ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3953/2010

Asupra recursului penal de față constată: Prin încheierea din camera de consiliu nr. 22/ MP din 3 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în Dosarul nr. 1019.1/57/2010, a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul-inculpat G.R. împotriva ordonanțelor de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara din 30 iunie 2010 și 26 iulie 2010 emise în dosarul penal nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Biroul Teritorial Hunedoara. S-a reținut de către instanță că inculpatul G.R. este cercetat penal în Dosarul nr. 2/D/P/2010 al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara, sub acuzația de săvârșire a unor infracțiuni în sistem informatic prevăzute de Legea nr. 161/2003 și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991.

Prin Încheierea nr. 10/MP/2010 din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia a fost respinsă cererea parchetului privind arestarea preventivă a inculpatului și s-a dispus față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara prevăzută de art. 145 C. proc. pen., pe o durată de 30 zile, cu începere de la 3 iunie 2010 până la 2 iulie 2010, inclusiv.

Ulterior, în considerarea gravității acuzațiilor și pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal și sustragerea inculpatului de la urmărirea penală, procurorul de caz a dispus prelungirea măsurii preventive față de inculpat pentru 30 zile, începând de la 3 iulie 2010 până la 1 august 2010. Dispoziția procurorului de caz a fost materializată în ordonanța din 30 iunie 2010. O nouă prelungire a măsurii preventive a fost dispusă în cauză prin ordonanța procurorului din 26 iulie 2010, pentru o perioadă de încă 30 zile, cu începere de la 2 august 2010 până la 31 august 2010. Împotriva acestor ordonanțe, inculpatul a formulat plângere la instanță, invocând în procedura prevăzută de art. 140 2 C. proc.

pen., mai multe încălcări ale legii de către procuror. S-a susținut că ordonanțele în cauză sunt nelegale pentru faptul că nu au fost comunicate inculpatului în termenul prevăzut de lege, iar anterior emiterii lor, inculpatul nu a fost convocat și audiat de procuror. De asemenea, s-a arătat că ordonanțele nu erau motivate sub aspectul împrejurărilor care justificau necesitatea prelungirii măsurii și că în cadrul măsurii preventive anterioare, procurorul nu efectuase acte de urmărire penală. Apreciind asupra neregularităților invocate, prima instanță a constatat că acestea nu afectează valabilitatea ordonanțelor emise în cauză. S-a reținut că ordonanțele procurorului din 30 iunie 2010 și 26 iulie 2010 cuprindeau descrierea faptelor reținute în sarcina inculpatului, precum și încadrarea lor juridică.

S-a arătat că din coroborarea dispozițiilor art. 145 1 și art. 145 alin. (2) C. proc. pen. care reglementează prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara rezultă că respectiva măsură poate fi dispusă în cazurile în care se apreciază motivat că ea este necesară urmăririi penale și pentru o durată care să nu depășească 30 zile. S-a constatat că în cauză au fost respectate aceste dispozițiile legale, prelungirea măsurii preventive fiind justificată de faptul că ancheta penală era în curs de finalizare, urmând a fi prezentat inculpatului materialul de urmărire penală. De asemenea, s-a constatat că fiecare prelungire în parte nu a depășit termenul de 30 zile și a fost dispusă înainte de expirarea durate inițiale.

În plus, s-a apreciat că măsura preventivă era proporțională gravității acuzațiilor aduse inculpatului și servea scopului în vederea căruia fusese luată, reprezentând o restrângere minimală a drepturilor inculpatului în interesul bunei desfășurări a urmăririi penale. În ceea ce privește celelalte neregularități invocate, s-a arătat că în procedura prelungirii măsurii obligării de a nu părăsi țara nu este obligatorie convocarea inculpatului la procuror, contradictorialitatea procedurii fiind asigurată prin introducerea plângerii la instanță, conform art. 140 2 C. proc. pen. Tot astfel, s-a arătat că neîndeplinirea obligației de comunicare a ordonanței către inculpat este lipsită de relevanță sub aspectul valabilității actului, efectuarea comunicării interesând doar calculul termenului în care poate fi introdusă plângerea împotriva ordonanței procurorului.

Pe de altă parte, s-a constatat că ordonanțele în cauză și-au produs efectele de la data comunicării lor Poliției de Frontieră. Pentru toate aceste motive, prin Încheierea nr. 22/MP din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia a fost respinsă plângerea inculpatului împotriva ordonanțelor procurorului din 30 iunie 2010 și 26 iulie 2010 emise în Dosarul penal nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, Biroul Teritorial Hunedoara.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul G.R., formulând critici de nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte: 1. Greșita constituire a completului de judecată prin includerea în complet a altui judecător decât cel care participase la soluționarea plângerii anterior casării cu trimitere spre rejudecare dispusă în cauză prin Decizia nr. 2987 din 18 august 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deși, în caz, judecătorul inițial învestit nu se pronunțase cu privire la temeinicia plângerii și, ca atare, nu era incompatibil să judece cauza. În legătură cu acest aspect, a fost menționată și Hotărârea C.S.M. nr. 164/2008 care prevede că în situațiile în care retrimiterea cauzei spre rejudecare are loc pentru omisiunea instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor formulate, cauza se repartizează spre soluționare completului de judecată inițial învestit.

2. Nerespectarea dispozițiilor art. 385 18 C. proc. pen. prin greșita reexaminare în cauză a unor chestiuni cu privire la care se pronunțase deja instanța de casare și care se impuneau astfel instanței de rejudecare. 3. Greșita interpretare de către instanță a dispozițiilor art. 145 alin. (2) din C. proc. pen., cu referire la necesitatea prelungirii în caz a măsurii preventive dispuse față de inculpat. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 1019.1/57/2010. La termenul de dezbateri din 13 septembrie 2010, din oficiu, Înalta Curte a pus în discuția părților inadmisibilitatea recursului declarat în cauză, având în vedere dispozițiile art. 140 3 C. proc. pen.

care reglementează calea de atac împotriva încheierii pronunțate de judecător în cursul urmăririi penale în materia măsurilor preventive. Examinând cauza prin raportare la felul încheierii atacate și dispozițiile legale enunțate, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil. Potrivit dispozițiilor art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Dispozițiile cu caracter de excepție în materia încheierilor pronunțate de instanță în cursul urmăririi privind măsurile preventive sunt cele prevăzute în art. 140 3 alin. (1) C. proc. pen.

Conform textului de lege enunțat, numai încheierea prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii poate fi atacată separat cu recurs de procuror, învinuit sau inculpat, în termen de 24 ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă. În teza finală a aceluiași articol se prevede expres că încheierea prin care judecătorul respinge, în cursul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea, sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac. Cum, în speță, plângerea împotriva ordonanțelor de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara avea ca obiect revocarea măsurii preventive, iar prin încheierea pronunțată de judecător a fost respinsă cererea inculpatului, rezultă că recursul declarat în cauză este inadmisibil, fiind formulat împotriva unei hotărâri (încheieri) definitive.

Ca urmare, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul G.R. și va dispune obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul G.R. împotriva încheierii nr. 22/MP din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în Dosar nr. 1019.1/57/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 noiembrie 2010.