ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3061/2009
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3061/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului de
față:
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 7
ianuarie 2008 și precizată ulterior reclamanta SC F.F.I. SRL a
solicitat în contradictoriu cu C.N.C., obligarea acestuia la plata sumei de
151.560 euro despăgubiri rezultate urmare executării cu întârziere a
obligațiilor asumate prin contractul din 18 august 1999; constatarea
nulității absolute parțiale a actului adițional din 17
decembrie 2001, la contractul de credit din 1999 respectiv a art. 2, 3 și
5.
De asemenea a solicitat în
temeiul dispozițiilor nr. 8/1996 recunoașterea drepturilor
patrimoniale decurgând din calitatea reclamantei de producător al operei
cinematografice și pe cale de consecință obligarea pârâtei la
plata sumelor cuvenite din distribuirea filmului; repararea prejudiciului
cauzat prin obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri în cuantum de
320.000 lei pentru consecințele negative create în patrimoniul petentei
precum și plata unor daune morale în sumă de 150.000 lei pentru
prejudiciul de imagine creat.
Tribunalul București, secția
a VI-a comercială, a admis excepția autorității de lucru
judecat invocată de pârâtă și în consecință a respins
cererea formulată de reclamantă ca având autoritate de lucru judecat
cu obligarea reclamantei la plata sumei de 2.380 lei cheltuieli de
judecată către pârâtă.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța de fond a reținut în esență că prin
sentința nr. 3536 din 3 martie 2007 pronunțată în dosarul nr. 25638/2006
a fost admisă excepția prescripției dreptului material la
acțiune și a fost respinsă acțiunea reclamantei
formulată de administratorul judiciar împotriva aceleiași pârâte ca
fiind prescrisă.
A mai constatat
instanța că litigiul dedus prezentei judecăți se
poartă asupra aceluiași obiect și anume contractul de credit din
18 august 1999, chiar dacă reclamanta a dat o altă formă
acțiunii principale, iar apoi a formulat o acțiune precizatoare
și completatoare, pe fondul cauzei litigiul privind același contract
cu privire la clauzele și termenele de plată a tranșelor de finanțare
a filmului intitulat „M.”, tribunalul apreciind că sunt întrunite
condițiile art. 163 C. proc. civ. pentru același obiect fiind
pronunțată o soluție ce privește aceleași
părți și pentru aceiași cauză.
Împotriva acestei
soluții a promovat apel reclamanta SC F.F.I. SRL societate în faliment,
prin lichidator C. SPRL criticile formulate vizând netemeinicia și
nelegalitatea hotărârii.
Prin motivele pe care a
întemeiat calea de atac, apelanta a susținut că în mod eronat
instanța fondului a admis excepția autorității de lucru
judecat, indicând în considerentele hotărârii o sentință
greșită, în realitate părțile judecându-se anterior în
dosarul Tribunalului București nr. 25688/3/2006 în care a fost
pronunțată sentința nr. 3236 din 8 martie 2007.
Apelanta a mai învederat
că între cele două acțiuni nu există identitate de obiect
și de cauză întrucât primul litigiu a avut ca temei răspunderea
contractuală a pârâtei prin sentința 3236 din 8 martie 2006 fiind
admisă excepția prescripției dreptului de a cere prejudiciul
cauzat în urma plății cu întârziere a tranșelor nr. II și
III din contractul de credit, nefiind judecat fondul pricinii.
Prin acțiunea care a
format obiectul cererii dedusă prezentei judecăți s-a solicitat
însă obligarea pârâtei la plata sumei de 151.560 euro în temeiul
răspunderii civile delictuale, despăgubirile solicitate neavând
semnificația unor penalități sau dobânzi aferente tranșelor
achitate cu întârziere acestea reprezentând valoarea prejudiciului determinat
de decalarea programului de filmare datorită culpei pârâtei ceea ce a
determinat cheltuieli suplimentare față de cele cuprinse în bugetul
estimat al filmului, cheltuieli care au putut fi determinate numai la momentul
efectuării expertizei contabile.
Curtea de Apel
București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 536 din 18
noiembrie 2008 a admis apelul, desființat sentința criticată
și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.
În fundamentarea
soluției, instanța de control judiciar a reținut că în
prezentul litigiu nu sunt îndeplinite cerințele identității de
obiect și de cauză cu raportare la acțiunea care a format
obiectul litigiului finalizat prin sentința nr. 3236 din 8 martie 2007
definitivă și irevocabilă.
Împotriva acestei
soluții a declarat recurs în termen și legal timbrat C.N.C. criticile
vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 9
C. proc. civ.
Se susține că
apelul formulat de intimata SC F.F.I. SRL este nul absolut, întrucât promovarea
acestei căi de atac s-a făcut de către o persoană care nu
avea calitate de reprezentat legal al societății respectiv
practicianul în insolvență abilitat de drept fapt verificabil prin
înscrisurile aflate la dosar fiind încălcate dispozițiile Legii nr. 85/2006
privind procedura insolvenței, art. 42, art. 43 și art. 163 C. proc.
civ.
De asemenea recurenta
arată că excepția autorității de lucru judecat este o
excepție dirimantă prin care în mod firesc legiuitorul a decis
să nu lase la îndemâna părții posibilitatea de a introduce
acțiuni care vizează și tind la realizarea unuia și
aceluiași drept.
Faptul că, după ce
inițial intimatei-reclamante i-a fost respinsă acțiunea vizând
același contract pe cale de excepție, respectiv admiterea excepției
prescrierii dreptului la acțiune, în mod justificat a determinat
instanța de fond să facă aplicarea dispozițiilor art. 163 C.
proc. civ.
Recursul este nefondat.
Cu privire la excepția
apelului se reține că împotriva sentinței pronunțate de
către instanța fondului a promovat apel avocatul cu împuternicire
avocațială aflată la dosarul de fond care a reprezentat legal în
fața instanței de fond societatea reclamantă aflată în
insolvență cu acordul expres al lichidatorului mandatul fiind dat
pentru judecarea fondului și evident a oricăror incidente
procedurale.
În aceste condiții,
potrivit art. 69 C. proc. civ., declarația de apel a fost semnată de
avocatul care a asistat partea la judecarea pricinii și care potrivit
acestor dispoziții pentru păstrarea drepturilor supuse termenului de
15 zile de la comunicarea hotărârii a promovat calea de atac.
Pe lângă faptul că
mandatul avocatului nu a fost retras, motivele de apel sunt semnate de
însuși lichidatorul judiciar numit de instanță care, de altfel,
are nu numai dreptul, ci chiar obligația legală de a formula și
susține acțiuni în pretenții pentru încasarea creanțelor
debitorului aflat în insolvență.
Lichidatorul
societății și-a însușit atât cererea de chemare în
judecată cât și apelul judecat de instanța de apel, mandatul
avocatului fiind dat pentru toate actele judecății.
Cu privire la critica
privind puterea lucrului judecat, se reține că pentru a exista lucru
judecat dedus într-un proces din hotărârea pronunțată într-un
proces anterior, potrivit art. 1201 C. civ. trebuie să existe triplă
identitate cerută de acest text: de persoane, de obiect și de
cauză. Este necesar însă ca prima hotărâre definitivă
să fi rezolvat în fond procesul între părți.
Astfel cererea de chemare în
judecată soluționată prin sentința nr. 3236 din 8 martie
2007 pronunțată în dosarul nr. 25688/3/2006 a avut drept temei
juridic răspunderea contractuală derivând din contractul încheiat de
părți din 18 august 1999 despăgubirile solicitate fiind
consecința executării cu întârziere de către pârâtă a
obligațiilor asumate, prin prisma răspunderii contractuale
instanța sesizată analizând excepția prescripției dreptului
material la acțiune, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) din
Decretul nr. 167/1958.
Prin acțiunea
inițială care a format obiectul prezentei judecăți, s-a
solicitat de reclamantă obligarea pârâtei la suportarea prejudiciului
cauzat patrimoniului său, prin fapta culpabilă a părții
chemată în judecată, prejudiciu imprevizibil la momentul încheierii
contractului, prin cererea introductivă precizându-se expres că
despăgubirile solicitate reprezintă pierderile suferite urmare
terminării cu întârziere și cu prețuri suplimentare a filmului,
urmare îndeplinirii parțiale și culpabile de către pârâtă a
obligațiilor privind acordarea tranșelor II, III și neplata
ultimei tranșe.
În plus conform cererii
completatoare și precizatoare, reclamanta a înțeles să solicite
față de acțiunea inițială, constatarea
nulității absolute a actului adițional din 17 decembrie 2001 la
contractul de credit intervenit între părți, recunoașterea
drepturilor patrimoniale revenind părții în calitate de
producător al operei cinematografice cu obligarea la plata sumelor
cuvenite din distribuirea filmului, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 8/1996,
plata unor despăgubiri în sumă de 320.000 lei și a unor daune
morale în cuantum de 150.000 lei pentru prejudiciul de imagine pretins creat,
aceste capete de cerere neformând obiectul acțiunii judecată prin
sentința nr. 3236 din 8 martie 2007.
De reținut că
reclamanta-recurentă a menționat expres că temeiul juridic al
acestor despăgubiri îl reprezintă răspunderea civilă
delictuală, iar nu răspunderea contractuală analizată prin
sentința pronunțată în acțiunea dedusă anterior
judecății.
Față de cele
arătate, văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat
recursul declarat de pârâtul C.N.C. București împotriva deciziei nr. 536
din 18 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2009.