ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3144/2010

Asupra excepției de față; În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele : Prin încheierea nr. 23/MP din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 1164/57/2010 s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de inculpatul G.R. împotriva ordonanței de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi țara, dispuse de procuror în dosarul nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara, la 27 august 2010. În considerentele acestei încheieri s-au reținut următoarele : Prin plângerea formulată de inculpatul G.R.

împotriva ordonanței de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi țara, dispuse de procuror în dosarul nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara, la 27 august 2010 s-a solicitat instanței să dispună anularea ordonanțelor și, pe cale de consecință, revocarea obligării de a nu părăsi țara luată fată de inculpat. În motivarea plângerii, inculpatul a susținut că ordonanța emisă de procuror este nelegală deoarece măsura obligării de a nu părăsi țara a încetat de drept, nefiindu-i comunicată ordonanța în termenul prevăzut de lege și că ordonanța nu este motivată și nu justifică prelungirea măsurii arestării preventive.

Curtea de Apel Alba Iulia, analizând plângerea inculpatului, a apreciat că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente: Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara a fost luată prin încheierea penală nr. 10/MP/2010 în 03 iunie 2010, cu ocazia soluționării propunerii de arestare preventivă a inculpaților, reținându-se că există bănuiala verosimilă că inculpații au săvârșit faptele de care sunt acuzați, iar măsura obligării de a nu părăsi țara este suficientă pentru buna desfășurare a procesului penal. Măsura a fost prelungită pe 30 de zile de la 3 iulie 2010 la 1 august 2010, de la 02 august 2010 la 31 august 2010 și prin ordonanța din 27 august 2010 de la 01 septembrie 2010 până la 30 septembrie 2010 pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal și pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărirea penală.

În ordonanța de prelungire s-au prezentat în concret faptele de care sunt acuzați inculpații și încadrarea juridică a acestora. Potrivit dispozițiilor art. 145 1 alin. (2) coroborat cu art. 145 alin. (2) C. proc. pen., prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara în cursul urmăririi penale a fost luată cu respectarea condițiilor cerute de lege, respectiv: să fie necesară, să fie motivată și să nu depășească 30 de zile. S-a apreciat că ordonanța și-a produs efectele de la data comunicării acesteia Poliției de Frontieră și că măsura obligării de a nu părăsi țara nu a încetat de drept deoarece procurorul a procedat la prelungirea măsurii preventive înainte de expirarea termenului de 30 de zile, iar necomunicarea ordonanței de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi țara nu este de natură a provoca încetarea de drept a acesteia, atâta timp cât aceasta a fost pusă în executare.

Prin urmare s-a constat că restricția la libertatea de mișcare a inculpatului corespunde cerințelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind o ingerință prevăzută de lege, urmărind un scop legitim și fiind necesară într-o societate democratică. în acest sens s-a reținut că prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara este justificată și de faptul că ancheta era în curs de finalizare, urmând a fi prezentat inculpaților materialul de urmărire penală și că măsura preventivă era proporțională cu gravitatea acuzației, reprezentând o restrângere minimală a drepturilor inculpaților luată în scopul bunei desfășurări a urmăririi penale, neimpunându-se înlăturarea acesteia. Având în vedere considerentele de mai sus, în temeiul art. 140 2 C. proc.

pen., apreciind că măsura obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpat este legală și justificată, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondată, plângerea inculpatului. Încheierea pronunțată a fost dată fără cale atac, prima instanță apreciind că, în raport de decizia nr. 18/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care stabilește că încheierea prin care judecătorul, în cursul urmăririi penale admite plângerea împotriva ordonanței procurorului prin care s-a dispus prelungirea obligării de a nu părăsi țara este supusă căii ordinare de atac a recursului, în condițiile art. 140 3 C. proc. pen. și pe cale de consecință, per a contrario, ținând seama că prin plângerea inculpatului se solicita revocarea măsurii preventive, sunt aplicabile dispozițiile art. 140 3 alin. (1) teza a II-a C. proc.

pen., încheierea nefiind supusă niciunei căi de atac. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul G.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. La termenul acordat pentru soluționarea recursului, 13 septembrie 2010, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuția părților excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentul inculpat G.R., concluziile apărătorului recurentului inculpat și ale reprezentatului parchetului fiind redate în practicaua prezentei decizii.

Recursul declarat de inculpat este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Legea procesuală penală a stabilit un cadru corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecției judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, art. 5, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În consecință, revine părții interesate, obligația de a alege și exercita în condițiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de procedură penală. Astfel, corespunzător principiului constituțional al exercitării căilor de atac, numai în condițiile legii, legea procesuală penală a reglementat cadrul căilor de atac, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Potrivit dispozițiilor art. 140 3 alin. (1) teza finală C. proc. pen., încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi penale revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 385 1 C. proc.

pen.: '' [1) Pot fi atacate cu recurs: a) sentințele pronunțate de judecătorii in cazurile prevăzute de lege; b) sentințele pronunțate de tribunalele militare in cazul infracțiunilor contra ordinii si disciplinei militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; c) sentințele pronunțate de curțile de apel si Curtea Militară de Apel; d) sentințele pronunțate de secția penala a Înaltei Curți de Casație si Justiție; d 1 ) sentințele privind infracțiunile pentru care punerea in mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabila a persoanei vătămate; e) deciziile pronunțate, ca instanțe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale, curți de apel si Curtea Militară de Apel.

f) sentințele pronunțate in materia executării hotărârilor penale, afara de cazul când legea prevede altfel, precum si cele privind reabilitarea. (2) încheierile pot fi atacate cu recurs numai o data cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs." În cauză, prin încheierea nr. 23/MP din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de inculpatul G.R. împotriva ordonanței de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi țara, dispuse de procuror în dosarul nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara, la 27 august 2010. Potrivit art. 140 3 alin. (1) teza finală C. proc.

pen., această încheiere nu este supusă nici unei căi de atac. Prin urmare, exercitarea de către inculpatul G.R. a căii de atac a recursului în condițiile în care legea interzice, nu este admisibilă potrivit dreptului comun. Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) teza a II a C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul inculpat G.R. împotriva încheierii nr. 23/MP din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 1164/57/2010.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul inculpat G.R. împotriva încheierii nr. 23/MP din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 1164/57/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 septembrie 2010.