ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3144/2010

Asupra excepției de față;

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele :

Prin încheierea nr. 23/MP din 3 septembrie 2010 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în dosarul nr.

1164/57/2010 s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de inculpatul G.R.

împotriva ordonanței de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi țara, dispuse

de procuror în dosarul nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara, la 27

august 2010.

În considerentele acestei încheieri s-au reținut

următoarele :

Prin plângerea formulată de inculpatul G.R. împotriva

ordonanței de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi țara, dispuse de

procuror în dosarul nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate

Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara, la 27 august 2010 s-a

solicitat instanței să dispună anularea ordonanțelor și, pe cale de consecință,

revocarea obligării de a nu părăsi țara luată fată de inculpat.

În motivarea plângerii, inculpatul a susținut că

ordonanța emisă de procuror este nelegală deoarece măsura obligării de a nu

părăsi țara a încetat de drept, nefiindu-i comunicată ordonanța în termenul

prevăzut de lege și că ordonanța nu este motivată și nu justifică prelungirea

măsurii arestării preventive.

Curtea de Apel Alba Iulia, analizând plângerea

inculpatului, a apreciat că aceasta este nefondată pentru următoarele

considerente:

Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara a

fost luată prin încheierea penală nr. 10/MP/2010 în 03 iunie 2010, cu ocazia

soluționării propunerii de arestare preventivă a inculpaților, reținându-se că

există bănuiala verosimilă că inculpații au săvârșit faptele de care sunt acuzați,

iar măsura obligării de a nu părăsi țara este suficientă pentru buna

desfășurare a procesului penal.

Măsura a fost prelungită pe 30 de zile de la 3 iulie

2010 la 1 august 2010, de la 02 august 2010 la 31 august 2010 și prin ordonanța

din 27 august 2010 de la 01 septembrie 2010 până la 30 septembrie 2010 pentru a

se asigura buna desfășurare a procesului penal și pentru a se împiedica

sustragerea inculpatului de la urmărirea penală.

În ordonanța de prelungire s-au prezentat în concret

faptele de care sunt acuzați inculpații și încadrarea juridică a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 145

1

alin. (2)

coroborat cu art. 145 alin. (2) C. proc. pen., prelungirea măsurii obligării de

a nu părăsi țara în cursul urmăririi penale a fost luată cu respectarea condițiilor

cerute de lege, respectiv: să fie necesară, să fie motivată și să nu depășească

30 de zile.

S-a apreciat că ordonanța și-a produs efectele de la

data comunicării acesteia Poliției de Frontieră și că măsura obligării de a nu

părăsi țara nu a încetat de drept deoarece procurorul a procedat la prelungirea

măsurii preventive înainte de expirarea termenului de 30 de zile, iar

necomunicarea ordonanței de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi țara

nu este de natură a provoca încetarea de drept a acesteia, atâta timp cât

aceasta a fost pusă în executare.

Prin urmare s-a constat că restricția la libertatea

de mișcare a inculpatului corespunde cerințelor Convenției Europene a

Drepturilor Omului, fiind o ingerință prevăzută de lege, urmărind un scop legitim

și fiind necesară într-o societate democratică. în acest sens s-a reținut că

prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara este justificată și de faptul

că ancheta era în curs de finalizare, urmând a fi prezentat inculpaților

materialul de urmărire penală și că măsura preventivă era proporțională cu

gravitatea acuzației, reprezentând o restrângere minimală a drepturilor

inculpaților luată în scopul bunei desfășurări a urmăririi penale,

neimpunându-se înlăturarea acesteia.

Având în vedere considerentele de mai sus, în temeiul

art. 140

2

C. proc. pen., apreciind că măsura obligării de a nu

părăsi țara luată față de inculpat este legală și justificată, Curtea de Apel

Alba Iulia a respins, ca nefondată, plângerea inculpatului.

Încheierea pronunțată a fost dată fără cale atac,

prima instanță apreciind că, în raport de decizia nr. 18/2008 a Secțiilor Unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care stabilește că încheierea prin

care judecătorul, în cursul urmăririi penale admite plângerea împotriva ordonanței

procurorului prin care s-a dispus prelungirea obligării de a nu părăsi țara

este supusă căii ordinare de atac a recursului, în condițiile art. 140

3

C. proc. pen. și pe cale de consecință, per a contrario, ținând seama că prin

plângerea inculpatului se solicita revocarea măsurii preventive, sunt

aplicabile dispozițiile art. 140

3

alin. (1) teza a II-a C. proc.

pen., încheierea nefiind supusă niciunei căi de atac.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a

declarat recurs inculpatul G.R., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

La termenul acordat pentru soluționarea recursului,

13 septembrie 2010, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuția părților

excepția inadmisibilității recursului declarat de recurentul inculpat G.R.,

concluziile apărătorului recurentului inculpat și ale reprezentatului

parchetului fiind redate în practicaua prezentei decizii.

Recursul declarat de inculpat este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Legea procesuală penală a stabilit un cadru

corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, revizuită, cu

referire la art. 21 din legea fundamentală, pentru realizarea protecției

judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigențele art. 1, art.

5, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

În consecință, revine părții interesate, obligația de

a alege și exercita în condițiile legii, calea procesuală prevăzută în Codul de

procedură penală.

Astfel, corespunzător principiului constituțional al

exercitării căilor de atac, numai în condițiile legii, legea procesuală penală

a reglementat cadrul căilor de atac, determinând hotărârile susceptibile a fi

supuse controlului judecătoresc, căile de atac și titularii acestora, precum și

cazurile de casare.

Potrivit dispozițiilor art. 140

3

alin. (1)

teza finală C. proc. pen., încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul

urmăririi penale revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii

preventive nu este supusă nici unei căi de atac.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 385

1

C. proc. pen.: '' [1) Pot fi atacate cu recurs: a) sentințele pronunțate de

judecătorii in cazurile prevăzute de lege; b) sentințele pronunțate de

tribunalele militare in cazul infracțiunilor contra ordinii si disciplinei

militare, sancționate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani; c)

sentințele pronunțate de curțile de apel si Curtea Militară de Apel; d)

sentințele pronunțate de secția penala a Înaltei Curți de Casație si Justiție; d

1

)

sentințele privind infracțiunile pentru care punerea in mișcare a acțiunii

penale se face la plângerea prealabila a persoanei vătămate; e) deciziile

pronunțate, ca instanțe de apel, de tribunale, tribunale militare teritoriale,

curți de apel si Curtea Militară de Apel. f) sentințele pronunțate in materia

executării hotărârilor penale, afara de cazul când legea prevede altfel, precum

si cele privind reabilitarea. (2) încheierile pot fi atacate cu recurs numai o

data cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit

legii, pot fi atacate separat cu recurs."

În cauză, prin încheierea nr. 23/MP din 3 septembrie

2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, s-a respins, ca neîntemeiată,

plângerea formulată de inculpatul G.R. împotriva ordonanței de prelungire a

măsurii obligării de a nu părăsi țara, dispuse de procuror în dosarul nr.

2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara, la 27 august 2010.

Potrivit art. 140

3

alin. (1) teza finală C.

proc. pen., această încheiere nu este supusă nici unei căi de atac.

Prin urmare, exercitarea de către inculpatul G.R. a

căii de atac a recursului în condițiile în care legea interzice, nu este

admisibilă potrivit dreptului comun.

Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât

cele prevăzute de legea procesuală penală, constituie o încălcare a

principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) teza

a

II

a C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca

inadmisibil, recursul declarat de recurentul inculpat G.R. împotriva încheierii

nr. 23/MP din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală,

pronunțată în dosarul nr. 1164/57/2010.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

Curtea va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul

inculpat G.R. împotriva încheierii nr. 23/MP din 3 septembrie 2010 a Curții de

Apel Alba Iulia, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 1164/57/2010.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 septembrie

2010.