ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4650/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4650/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea nr. 34/MP/2010 din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel Alba lulia,

secția penală, s-a respins plângerea formulată de inculpata S.D. împotriva

ordonanței procurorului din data de 13 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr.

106/P/2010 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Alba lulia.

În baza disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost

obligată inculpata la plata sumei de 20 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond

a reținut că, prin plângerea înregistrată sub nr. 1825/57/2010, inculpata S.D. a

solicitat, în temeiul art. 140

2

C. proc. pen., admiterea plângerii,

desființarea ordonanței procurorului din data de 13 decembrie 2010 pronunțată

în Dosarul nr. 106/P/2010 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Alba lulia și

revocarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, iar, în subsidiar,

admiterea plângerii, desființarea ordonanței atacate și luarea măsurii

obligării de a nu părăsi țara.

În motivarea scrisă a plângerii, precum și în

susținerea orală, inculpata, personal și prin apărători aleși, a arătat că

măsura preventivă poate fi prelungită în cursul urmăririi penale dacă sunt

întrunite cumulativ cele două cerințe impuse de art. 145 alin. (2), respectiv

în caz de necesitate și numai motivat, însă motivele invocate de parchet nu

justifică prelungirea măsurii, argumentând că nu se cunosc motivele reținute de

Înalta Curte de Casație și Justiție în hotărârea prin care a dispus luarea

măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.

Referitor la existența indiciilor temeinice cu privire

la săvârșirea unei fapte penale de către inculpată, a arătat că reținând aceste

aspecte se încalcă prezumția de nevinovăție garantată de legiuitor și de C.E.D.O.;

s-a prezentat la organul de urmărire penală ori de câte ori a fost chemată,

fiind și în interesul ei aflarea adevărului, astfel că nu se poate reține că

scopul acestei măsuri este de a împiedica sustragerea de la urmărirea penală,

aceste aspecte neputând fi prezumate sau dovedite;

De asemenea, a învederat că prin prelungirea măsurii

obligării de a nu părăsi localitatea nu se încearcă decât limitarea dreptului

la liberă circulație garantat de Constituția României și de C.E.D.O., precum și

dreptul la muncă prevăzut de art. 41 alin. (1) din Constituție.

În ce privește cererea subsidiară, inculpata a

argumentat că astfel sunt îndeplinite cerințele de la art. 136 C. proc. pen.,

privind buna desfășurarea a procesului penal, condițiile prevăzute la ambele

măsuri fiind identice; este avocat și în exercitarea profesiei este necesar să

se deplaseze în mai multe localități, având contracte de asistență juridică

încheiate înainte de a se lua față de aceasta măsura preventivă.

A arătat că a nu i se permite să se deplaseze la

instanțe pentru a da curs contractelor de asistență, se creează premisele unor

rezilieri de contracte, aducându-i-se un prejudiciu financiar, este singurul

întreținător al familiei, având și doi copii minori;

De asemenea, a mai arătat că ordonanța procurorului

nu conține motivele pe care se întemeiază, astfel că este în imposibilitate de

a formula critici.

Analizând ordonanța atacată prin prisma criticilor

invocate de inculpată, precum și prin prisma dispozițiilor art. 145 C. proc.

pen. raportat la art. 143 și art. 136 alin. (1), lit. b) C. proc. pen.,

instanța de fond a constatat că plângerea nu este fondată.

Astfel, s-a reținut că exigențele determinate de

necesitatea restabilirii, în mod specific, a ordinii de drept încălcate și a

reacției sociale proporționale sunt satisfăcute, între altele, prin

îndeplinirea cu promptitudine, fără întârzieri nejustificate, a actelor

procedurale și procesuale, în considerarea dezideratului satisfacerii mai

rapide a drepturilor și intereselor părților, în contextul armonizării

interesului apărării sociale, cu interesele individului, în vederea asigurării

condițiilor necesare, prevăzute de legea procesuală penală, pentru realizarea

scopului procesului penal, astfel cum este definit în art. 1 C. proc. pen. cu

referire la art. 1 C. pen.

Ori, asigurarea operativității procesului penal, sub

aspectele privind garanția respectării termenelor prevăzute pentru anumite

activități, desfășurării procesului penal în bune condiții și împiedicarea

făptuitorului de a se sustrage urmăririi penale, impune, în situații

determinate, luarea sau, după caz, menținerea unor măsuri preventive.

Între aceste măsuri preventive, conform art. 145 cu

referire la art. 136 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. se înscrie și cea privind

obligarea învinuitului de nu părăsi localitatea.

Petenta inculpată S.D. este cercetată în Dosarul nr. 106/P/2010

al D.N.A. - Serviciul Teritorial Alba lulia pentru comiterea infracțiunii de

trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr.

78/2000.

La data de 12 noiembrie 2010 prin încheierea penală nr.

29/MP/2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba-lulia în Dosarul nr. 1584/57/2010

s-a luat față de inculpată măsura arestării preventive pentru o durată de 29

zile.

Prin încheierea penală nr. 4086 din 16 noiembrie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a admis

recursul declarat de inculpată, s-a casat încheierea Curții de Apel Alba lulia

și rejudecând, s-a respins propunerea de arestare preventivă, luând față de

aceasta, în temeiul art. 149

1

alin. (12) C. proc. pen. raportat la art.

146 alin. (11)

1

C. proc. pen. și art. 145 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, pe o durată de

30 zile, începând cu data punerii în libertate.

În baza art. 145 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art.

145 alin. (1)

1

și alin. (1)

2

C. proc. pen. s-a impus

inculpatei ca pe durata acestei măsuri să respecte următoarele obligații:

- să se prezinte la organul de urmărire penală și la

instanța de judecată ori de câte ori este chemată;

- să se prezinte la organul de poliție desemnat cu

supravegherea, respectiv I.P.J. Alba;

- să nu își schimbe locuința fără încunoștințarea

organelor judiciare;

- să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte

nicio categorie de arme;

- să nu se afle în locuința coinculpaților,

martorilor sau membrilor acestora de familie.

S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art.

145 alin. (2)

2

și alin. (3) C. proc. pen.

Prin ordonanța procurorului din data de 13 decembrie 2010

pronunțată în Dosarul nr. 106/P/2010 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Alba

lulia s-a dispus în baza dispozițiilor art. 145 C. proc. pen., rap. la art. 143

și art. 136 alin. (1), lit. b) C. proc. pen., prelungirea măsurii obligării

inculpatei S.D. de a nu părăsi localitatea de domiciliu Alba-lulia - fără

încuviințarea procurorului, pe o durată de 30 de zile începând cu data de 17

decembrie 2010 până la data de 15 ianuarie 2011, cu impunerea respectării

următoarelor obligații, pe durata măsurii: să se prezinte la organul de

urmărire penală și la instanța de judecată ori de câte ori este chemată; să se

prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea, respectiv I.P.J.

Alba; să nu își schimbe locuința fără încunoștințarea organelor judiciare; să

nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; să nu se

afle în locuința coinculpaților, martorilor sau membrilor acestora de familie.

S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art.

145 alin. (2)

2

și alin. (3) C. proc. pen.

Prin ordonanța menționată s-a reținut, în esență, de

către procurorul anchetator că în cauză subzistă temeiurile avute în vedere la

luarea acestei măsuri și există indicii temeinice că inculpata a săvârșit o

infracțiune de trafic de influență, iar prelungirea măsurii este necesară în

vederea prezentării inculpatei la sediul unității unde se efectuează actele de

urmărire penală, de posibilitatea de a lua legătura cu ceilalți inculpați ori

martori ai cauzei.

Potrivit art. 140

2

alin. (1) C. proc. pen.

„împotriva ordonanței procurorului prin care se dispune luarea măsurii

obligării de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligării de a nu părăsi

țara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la

luarea măsurii, la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în

primă instanță."

Când consideră că măsura preventivă este ilegală sau

nu este justificată, instanța dispune revocarea ei, astfel cum prevede

alineatul 7 al art. 140

2

.

Din analiza art. 145 C. proc. pen., rezultă că măsura

obligării de a nu părăsi localitatea este supusă unor condiții de fond, cu

referire la realizarea oricăreia dintre ipotezele prevăzute în art. 136 alin. (1)

din același cod și de formă, cu referire, în principal, la începerea urmăririi

penale sau punerea în mișcare a acțiunii penale.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că

ordonanța procurorului nu este susceptibilă de critică sub niciunul din

aspectele invocate de petentă.

Astfel, cu privire la nulitatea încheierii penale

atacate pe motivul că procurorul anchetator nu a motivat ordonanța, examinând

ordonanța supusă actualului control de legalitate, instanța a constatat,

contrar susținerilor petentei inculpate, că procurorul anchetator a făcut

referire în motivare atât la fapta presupus a fi săvârșită de inculpată, cât și

la motivele care justifică prelungirea măsurii.

În aceeași ordine de idei, instanța de fond a

apreciat că procurorul de anchetă penală a motivat ordonanța prezentând

argumente suficiente pentru a permite instanței de control judiciar verificarea

lor, astfel că susținerile petentei sub acest aspect nu sunt întemeiate.

Cu privire la neîndeplinirea cerințelor art 145 rap.

la art. 143 C. proc. pen., privind prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi

localitatea de domiciliu, s-a constatat că, așa cum s-a precizat anterior, prin

ordonanța penală atacată procurorul anchetator a reținut că se impune

prelungirea măsurii arestării preventive a obligării de nu părăsi localitatea

de domiciliu luată față de inculpata petentă, întrucât subzistă temeiurile

avute în vedere la luarea acestei măsuri și există indicii temeinice că

inculpata a săvârșit o infracțiune de trafic de influență, iar prelungirea

măsurii este necesară în vederea prezentării inculpatei la sediul unității unde

se efectuează actele de urmărire penală, de posibilitatea de a lua legătura cu

ceilalți inculpați ori martori ai cauzei.

Instanța de fond a mai reținut că măsura preventivă a

obligării inculpatei de a nu părăsi localitatea de domiciliu a fost dispusă

prin încheierea penală nr. 4086 din 16 noiembrie 2010 pronunțată în Dosar nr. 1584/57/2010

de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin care s-a

admis recursul declarat de inculpată și s-a casat încheierea nr. 29/MP/2010 a

Curții de Apel Alba lulia și s-a respins propunerea de arestare preventivă,

luând față de aceasta, în temeiul art. 149

1

alin. (12) C. proc. pen.,

raportat la art. 146 alin. (11)

1

C. proc. pen. și art. 145 alin. (1)

și (2) C. proc. pen., măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu,

pe o durată de 30 zile, începând cu data punerii în libertate.

Este adevărat, că la acest moment procesual, decizia

instanței supreme nu este motivată, însă această împrejurare nu atrage

nulitatea ordonanței procurorului, cum susține petenta.

Instanța de fond a apreciat că în această procedură

nu este competentă să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii

judecătorești prin care s-a luat față de inculpată măsura preventivă, ci este

învestită să verifice legalitatea și temeinicia ordonanței procurorului prin

care s-a prelungit această măsură.

Examinând actele și lucrările dosarului de cercetare

penală, instanța de fond a constatat că nu poate să-și însușească opinia

petentei că măsura preventivă este nelegală sau nejustificată, atâta timp cât

în cauză sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 alin. (1) C. proc. pen.,

existând probe și indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că

inculpata petentă a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, iar măsura

preventivă este justificată raportat la dispozițiile art. 136 C. proc. pen.

Din coroborarea proceselor verbale de transcriere a

convorbirilor telefonice și ambientale, cu declarațiile martorilor, rezultă

existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că

este posibil ca petenta inculpată să fi săvârșit infracțiunea de care este

acuzată.

În concret, din coroborarea proceselor - verbale de

transcriere a discuțiilor telefonice și ambientale cu declarațiile martorilor

rezultă indicii rezonabile că între inculpatul B.A.Ș. și inculpata S.D. a

existat un acord de voință, evidențiat și intermediat de complicii D.A. și V.V.,

prin presiunile făcute asupra acestora, pentru realizarea compensării și

traficului în justiție, care a avut ca obiect cumpărarea influenței inculpatei

S.D. în soluționarea procesului în schimbul compensării datoriilor la bugetul

statului, până la concurența sumei de 400.000 lei.

Promisiunile reciproce de procurare a unor avantaje

s-au realizat înainte de pronunțarea hotărârii în Dosarul nr. 779/57/2010, ecția

contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel Alba lulia, iar traficul

de influentă subzistă indiferent dacă influenta este sau nu exercitată ori dacă

influența presupusă produce sau nu rezultatul dorit.

Relevantă sub acest aspect este declarația martorului

C.M.A. (fila 229 dosar urmărire penală) din care rezultă că a fost contactat de

inculpata S.D. în legătură cu un dosar „cu B.", dar a refuzat discuția, și

că inculpata nu i-a transmis un mesaj din partea inculpatului B. în vederea

realizării unei întâlniri, împrejurare susținută de inculpații B.A. și S.D.

Împrejurarea că inculpații B., D. și V. au realizat

că persoana prin care se va realiza traficul este avocatul C.M.A. rezultă din

următoarele înregistrări dintre inculpatul V. și inculpatul B. "N-avem

nici o emoție că ea îl cunoaște și că e sută la sută prin foc și apă. Se va

trece!" (proces verbal de redare a convorbirii din 23 iunie 2010 ora

21,36); „nu are nici o vină A., că acela i-o promis foarte ferm. Ți-am spus,

asta era foarte sigură pe ea, foarte sigură. Înțelegi?" (discuția

telefonică dintre inculpatul V. și inculpatul B., proces verbal din data de 24

iunie 2010 ora 10,26), „Deci, acela o fost vagabond aicea, ori n-o vorbit, ori

nu știu ce să zic" (proces verbal de redare a convorbirii din 24 iunie 2010,

ora 10,26 dintre inculpatul D. și inculpatul B.).

Influența presupusă din partea inculpatei S.D. nu a

fost exercitată datorită refuzului martorului C.M.A., nerealizându-se scopul

dorit deoarece prin sentința nr. 177/F/CA/2010 a Curții de Apel Alba lulia,

secția contențios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea în contencios

administrativ a reclamantei l.M. și a fost anulat Ordinul nr. 1950 din 04 iunie

2010 emis de A.N.A.F., prin care s-a dispus detașarea reclamantei pe o perioadă

de 6 luni pe postul de director executiv la D.R.A.O.V. Alba.

Din convorbirile telefonice dintre S.D. și V.V.C. din

07 iulie 2010 (filele 91-93) și cu D.A. din 20 iulie 2010 (filele 103-104 dosar

urmărire penală) rezultă promisiunea realizării compensării, iar din sms -

urile trimise de inculpatul V.V.C. la 23 iunie 2010 inculpaților S. și B. (fila

106 dosar urmărire penală), precum și din convorbirea telefonică din 24 iunie 2010

dintre V.V.C. și S.D. rezultă preocuparea inculpatei S.D. pentru soluționarea

cauzei, aceasta făcând afirmația „am văzut și am vorbit cu domnu",

menționând „nu-mi venea să cred, da așa-i", referindu-se la soluția pronunțată

(filele 138-139 dup).

Intervenția inculpatului D.A. pentru realizarea

compensării este evidențiată și de convorbirea telefonică din 08 septembrie 2010

orele 10.31 dintre B.A.Ș. și D.A. (fila 147 - 149 dosar urmărire penală).

Interesul inculpatului B. în realizarea compensării

rezultă și din declarația martorului T.P. (fila 245 dosar urmărire penală),

sugerându-i acestuia că este posibilă această compensare.

Faptele care ar putea să dea naștere unor bănuieli

legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica

o condamnare sau chiar o acuzație împotriva unei persoane, ceea ce se petrece

la un stadiu ulterior al procesului penal (C.E.D.O. O'Hara c. Regatului Unit,

37555/97, 16 octombrie 2001), iar în cauză aceste exigențe sunt realizate.

Așa fiind, instanța de fond a apreciat că în cauză

sunt îndeplinite cerințele art. 143 și art. 681 C. proc. pen., persistând

bănuiala legitimă că inculpata a comis fapta pentru care este cercetată penal,

criticile invocate de petentă sub acest aspect sunt neîntemeiate.

S-a reținut că sunt neîntemeiate și criticile

petentei referitoare la încălcarea prezumției de nevinovăție.

Este adevărat, că art. 6 parag. 1 din C.E.D.O.

garantează fiecărui acuzat prezumția de nevinovăție, potrivit căreia orice

persoană „acuzată" de săvârșirea unei infracțiuni este prezumată

nevinovată până când vinovăția sa nu a fost legal stabilită. însă, constatarea

existenței unei bănuieli de către instanța învestită cu judecarea cauzei în

fond și menținerea detenției provizorii a inculpatului înainte de se pronunța

asupra temeinicie sau netemeinicie acuzaților ce i se aduc inculpatului, nu

este contrară principiului prezumției de nevinovăție, deoarece el trebuie să

aprecieze în mod sumar datele de care dispune pentru a determina dacă

bănuielile ce planează asupra unei persoane, în sensul că ar fi săvârșit o

anumită faptă penală au o anumită consistență; ca atare, bănuielile ce apasă

asupra unei persoane, în sensul că ar fi comis o anumită faptă penală, nu

reprezintă o constatare formală de culpabilitate (Comis. EDH, 5 decembrie 1989,

nr. 15776/1989, Xc/ Autriche).

În ce privește critica petentei referitoare la

încălcarea dreptului la liberă circulație și a dreptului la muncă - art. 25 din

Constituția României și art. 2 din Protocolul nr. 4 privind Convenția europeană

pentru apărarea drepturilor omului, respectiv, art. 41 alin. (1) din

Constituția României, s-a apreciat că nici aceste critici nu sunt fondate.

Astfel, C.E.D.O. a statuat în jurisprudența sa

constantă că dreptul la libera circulație, astfel cum este recunoscut în

paragr. 1 și 2 ale art. 2 din Protocolul nr. 4, are ca scop asigurarea

libertății de circulație, drept garantat oricărei persoane de a circula în

cadrul teritoriului în care se află, precum și de a-l părăsi; rezultă că

libertatea de circulație impune interdicția oricărei măsuri susceptibile de a

aduce atingere acestui drept sau de a-i restrânge exercitarea, din moment ce nu

răspunde cerinței de a reprezenta o măsură ce ar putea fi considerată

"necesară într-o societate democratică", care să urmărească scopurile

legitime prevăzute în paragr. 3 al articolului menționat anterior.

Instanța de fond a învederat că nu contestă faptul

că, în cauză, măsura preventivă luată împotriva petentei reprezintă o ingerință

în libertatea sa de circulație, însă actualele reglementări procedurale

satisfac cerința de previzibilitate și precizează cu suficientă claritate

întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților

în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi

persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (vezi Olsson împotriva

Suediei (nr. 1), hotărârea din data de 24 martie 1988, seria A nr. 130, § 61).

Mergând pe același raționament, normele de procedură

penală ce reglementează măsura preventivă a obligării de a nu părăsi

localitatea de domiciliu, sunt norme enunțate cu suficientă precizie, care

permit cetățeanului să își controleze conduita și să fie capabil să prevadă,

într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar

putea rezulta dintr-o anumită faptă.

Instanța de fond a constatat, raportat la

circumstanțele concrete ale cauzei, că luarea măsurii preventive a obligării de

a nu părăsi localitatea de domiciliu ce presupune o restrângere a dreptului la

circulație era "prevăzută de lege" și constituia o "măsură

necesară într-o societate democratică".

Restrângerea posibilității de a-și exercita profesia

nu poate fi primită ca apărare, decât înfrângându-se principiul nemo propriam

turpitudinem allegans din moment ce, prin comiterea de fapte prevăzute de legea

penală, inculpata și-a asumat și riscul ca, în cazul descoperirii acestora,

să-i fie restricționată de către organele judiciare libertatea de circulație,

cu tot ceea ce implică aceasta.

Relativ la aceasta este de precizat că jurisprudența

C.E.D.O. a statuat că în cazul infracțiunilor de corupție, controlul continuu

și limitarea contactului inculpatului cu alte persoane poate fi esențial în a

putea evita ascunderea probelor, și mai important, influențarea martorilor

(Dudek vs Polonia).

Interesul public pentru apărarea ordinii de drept

este precumpănitor față de libertatea persoanei, iar acuzația săvârșirii unor

fapte de corupție justifică necesitatea restrângerii libertății inculpatei pe o

perioadă determinată, chiar în contextul în care inculpata a făcut dovada respectării

obligaților impuse prin hotărârea judecătorească prin care s-a luat măsura

preventivă.

Situația personală și familială a petentei inculpate,

nivelul de instrucție și educație, poziția socială nu pot constitui motive

suficiente pentru a reține că prelungirea măsurii preventive a acestei nu este

justificată.

Instanța de fond a constatat că în mod corect

procurorul anchetator a reținut că această măsură poate asigura prezența

inculpatei petente la urmărirea penală și înlătură posibilitatea sustragerii

acesteia de la urmărirea penală.

De asemenea, s-a constatat că urmărirea penală nu

este epuizată, urmând a mai fi efectuate anumite acte procedurale.

Pentru a asigura o bună desfășurare în continuare a

urmăririi penale, având în vedere și natura infracțiunii săvârșite, precum și

persoana inculpatei, s-a apreciat că este necesară menținerea măsurii obligării

de a nu părăsi localitatea, dispuse de procuror prin ordonanță.

În ce privește capătul subsidiar al plângerii,

instanța a apreciat că o atare cerere este inadmisibilă, raportat la

dispozițiile art. 140

2

C. proc. pen. privind plângerea împotriva măsurilor

preventive luate de procuror.

Din economia dispozițiilor art. 140

2

C.

proc. pen. rezultă că judecătorul nu poate dispune, urmare a admiterii

plângerii și revocării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi

localitatea, luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara,

neputând fi aplicate prin analogie dispozițiile art. 146 alin. (11) C. proc.

pen.

Împotriva încheierii instanței de fond, în termen

legal, a declarat recurs inculpata S.D., solicitând casarea încheierii,

desființarea ordonanței procurorului și, în principal, revocarea măsurii

obligării de a nu părăsi localitatea, iar în subsidiar să se dispună luarea

față de aceasta a măsurii obligării de a nu părăsi țara.

În motivarea recursului, inculpata a susținut în

esență că ordonanța este netemeinică și nelegală, întrucât motivele invocate de

procuror nu justifică prelungirea măsurii de a nu părăsi localitatea, nu există

nici un temei că s-ar putea sustrage de la urmărirea penală, prelungirea

acestei măsuri echivalează cu o îngrădire a dreptului la liberă circulație și

cu o încălcare a dreptului de a a-și exercita profesia de avocat.

Analizând legalitatea și temeinicia încheierii

recurate, sub aspectul motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, conform

art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., sub toate aspectele de fapt și de

drept, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea

este condiționată de respectarea dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.,

potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiune

pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului

penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la

urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua

față de acesta una din măsurile preventive, între care și măsura obligării de a

nu părăsi localitatea.

Conform art. 145 alin. (1) C. proc. pen., măsura

obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului

sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori

de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi localitatea în

care locuiește, fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.

Dispozițiile art. 145 alin. (2) C. proc. pen., prevăd

că măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul

urmăririi penale, în caz de necesitate și numai motivat. Prelungirea se dispune

de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare

prelungire neputând să depășească 30 de zile.

Înalta Curte constată că, în prezenta cauză, aceste

dispoziții legale au fost respectate.

Astfel, prin ordonanța din 13 decembrie 2010 dată de

procuror în Dosarul nr. 106/P/2010 al D.N.A. - Serviciul Teritorial Alba lulia,

s-a dispus, în baza dispozițiilor art. 145 C. proc. pen., rap. la art. 143 și art.

136 alin. (1), lit. b) C. proc. pen., prelungirea măsurii obligării inculpatei

S.D. de a nu părăsi localitatea de domiciliu Alba lulia - fără încuviințarea

procurorului, pe o durată de 30 de zile începând cu data de 17 decembrie 2010

până la data de 15 ianuarie 2011, cu impunerea respectării următoarelor

obligații, pe durata măsurii: să se prezinte la organul de urmărire penală și

la instanța de judecată ori de câte ori este chemată; să se prezinte la organul

de poliție desemnat cu supravegherea, respectiv I.P.J. Alba; să nu își schimbe

locuința fără încunoștințarea organelor judiciare; să nu dețină, să nu

folosească și să nu poarte nicio categorie de arme; să nu se afle în locuința

coinculpaților, martorilor sau membrilor acestora de familie.

S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art.

145 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen.

În considerentele ordonanței menționate s-a reținut,

în esență, de către procuror că în cauză subzistă temeiurile avute în vedere la

luarea acestei măsuri, existând indicii temeinice că inculpata a săvârșit o

infracțiune de trafic de influență, iar prelungirea măsurii este necesară în

vederea prezentării inculpatei la sediul unității unde se efectuează actele de

urmărire penală.

Plângerea formulată de inculpată împotriva ordonanței

procurorului, în baza art, 140

2

C. proc. pen., a fost respinsă în mod

corect de către instanța de fond, încheierea pronunțată fiind amplu și riguros

motivată.

Motivele de recurs invocate sunt nefondate,

nerelevând aspecte noi, apte a determina casarea încheierii atacate.

Astfel, este neîntemeiată susținerea recurentei

inculpate în sensul că motivele invocate de procuror în ordonanță nu justifică

prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, întrucât, după cum în

mod corect a reținut prima instanță, menținerea măsurii obligării de a nu

părăsi localitatea este necesară pentru a se asigura în continuare o bună

desfășurare a urmăririi penale, asigurându-se astfel prezența inculpatei la

urmărirea penală și înlăturarea posibilității ca aceasta să se sustragă de la

urmărirea penală.

Motivul de recurs privind încălcarea dreptul la

liberă circulație nu poate fi primit, având în vedere că acest drept, care este

garantat de art. 25 din Constituția României, poate face obiectul unor

restrângeri în condițiile prevăzute de legile interne și de art. 5 paragr. 1 lit.

c) din C.E.D.O., iar limitarea dreptului de deplasare a inculpatei la raza

teritorială a municipiului Alba lulia, unde aceasta își are domiciliul, este o

ingerință prevăzută de lege și este proporțională cu scopul în vederea căruia a

fost instituită.

De asemenea, nu se poate susține că s-a încălcat

dreptul la muncă al inculpatei, întrucât aceasta este avocat în cadrul Baroului

Alba și își poate exercita profesia în fața instanțelor din Alba lulia, iar în

măsura în care ar face dovada că este necesară deplasarea sa în afara

municipiului Alba lulia, acesta are posibilitatea de a solicita încuviințarea

procurorului, în condițiile legii.

Cât privește solicitarea de formulată în subsidiar de

inculpată, de a se dispune, urmare a admiterii plângerii și revocării măsurii

preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, luarea față de aceasta a

măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara, în mod corect instanța de

fond a apreciat că, raportat la dispozițiile art. 140

2

C. proc. pen.,

această cerere este inadmisibilă, deoarece dispozițiile art. 146 alin. (11) C.

proc. pen. nu pot fi aplicate prin analogie.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpata S.D. împotriva încheierii nr. 34/MP/2010 din 16

decembrie 2010 a Curții de Apel Alba lulia, secția penală.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta va

fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata

S.D. împotriva încheierii nr. 34/MP/2010 din 16 decembrie 2010 a Curții de Apel

Alba lulia, secția penală.

Obligă pe recurenta inculpată la plata sumei de 200

lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29 decembrie 2010.