ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3953/2010

Asupra recursului

penal de față constată:

Prin încheierea din camera de consiliu nr. 22/

MP din 3 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția

penală, în Dosarul nr. 1019.1/57/2010, a fost respinsă, ca neîntemeiată,

plângerea formulată de petentul-inculpat G.R. împotriva ordonanțelor de

prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara din 30 iunie

2010 și 26 iulie 2010 emise în dosarul penal nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Biroul Teritorial Hunedoara.

S-a reținut de către

instanță că inculpatul G.R. este cercetat penal în Dosarul nr. 2/D/P/2010 al

Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara, sub acuzația de săvârșire a unor infracțiuni

în sistem informatic prevăzute de Legea nr. 161/2003 și art. 19 alin. (1) din

Legea nr. 51/1991.

Prin Încheierea nr.

10/MP/2010 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia a fost respinsă cererea

parchetului privind arestarea preventivă a inculpatului și s-a dispus față de

inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 145 C. proc.

pen., pe o durată de 30 zile, cu începere de la 3 iunie 2010 până la 2 iulie

2010, inclusiv.

Ulterior, în

considerarea gravității acuzațiilor și pentru a se asigura buna desfășurare a

procesului penal și sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, procurorul

de caz a dispus prelungirea măsurii preventive față de inculpat pentru 30 zile,

începând de la 3 iulie 2010 până la 1 august 2010.

Dispoziția procurorului

de caz a fost materializată în ordonanța din 30 iunie 2010.

O nouă prelungire a

măsurii preventive a fost dispusă în cauză prin ordonanța procurorului din 26

iulie 2010, pentru o perioadă de încă 30 zile, cu începere de la 2 august 2010

până la 31 august 2010.

Împotriva acestor

ordonanțe, inculpatul a formulat plângere la instanță, invocând în procedura

prevăzută de art. 140

2

C. proc. pen., mai multe încălcări ale legii

de către procuror.

S-a susținut că

ordonanțele în cauză sunt nelegale pentru faptul că nu au fost comunicate

inculpatului în termenul prevăzut de lege, iar anterior emiterii lor,

inculpatul nu a fost convocat și audiat de procuror.

De asemenea, s-a

arătat că ordonanțele nu erau motivate sub aspectul împrejurărilor care

justificau necesitatea prelungirii măsurii și că în cadrul măsurii preventive

anterioare, procurorul nu efectuase acte de urmărire penală.

Apreciind asupra

neregularităților invocate, prima instanță a constatat că acestea nu afectează

valabilitatea ordonanțelor emise în cauză.

S-a reținut că

ordonanțele procurorului din 30 iunie 2010 și 26 iulie 2010 cuprindeau

descrierea faptelor reținute în sarcina inculpatului, precum și încadrarea lor

juridică.

S-a arătat că din

coroborarea dispozițiilor art. 145

1

și art. 145 alin. (2) C. proc.

pen. care reglementează prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara

rezultă că respectiva măsură poate fi dispusă în cazurile în care se apreciază

motivat că ea este necesară urmăririi penale și pentru o durată care să nu

depășească 30 zile.

S-a constatat că în

cauză au fost respectate aceste dispozițiile legale, prelungirea măsurii

preventive fiind justificată de faptul că ancheta penală era în curs de

finalizare, urmând a fi prezentat inculpatului materialul de urmărire penală.

De asemenea, s-a

constatat că fiecare prelungire în parte nu a depășit termenul de 30 zile și a

fost dispusă înainte de expirarea durate inițiale.

În plus, s-a apreciat

că măsura preventivă era proporțională gravității acuzațiilor aduse

inculpatului și servea scopului în vederea căruia fusese luată, reprezentând o

restrângere minimală a drepturilor inculpatului în interesul bunei desfășurări

a urmăririi penale.

În ceea ce privește

celelalte neregularități invocate, s-a arătat că în procedura prelungirii

măsurii obligării de a nu părăsi țara nu este obligatorie convocarea

inculpatului la procuror, contradictorialitatea procedurii fiind asigurată prin

introducerea plângerii la instanță, conform art. 140

2

C. proc. pen.

Tot astfel, s-a

arătat că neîndeplinirea obligației de comunicare a ordonanței către inculpat

este lipsită de relevanță sub aspectul valabilității actului, efectuarea

comunicării interesând doar calculul termenului în care poate fi introdusă

plângerea împotriva ordonanței procurorului.

Pe de altă parte, s-a

constatat că ordonanțele în cauză și-au produs efectele de la data comunicării

lor Poliției de Frontieră.

Pentru toate aceste

motive, prin Încheierea nr. 22/MP din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba

Iulia a fost respinsă plângerea inculpatului împotriva ordonanțelor

procurorului din 30 iunie 2010 și 26 iulie 2010 emise în Dosarul penal nr.

2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism, Biroul Teritorial Hunedoara.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul G.R., formulând

critici de nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:

constituire a completului de judecată prin includerea în complet a altui

judecător decât cel care participase la soluționarea plângerii anterior casării

cu trimitere spre rejudecare dispusă în cauză prin Decizia nr. 2987 din 18

august 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși, în caz, judecătorul

inițial învestit nu se pronunțase cu privire la temeinicia plângerii și, ca

atare, nu era incompatibil să judece cauza.

În legătură cu acest

aspect, a fost menționată și Hotărârea C.S.M. nr. 164/2008 care prevede că în

situațiile în care retrimiterea cauzei spre rejudecare are loc pentru omisiunea

instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor formulate, cauza se repartizează

spre soluționare completului de judecată inițial învestit.

dispozițiilor art. 385

18

C. proc. pen. prin greșita reexaminare în

cauză a unor chestiuni cu privire la care se pronunțase deja instanța de casare

și care se impuneau astfel instanței de rejudecare.

interpretare de către instanță a dispozițiilor art. 145 alin. (2) din C. proc.

pen., cu referire la necesitatea prelungirii în caz a măsurii preventive

dispuse față de inculpat.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr.

1019.1/57/2010.

La termenul de

dezbateri din 13 septembrie 2010, din oficiu, Înalta Curte a pus în discuția

părților inadmisibilitatea recursului declarat în cauză, având în vedere

dispozițiile art. 140

3

C. proc. pen. care reglementează calea de

atac împotriva încheierii pronunțate de judecător în cursul urmăririi penale în

materia măsurilor preventive.

Examinând cauza prin

raportare la felul încheierii atacate și dispozițiile legale enunțate, Înalta

Curte constată că recursul este inadmisibil.

Potrivit

dispozițiilor art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi

atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția

cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.

Dispozițiile cu

caracter de excepție în materia încheierilor pronunțate de instanță în cursul

urmăririi privind măsurile preventive sunt cele prevăzute în art. 140

3

alin. (1) C. proc. pen.

Conform textului de

lege enunțat, numai încheierea prin care se dispune, în timpul urmăririi

penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de

drept sau prelungirea măsurii poate fi atacată separat cu recurs de procuror,

învinuit sau inculpat, în termen de 24 ore de la pronunțare, pentru cei

prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă.

În teza finală a

aceluiași articol se prevede expres că încheierea prin care judecătorul

respinge, în cursul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea, sau încetarea de

drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.

Cum, în speță,

plângerea împotriva ordonanțelor de prelungire a măsurii preventive a obligării

de a nu părăsi țara avea ca obiect revocarea măsurii preventive, iar prin

încheierea pronunțată de judecător a fost respinsă cererea inculpatului,

rezultă că recursul declarat în cauză este inadmisibil, fiind formulat

împotriva unei hotărâri (încheieri) definitive.

Ca urmare, în temeiul

dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte

de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

inculpatul G.R. și va dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de inculpatul G.R. împotriva încheierii nr.

22/MP din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală,

pronunțată în Dosar nr. 1019.1/57/2010.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 8 noiembrie 2010.