SRL, mașina folosită, interesele din firmele de

unde obținea foloase, inclusiv SC B.T.C. SRL), totul cu aplicarea art. 33 lit.

a) C. pen.

infracțiunilor de:

- sprijinire a unui grup infracțional

nestructurat prev. de art. 8 din Legea 39/2003, conflict de interese prev. de

art. 253/1 C. pen. (referitor la SC P. SA), favorizarea infractorului prev. de

art. 264 C. pen. (referitor la SC P. SA), omisiunea sesizării organelor

judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. (referitor la SC P. SA),

fals în declarații prev. de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. (declarațiile de avere și interese), omisiunea sesizării organelor

judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. (referitor la SC F.C.U.), totul

cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

infracțiunilor de:

- sprijinire a unui grup infracțional

nestructurat prev. de art. 8 din Legea 39/2003, complicitate la evaziune

fiscală prev. de art. 26 rap. la art. 9 alin. (1) lit. b), d) din Legea nr.

241/2005 (referitor la redevențele calculate la SC P. SA și activitățile

derulate prin SC E.P.X. SRL), conflict de interese prev. de art. 253/1 C. pen.

(sume de bani și alte foloase primite de la L.A.), favorizarea infractorului

prev. de art. 264 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de

art. 263 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

(constatările de la SC E.P.X. SRL și SC P. SA), fals în declarații prev. de

art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (declarațiile de avere

și interese), totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

infracțiunilor de:

- sprijinire a unui grup infracțional

nestructurat prev. de art. 8 din Legea 39/2003, complicitate la evaziune

fiscală prev. de art. 26 rap. la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

241/2005 (referitor la redevențele calculate la SC P. SA și activitățile

derulate prin SC E.P.X. SRL), conflict de interese prev. de art. 253/1 C. pen.,

favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen., omisiunea sesizării

organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen. . cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. (constatările de la SC E.P.X. SRL și SC P. SA), fals în declarații prev. de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Așa fiind, se constată că de

și în cauză nu s-a

pronunțat încă o hotărâre de condamnare a inculpaților, în prezent dosarul

fiind în fond, la judecata în primă instanță, există rațiuni temeinice de fapt

și de drept de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestora,

în condițiile art. 5 par. 1 lit. a) din CEDO.

Totodat

ă, s-au mai avut în vedere recrudescenta

acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale produse prin însăși

natura faptelor, precum și consecințele nefaste și deosebit de grave produse.

În această ordine de idei, Înalta

Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la

evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpaților, cât și

aspecte referitoare la infracțiunile de săvârșirea cărora sunt învinuiți,

respectiv pericolul social al acestora, faptul că lăsarea în libertate a inculpaților

ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că

justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale

de pericol accentuat.

Fa

ță de cele arătate, se constată că temeiurile

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților deși s-au

schimbat parțial, și impun în continuare privarea de libertate a acestora,

apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea

publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în raport

de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de săvârșire,

de circumstanțele reale în care au fost produse, de recrudescența acestui gen

de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale produse prin însăși

natura faptelor.

A

șa fiind, măsura arestării preventive se

justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se

bucură inculpații

p

ână la pronunțarea și

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza

presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să

reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest

moment procesual, caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei și

faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre de condamnare în

cauză.

În raport de toate considerentele

arătate, Înalta Curte constată că nu se justifică nici înlocuirea măsurii

arestării preventive cu o altă măsură preventivă mai puțin restrictivă,

respectiv măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, și nici

liberarea provizorie nu este oportună, în ceea ce-l privește pe inculpatul C.D.,

din aceleași rațiuni juridice anterior expuse.

Ca atare,

încheierea pronunțată

la 9 februarie 2012 este legală.

Pentru considerentele expuse,

recursurile declarate de inculpa

ții C.D.N., D.I., S.M.I. și I.D.I. nefiind

fondate, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., vor fi

respinse.

În baza art. 192 C. proc. pen.,

inculpații recurenți vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de inculpații C.D.N., D.I., I.D.I. și S.M.I. împotriva încheierii din 9

februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în

dosarul nr. 960/57/2011.

Obligă recurenții inculpați la plata sumei

de câte 75 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 25 lei,

reprezentând onorariul parțial pentru apărătorii desemnați din oficiu până la

prezentarea apărătorilor aleși, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 21 februarie

2012.

OPINIE SEPARATĂ

Contrar opiniei majoritare apreciez că

în cauză se impune admiterea recursurilor inculpaților C.D.N., D.I., I.D.I. și S.M.I.,

casarea încheierii de ședință din 9 februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia și,

pe fond, admiterea cererilor de liberare provizorie a inculpaților și ca urmare

punerea acestora în libertate pentru următoarele considerente:

În cauză sunt îndeplinite condițiile

de admisibilitate a cererii formulate de inculpați, atât condiția pozitivă

prevăzută de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., cât și cerințele

negative prevăzute de art. 160

2

alin. (2) C. proc. pen.

Condiția pozitivă vizează natura și

gravitatea infracțiunii săvârșită, determinată de cuantumul pedepsei prevăzut

de lege, iar condiția negativă vizează comportamentul inculpatului și

perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Conform art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 160

2

alin. (2) C. proc.

pen., inculpatul aflat în stare de arest preventiv poate fi liberat provizoriu,

inclusiv pe cauțiune, dacă instanța constată că nu există date din care să

rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat:

- să săvârșească alte

infracțiuni;

- să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți;

- să altereze ori să

distrugă mijloacele de probă, ori să comită alte asemenea fapte de natură a

împiedica ori perturba corecta desfășurare a procesului penal, în speță

judecata în primă instanță a cauzei de față.

O analiză obiectivă

și imparțială care să ia în evidență întregul material probator aflat la dosar

nu poate ajunge decât la concluzia că niciunul din aceste trei riscuri pe care

le-ar presupune lăsarea în libertate a inculpatului nu este prezent în această

cauză penală.

1) Referitor la

primul impediment care ar justifica respingerea prezentei cereri de liberare

provizorie și care în accepțiunea legiuitorului constă în probabilitatea ca

inculpații să săvârșească alte infracțiuni, la dosar nu există probe care să

confirme acest risc.

Pericolul comiterii

de noi infracțiuni trebuie să fie plauzibil și raportat la datele personale ale

inculpatului (Cloth c.Belgiei).

Astfel inculpații nu

sunt cunoscuți cu antecedente penale, nu au fost implicați anterior în

derularea vreunei proceduri judiciare finalizată cu o soluție de netrimitere în

judecată, în prezent nu mai îndeplinesc funcțiile deținute la data săvârșirii

faptelor, neexistând vreun risc cu privire la săvârșirea altor infracțiuni.

2) Cu privire la

zădărnicirea aflării adevărului prin influențarea unor părți, martori sau

experți, apreciez că în cauză inculpații au fost audiați, majoritatea

mijloacelor de probă care în opinia organelor de urmărire penală susțin

acuzația sunt imuabile, neputând fi modificate printr-o prezumtivă activitate

de zădărnicire a adevărului a inculpaților, astfel încât această condiție nu

subzistă.

Mai mult existența

obligației care poate fi impusă inculpaților pe parcursul liberării provizorii

sub control judiciar, prevăzută de art. 160

2

alin. (3)

1

lit. a) C. proc. pen. reprezintă o garanție că aceștia nu au cum să influențeze

aflarea adevărului.

3) În cauză nu există

motive pertinente care să conducă la concluzia că lăsarea în libertate a

inculpaților poate influența negativ buna desfășurare a procesului penal. Buna

desfășurare a procesului penal se raportează la celeritatea judecății, evitarea

amânării cauzei, lipsă care ar face imposibilă administrarea unor probe. Existența

obligațiilor prevăzute în art. 160

2

C. proc. pen. oferă suficiente

garanții care au ca scop buna desfășurare a procesului penal, iar

circumstanțele personale favorabile ale inculpaților reprezintă o garanție în

plus a respectării acestor obligații.

Cu privire la

temeinicia cererilor de liberare provizorie

În aprecierea temeiniciei

unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar instanțele trebuie să

se raporteze atât la elementele care țin de circumstanțele concrete ale cauzei,

cât și de datele care circumstanțiază persoana inculpatului.

Liberarea provizorie

sub control judiciar este o măsură preventivă limitativă de drepturi,

instituită pentru a înlocui arestarea preventivă cu o constrângere mai puțin

gravă, suficientă însă pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal sau

a împiedica comiterea de fapte penale periculoase.

Cercetarea și

judecarea în stare de libertate a unui inculpat nu înseamnă nepedepsirea

acestuia și nu trebuie să fie concepută drept creatoare în rândul opiniei

publice, a unui sentiment de insecuritate și a ideii că justiția nu acționează

suficient de ferm împotriva unor manifestări infracționale, ci doar a faptului

că, implicând o atingere gravă adusă libertății persoanei, măsura arestării

preventive nu poate fi dispusă și prelungită decât cu respectarea strictă a

dispozițiilor legale și cu asigurarea tuturor garanțiilor în vederea

înlăturării arbitrariului, abuzului și excesului.

Admisibilitatea unei

cereri de liberare sub control judiciar nu are în vedere inexistența

temeiurilor de arestare preventivă, pentru că în lipsa acestor temeiuri nu se

poate formula o cerere de liberare sub control judiciar, ci o cerere de

revocare a măsurii arestării preventive.

Temeiurile inițiale

care au stat la baza dispunerii măsurii arestării preventive au fost inițial

cele prevăzute de art. 148 lit. b) și f) C. proc. pen., ulterior temeiurile

prevăzute de art. 148 lit. b) C. proc. pen. au fost înlăturate, subzistând doar

art. 148 lit. f) C. proc. pen., care nu împiedică acordarea liberării

provizorii sub control judiciar.

Faptele pentru care

sunt cercetați inculpații prezintă un grad de pericol social ridicat, însă

natura, gravitatea și efectele faptei nu pot constitui criterii care să-l

excludă de plano pe inculpat de la beneficiul legal și constituțional al

liberării provizorii, în lipsa unor elemente capabile să demonstreze că

liberarea acestuia ar aduce cu adevărat prejudiciu ordinii publice ori, în

speță, acuzarea nu a indicat asemenea date, iar existența lor nu este susținută

de actele dosarului.

A considera că o

persoană acuzată de o faptă de o anumită gravitate trebuie arestată preventiv

și menținută în această stare până la soluționarea fondului cauzei, fără

posibilitatea de a fi pusă în libertate în cursul procedurii este nepermis,

fiind contrar scopului instituției liberării provizorii sub control judiciar,

așa cum este reglementată în art. 160

1

și art. 160

2

C.

proc. pen.

Art. 136 alin. (1) C.

proc. pen., prevede că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu

detenție pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a

procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau

inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea

pedepsei se poate lua față de acesta una din măsurile preventive: reținerea,

obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, arestarea preventivă.

Potrivit alin. (2) al

aceluiași articol, scopul măsurilor preventive poate fi realizat și prin

liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune.

Pe de altă parte,

regula respectării libertății individuale stabilită în art. 5 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, consacrată și

de legislația internă, inclusiv la nivel constituțional, permite derogări numai

în cazuri excepționale care reclamă protejarea interesului public.

În acest sens s-a exprimat

și Curtea Europeană a drepturilor Omului în bogata sa jurisprudență. Astfel,

instanța europeană a statuat că menținerea arestării preventive nu se justifică

într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință

veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de

nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale (Smirnova

c.Rusiei).

Nu este suficient ca

privarea de libertate să fie executată conform legii naționale, ci trebuie să

fie și necesară în circumstanțele specifice ale cauzei. Detenția unei persoane

este o măsură atât de gravă încât este justificată numai în ultimă instanță

atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost analizate și s-a considerat

că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public sau cel individual

(Vrencev c.Serbiei).

În ceea ce privește

natura și gravitatea faptelor nu trebuie pierdut din vedere faptul că un

element important în aprecierea gravității faptei îl constituie conform

jurisprudenței CEDO caracterul violent/non-violent al faptei imputate (cazul

Kaprzyk C. Poloniei). Or, în speță suntem în prezența unor infracțiuni

non-violente, care pledează pentru punerea în libertate a inculpaților.

Tulburarea ordinii

publice provocată ca urmare a comiterii unei infracțiuni nu poate constitui un

motiv pertinent și suficient pentru refuzul de liberare din detenție provizorie

decât dacă indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în

libertate, ordinea publică ar fi realmente amenințată. Or, în speță, asemenea

indicii nu există.

Ori de câte ori acest

risc nu poate fi în mod rezonabil reținut, persoana acuzată este îndreptățită

să obțină punerea sa în libertate, înainte de a fi judecată.

Sub un alt aspect, o

mare pondere în aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie

trebuie să o aibă datele care țin de persoana inculpatului.

Potrivit doctrinei,

dovada existenței pericolului concret pentru ordinea publică nu se poate

realiza fără o evaluare riguroasă și imparțială judecătorul trebuind să

aprecieze dacă pe viitor lăsarea în libertate a inculpatului creează o stare de

primejdie pentru raporturile sociale și normala lor desfășurare, sens în care

s-au pronunțat și unii autori din literatura de specialitate (a se vedea V. Dabu

–Referitor la pericolul concret pentru ordinea publică, Dreptul nr. 6/2005,

pag. 174, V. Câmpean – Aspecte controversate referitoare la arestarea

preventivă, Revista de Drept Penal nr. 2/2001, pag. 58, Mihai Udroiu și Ovidiu

Predescu –Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român,

pag.429-430 și Andrei Zarafiu –Arestarea preventivă).

Menținerea măsurilor

preventive pe o perioadă îndelungată de timp cu scopul de a crea cetățenilor

imaginea unei justiții eficiente este contrar prevederilor art. 136 C. pen.,

întrucât scopul măsurilor preventive nu este cel de exemplaritate a lor, ci

strict cel stabilit de acest text de lege.

Inculpații sunt

arestați de aproximativ 9 luni de zile și apreciez că în acest interval de timp

pericolul social al faptelor pentru are sunt cercetați s-a diminuat

semnificativ, nemai - justificându-se menținerea lor în arest preventiv.

De altfel, și CEDO a

arătat că odată cu trecerea timpului acest pericol se diminuează, iar detenția

poate fi justificată în considerarea gravității faptei și a reacției publicului

o perioadă de timp (Lettelier vd.Franța).

O mare pondere în

aprecierea temeiniciei unei cereri de liberare provizorie sub control judiciar

o au și datele care țin de circumstanțierea persoanei inculpatului.

În acest sens s-a

pronunțat și CEDO, care a statuat că „la menținerea unei persoane în stare de

detenție, instanțele de judecată nu trebuie să se raporteze numai la gravitatea

faptelor, ci și la alte circumstanțe, în special la caracterul persoanei în

cauză, la moralitatea sa, domiciliul său, profesia, resursele materiale,

legăturile cu familia” (Neumeister c.Austriei).

De

asemenea, Curtea a apreciat că a fost încălcat art. 5 parag. 3 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului prin faptul că „instanțele interne nu au examinat

în mod individual situația reclamantului, profilul său personal și situația sa

familială și nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre

măsurile alternative prevăzute de dreptul intern, deși art. 5 parag. 3 conține cerința

ca autoritățile să țină seama de asemenea măsuri în măsura în care se pot

aplica situației în cauză, iar acuzatul oferă garanții privind prezentarea la

audiere (Scundeanu c.României).

Așa cum reiese din

actele dosarului inculpații nu sunt cunoscuți cu antecedente penale, se bucură

de o bună apreciere în familie și societate, provin din familii organizate, au

în întreținere copii, starea de sănătate s-a agravat pe parcursul detenției,

datorită condițiilor improprii în care aceștia sunt deținuți.

Raportat la datele

concrete ale cauzei și la circumstanțele personale favorabile, consider că

scopul măsurii preventive menționat în art. 136 alin. (1) C. proc. pen., (asigurarea

bunei desfășurări a procesului penal și împiedicarea sustragerii de la

judecată) poate fi realizat prin lăsarea în libertate sub control judiciar a

inculpaților, în conformitate cu dispozițiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen.,

aceasta corespunzând unei măsuri preventive subsecvente arestării, care

reprezintă o veritabilă alternativă la arestare.

Liberarea provizorie

sub control judiciar, prevăzută în mod expres de art. 160

2

C. proc.

pen. impune condiții suficient de riguroase pentru a garanta buna desfășurare a

procesului penal în situația în care instanța admite cererea de lăsare în

libertate cu stabilirea obligațiilor ce formează controlul judiciar. Astfel,

dacă s-ar constata ulterior încălcarea cu rea credință a oricărei obligații

impuse de instanță, consecința procesuală ar fi una singură, respectiv

rearestarea, conform art. 160

10

alin. (3) C. proc. pen.

În concluzie, apreciez

că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

2

C. proc. pen.

și în temeiul dispozițiilor art. 160

8a

alin. (2) C. proc. pen. se

impune admiterea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar și

liberarea provizorie sub control judiciar a inculpaților C.D.N., D.I., I.D.I.

și S.M.I. cu impunerea obligațiilor prevăzute de art. 160

2

alin. (3)

lit. a)-e) și art. 160

2

alin. (3)

1

lit. c) C. proc. pen.