ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 778/2012

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 8 martie 2012 Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 960/57/2011, a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpatul C.D.N., deținut în Penitenciarul Aiud. S-au respins cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații S.M.I., I.D.I. și D.I. Pentru a se hotărî astfel s-a reținut că inculpații D.I., I.D.I. și S.M.I. au fost trimiși în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.I.I.C.O.T.

- Serviciul Teritorial Alba Iulia din 3 august 2011 pronunțată în Dosarul nr. 114/D/P/2010 pentru sprijinirea unui grup infracțional nestructurat prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003, conflict de interese prev. de art. 253 1 C. pen., favorizarea infractorului prev. de art. 264 C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen., fals în declarații prev. de art. 292 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., omisiunea sesizării organelor judiciare prev. de art. 263 alin. (1), (2) C. pen., totul cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 148 lit. b) C. proc. pen., în sensul că există date că aceștia au încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influențarea unei părți, a unui martor sau expert, ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă.

Cu privire la cererile de liberare provizorie sub control judiciar formulate de către inculpații D.I., I.D.I. și S.M.I., Curtea a luat în considerare dispozițiile recursului în interesul legii, decizia nr. 17/2011, prin care s-a statuat că instanța de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererilor de liberare provizorie sub control judiciar, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea subzistă, verifică în ce măsură, buna desfășurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar a inculpatului, precum și dispozițiile deciziei penale nr. 310/2010 a Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că cererile de liberare provizorie sub control judiciar sunt nefondate.

Instanța de prin control judiciar verificând legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpaților a constatat că măsura a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor legale în materie, prelungită și menținută în aceleași condiții, fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. Împotriva acestei încheierii au declarat recurs inculpații D.I., I.D.I. și S.M.I. Inculpații au solicitat admiterea recursului formulat arătând că dispozițiile art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen. au ca obiect necesitatea de a verifica dacă există date din care să rezulte necesitatea de a-i împiedica pe inculpații să săvârșească alte infracțiuni sau să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți.

Cu privire la cererile de liberare provizorie sub control judiciar, inculpații apreciază că acestea sunt admisibile, neexistând date din care să rezulte că inculpații ar putea zădărnici aflarea adevărului, scopul procesului penal putând fi atins cu inculpații judecați în stare de libertate. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, le consideră nefondate pentru următoarele considerente: În prealabil, Instanța constată că, în concordanță cu prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen prevăd posibilitatea instanței de judecată de a acorda liberarea provizorie sub control judiciar în cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.

Astfel instanța de judecată este abilitată să analizeze eventualele consecințe ale măsuri, să stabilească un just echilibru între interesul inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate și interesul general de a fi descoperite și sancționate faptele antisociale și persoanele responsabile de comiterea lor. Trebuie avut în vedere și faptul că liberarea provizorie presupune menținerea împrejurărilor legale care permit arestarea, numai că organul judiciar apreciază că menținerea inculpatului în stare de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiții. Întrucât starea de libertate a persoanei este cea firească, C. proc. pen.

a prevăzut, ca regulă, în cadrul procesului penal existența unor modalități și forme care să permită persoanei arestate să ceară și să obțină, în cazul în care condițiile legale sunt întrunite, punerea în libertate provizorie, fie sub control, judiciar, fie pe cauțiune (art. 5 alin. (5) C. proc. pen). Aplicând regulile anterior expuse la speța de față, instanța constată că inculpații „au vocația” de a beneficia de liberare provizorie sub control judiciar în raport de dispozițiile art. 160 2 alin. (1) C. proc. pen. privind maximul pedepsei prevăzute de lege, însă cererea nu este întemeiată, având în vedere natura și gravitatea faptelor pentru care sunt cercetați și împrejurările concrete în care a fost comisă.

Astfel, potrivit art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., cererea de liberare provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. Din coroborarea celor două texte menționate (art. 160 2 alin. (1) și art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen.) reiese caracterul facultativ al acordării liberării provizorii sub control judiciar, chiar și în ipoteza în care inculpatul nu s-ar afla în vreunul din cazurile de împiedicare a liberării provizorii prevăzute de art. 160 2 alin. (2) C. proc.

pen. Interpretând sistematic dispozițiile procedurale din materia măsurilor preventive, în corelație și cu exigențele Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale jurisprudenței Curții de la Strasbourg, astfel de temeiuri ar putea privi fie aspecte legate de buna desfășurare a procesului penal, respectiv existența unor date, altele decât cele avute în vedere la art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen din care să rezulte temerea că atingerea scopului procesului penal ar putea fi compromisă, fie aspecte legate de pericolul social concret al faptei pentru care inculpatul este cercetat respectiv prin modul și mijloacele de săvârșire ori prin urmări aceasta să fi produs o gravă vătămare relațiilor sociale ocrotite, astfel încât liberarea inculpatului, chiar provizorie, să fie de natură să creeze o puternică stare de insecuritate socială și neîncredere în actul de justiție.

Garanțiile de ordin personal (buna conduită avută anterior, lipsa antecedentelor penale, are în întreținere copii, are o familie organizată) și cele prevăzute în art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen. nu sunt de natură a înlătura pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea inculpatului în libertate. Față de cele ce preced, Înalta Curte va constata soluția instanței de prim control judiciar legală și temeinică în ceea ce privește respingerea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar formulate de inculpații D.I., I.D.I. și S.M.I. Astfel în mod legal a fost menținută starea de arest a inculpaților D.I., I.D.I. și S.M.I., apreciindu-se că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestări preventive se mențin, iar lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol pentru ordinea publică.

În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurenților inculpați trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența C.E.D.O. (Letellier contra Franței), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă. Înalta Curte constată că, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca inculpații să tulbure ordinea publică. Înalta Curte apreciază că lăsarea în libertate a inculpaților ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, acesta având obligația de a avea un mecanism care să descurajeze comiterea de astfel de fapte.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte evaluând gravitatea infracțiunii pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, modul și circumstanțele în care se presupune că au fost comise de aceștia, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpaților constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea lor de libertate prezentând pentru aspectele mai sus prezentate un pericol actual și real pentru ordinea publică. Așa fiind, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile formulate de inculpații M.V., M.C., D.F. și T.M. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile D.I., I.D.I. și S.M.I. împotriva încheierii din 8 martie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, sectia penală, pronunțată în Dosarul nr. 960/57/2011. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 100 RON cu câte titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică azi 16 martie 201 2.