ÎCCJ, decizie (scj.ro #83941)

Încheiere de respingere a plângerii împotriva ordonanței de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi țara. Recurs. Inadmisibilitate Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea generală. Măsurile preventive și alte măsuri procesuale. Măsurile preventive. Dispoziții generale Indice alfabetic: Drept procesual penal - încheiere de respingere a plângerii împotriva ordonanței de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi țara - recurs C. proc. pen., art. 140 2 , art. 140 3 Recursul declarat împotriva încheierii prin care instanța a respins plângerea împotriva ordonanței procurorului de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi țara formulată în temeiul art. 140 2 C. proc. pen., nerevocând măsura, este inadmisibil, întrucât, în conformitate cu dispozițiile art. 140 3 alin. (1) teza finală C. proc.

pen., încheierea prin care judecătorul respinge, în cursul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 3953 din 8 noiembrie 2010 Prin încheierea din camera de consiliu nr. 22/MP din 3 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secția penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul-inculpat G.R. împotriva ordonanțelor de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara din 30 iunie 2010 și 26 iulie 2010 emise în dosarul penal nr. 2/D/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara.

S-a reținut de către instanță că inculpatul G.R. este cercetat penal în dosarul nr. 2/D/P/2010 al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul Teritorial Hunedoara, sub acuzația de săvârșire a unor infracțiuni în sistem informatic prevăzute în Legea nr. 161/2003 și art. 19 alin. (1) din Legea nr. 51/1991. Prin încheierea nr. 10/MP din 3 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia a fost respinsă cererea procurorului privind arestarea preventivă a inculpatului și s-a dispus față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi țara prevăzută în art. 145 1 C. proc. pen., pe o durată de 30 zile, cu începere de la 3 iunie 2010 până la 2 iulie 2010, inclusiv.

Ulterior, în considerarea gravității acuzațiilor și pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, procurorul de caz a dispus prelungirea măsurii preventive față de inculpat pentru 30 zile, începând de la 3 iulie 2010 până la 1 august 2010. Dispoziția procurorului de caz a fost materializată în ordonanța din 30 iunie 2010. O nouă prelungire a măsurii preventive a fost dispusă în cauză prin ordonanța procurorului din 26 iulie 2010, pentru o perioadă de încă 30 zile, cu începere de la 2 august 2010 până la 31 august 2010. Împotriva acestor ordonanțe, inculpatul a formulat plângere la instanță, invocând, în procedura prevăzută în art. 140 2 C. proc. pen., mai multe încălcări ale legii de către procuror.

Apreciind asupra neregularităților invocate, prima instanță a constatat că acestea nu afectează valabilitatea ordonanțelor emise în cauză. S-a reținut că ordonanțele procurorului din 30 iunie 2010 și 26 iulie 2010 cuprindeau descrierea faptelor reținute în sarcina inculpatului, precum și încadrarea lor juridică. S-a arătat că, din coroborarea dispozițiilor art. 145 1 și art. 145 alin. (2) C. proc. pen. care reglementează prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara, rezultă că respectiva măsură poate fi dispusă în cazurile în care se apreciază motivat că ea este necesară urmăririi penale și pentru o durată care să nu depășească 30 zile. S-a constatat că în cauză au fost respectate aceste dispozițiile legale, prelungirea măsurii preventive fiind justificată de faptul că ancheta penală era în curs de finalizare, urmând a fi prezentat inculpatului materialul de urmărire penală.

De asemenea, s-a constatat că fiecare prelungire în parte nu a depășit termenul de 30 zile și a fost dispusă înainte de expirarea durate inițiale. În plus, s-a apreciat că măsura preventivă era proporțională gravității acuzațiilor aduse inculpatului și servea scopului în vederea căruia fusese luată, reprezentând o restrângere minimală a drepturilor inculpatului în interesul bunei desfășurări a urmăririi penale. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul G.R., formulând critici de nelegalitate și netemeinicie. La termenul de dezbateri din 13 septembrie 2010, din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în discuția părților inadmisibilitatea recursului declarat în cauză, având în vedere dispozițiile art. 140 3 C. proc.

pen., care reglementează calea de atac împotriva încheierii pronunțate de judecător în cursul urmăririi penale în materia măsurilor preventive. Examinând cauza prin raportate la felul încheierii atacate și dispozițiile legale enunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este inadmisibil. Potrivit dispozițiilor art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs. Dispozițiile cu caracter de excepție în materia încheierilor pronunțate de instanță în cursul urmăririi penale privind măsurile preventive sunt cele prevăzute în art. 140 3 alin. (1) C. proc.

pen. Conform textului de lege enunțat, numai încheierea prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, luarea unei măsuri preventive, revocarea, înlocuirea, încetarea de drept sau prelungirea măsurii preventive poate fi atacată separat cu recurs de procuror, învinuit sau inculpat, în termen de 24 ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, și de la comunicare, pentru cei lipsă. În teza finală a aceluiași articol se prevede expres că încheierea prin care judecătorul respinge, în cursul urmăririi penale, revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac. Cum, în speță, plângerea împotriva ordonanțelor de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi țara avea ca obiect revocarea măsurii preventive, iar prin încheierea pronunțată de judecător a fost respinsă cererea inculpatului, rezultă că recursul declarat în cauză este inadmisibil, fiind formulat împotriva unei hotărâri (încheieri) definitive.

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul G.R. împotriva încheierii nr. 22/MP din 3 septembrie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția penală.