ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 871/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 2370/2001, pe rolul Curții de Apel București, reclamantul C.N.C. a chemat în judecată pe pârâta SC M.I. SRL, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 9.554.658.170 lei, reprezentând contribuția de 1,5 % la fondul cinematografic național pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000 și la penalități de întârziere în cuantum de 7.073.118.954 lei, calculate la această sumă potrivit reglementărilor privind impozitele și taxele datorate bugetului de stat; la 7.749.087.647 lei, contribuția de 1,5 % pentru anul 1999, reprezentând cota de reducere neutilizată și neraportată la Fondul cinematografic național și la penalitățile aferente acestei sume, calculate potrivit prevederilor legale în vigoare la data de 15 iunie 2001, în cuantum de 8.659.605.850 lei.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 67/1999, posturile de televiziune private sunt obligate la o contribuție de 3 % din prețul minutelor de publicitate vândute, iar în acest sens trebuie să calculeze, să rețină și să vireze la C.N.C., potrivit art. 15 din același act normativ, sumele reprezentând contravaloarea procentului de 3 %, până la data de 25 a lunii în curs, pentru luna anterioară. Potrivit art. 14 alin. (1), aceste contribuții se pot reduce cu 50 %, la cererea expusă a postului de televiziune respectiv, cu obligația utilizării integrale a acestei reduceri pentru achiziționarea de noi filme destinate proiectării în cinematografie sau în alte spații definite ca atare de O.N.C.

Sumele rămase neutilizate până la data de 31 decembrie a anului în curs, se virează către O.N.C., dar nu mai târziu de 25 ianuarie a anului următor celui pentru care s-a solicitat reducerea. În conformitate cu dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 67/1997, virarea cu întârziere a acestei sume, se sancționează cu penalități de întârziere potrivit prevederilor legale ce privesc impozitele și taxele datorate bugetului de stat. Pârâta a depus întâmpinare, invocând excepția netimbrării și a necompetenței materiale. Prin sentința nr. 14 din 12 februarie 2002, Curtea de Apel București a admis acțiunea și a obligat pe pârâta la 7.958.707.711 lei, reprezentând contribuția de 1,5 % la F.C.N.

pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000, la 9.440.834.498 lei, reprezentând majorare de întârziere aferentă sumei menționate, pentru perioada 25 februarie 1999 – 31 ianuarie 2002, la suma de 7.749.087.647 lei, cota de reducere neutilizată pentru anul 1999 și la 10.964.959.425 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente sumei menționate, pentru perioada 25 ianuarie 2002 – 31 ianuarie 2002, reținând că sumele respective sunt datorate de pârâtă în temeiul O.U.G. nr. 67/1997. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, iar prin decizia nr. 3012 din 6 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost admis recursul, a fost casată sentința recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu care are o natură comercială și că trebuie administrate noi probe, pentru stabilirea cu exactitate a cuantumului sumelor datorate de pârâta reclamantă. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr. 168/3/2007. Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca rămasă fără obiect, deoarece între timp a achitat sumele datorate și a încheiat cu reclamanta o convenție de eșalonare.

Reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 1.657.688,80 lei, penalități de întârziere pentru contribuția de 1,5 % la fondul cinematografic, aferente perioadei 1 ianuarie 1999 – 22 decembrie 2005; 479.140,72 lei, reprezentând cotă de reducere neutilizată, pentru anul 1999 și nevirată până la data de 20 februarie 2007; la 2.154.160,72 lei, reprezentând penalități de întârziere aferente cotei de reducere neutilizate pentru anul 1999 și calculată până la data de 20 februarie 2007. În cauză a fost efectuată o expertiză contabilă. Prin sentința comercială nr. 6888/4 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta la 518.221 lei, penalități de întârziere (282.627 lei și respectiv 235.594 lei), precum și la 1.600 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, potrivit expertizei contabile, pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000, cota de 1,5 %, datorată de pârâtă în temeiul art. 13 alin. (12) alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 67/1997, în cuantum de 1.760.374,75 lei, a fost achitată integral până la data de 16 august 2006. Deoarece această sumă nu a fost achitată în termenul prevăzut de lege (art. 15), pârâta are obligația de a plăti penalități de întârziere. Nu s-a reținut aprecierea pârâtei cu privire la existența convenției de eșalonare nr. 1597 din 7 august 2003, încheiată în baza prevederilor art. 12 din O.U.G. nr. 40/2002, deoarece prin decizia nr. 2745 din 22 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că această convenție nu a intrat în vigoare, întrucât nu există avizul Consiliului Concurenței, impus de art. 3 alin. (2) și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 143/1999.

În ce privește suma solicitată de reclamantă în temeiul art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 67/1997, cu titlu de cotă de reducere neutilizată pe anul 1999, s-a reținut că, potrivit raportului de expertiză contabilă, a fost utilizată pentru realizarea de filme și documentare, astfel că nu mai are obligația de restituire. Prin urmare nu datorează penalități de întârziere pentru această sumă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, criticând-o, în special, pentru faptul că prima instanță nu a luat în seamă convenția de eșalonare nr. 1570/2003. Prin decizia comercială nr. 101 din 23 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtei și a fost obligată aceasta la 3.570 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Efectele convenției de eșalonare nr. 1579/2003 nu s-au putut produce, pentru că nu era îndeplinită o cerință imperativă prevăzută de lege, respectiv avizul Consiliului Concurenței. Prin decizia civilă nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal s-a stabilit că dispozițiile art. 13 din Ordinul nr. 1/2003 emis de C.N.C. sunt valabile, ceea ce înseamnă că pentru un ajutor de stat mai mare de 3 miliarde este necesar avizul Consiliului Concurenței. Chiar dacă nu este vorba de o autoritate de lucru judecat, în sensul art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., în cauză este vorba de efectul substanțial al unei hotărâri judecătorești irevocabile, care constă în sancționarea unei stări de fapt prin aplicarea normei de drept substanțial la situația de fapt din speță.

Necesitatea avizului Consiliului Concurenței, pentru producerea de efecte de către convenția de eșalonare, a fost stabilită în mod substanțial de decizia civilă nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și nu mai poate fi schimbată în cauza de față. A fost înlăturată și critica pârâtei cu privire la concursul dintre norma generală și cea specială, deoarece și acest aspect a făcut obiectul deciziei civile nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Nu s-a reținut nici critica cu privire la nepronunțarea primei instanțe cu privire la apărarea pârâtei vizând încetarea calității de plătitor al acestei taxe, deoarece perioada avută în vedere de prima instanță este anterioară apariției O.U.G.

nr. 152/2000. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta pârâtă, aducându-i următoarele critici: 1. Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii. Astfel, în mod greșit instanța de apel a reținut că nu a intrat în vigoare convenția de eșalonare nr. 1579/2003. Decizia civilă nr. 2745/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu s-a pronunțat asupra validității convenției de eșalonare sau asupra momentului intrării ei în vigoare. Această convenție a fost încheiată în baza O.U.G. nr. 40/2002 iar pârâta a plătit 30 % din datorie, astfel că beneficiază de scutirea la plata penalităților și majorărilor de întârziere, în baza art. 12 din O.U.G.

nr. 40/2002. Convenția dintre părți nu conține nici o clauză care să prevadă condiționarea de un eventual aviz favorabil al Consiliului Concurenței, părțile determinând prin convenție momentul în care aceasta începe să-și producă efectele și anume, momentul constituirii garanției de 400.000.000 lei. Recurenta arată că a respectat convenția de eșalonare, a constituit garanția și a plătit întreaga sumă, până la momentul introducerii acțiunii. Potrivit art. 969 alin. (1) C. civ., convenția are putere de lege între părțile contractante, iar respectiva convenție nu a fost contestată și nici o instanță nu s-a pronunțat asupra validității ei. Prin decizia nr. 2745/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nici nu se putea constata, cu putere de lucru judecat, că această convenție nu a intrat în vigoare, deoarece nici nu a fost legal investită cu o cerere având acest obiect.

Recurenta mai susține că prin sentința civilă nr. 3668 din 14 decembrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a, în dosarul nr. 21023/3/2006, a fost respinsă cererea în constatarea nulității absolute a convenției de eșalonare nr. 1579/2003 ca tardiv formulată, această sentință rămânând definitivă și irevocabilă prin nerecurare. Chiar dacă prima instanță ar fi fost învestită cu o cerere în constatarea nevalabilității acestei convenții, deși nu a fost investită, aceasta n-ar fi putut decât să constate valabilitatea convenției, în considerarea faptului că ajutorul acordat avea o valoare inferioară plafonului de 5.000.000.000 lei (Rol) stabilit de art. 23 din O.U.G. nr. 40/2002, nefiind necesar avizul Consiliului Concurenței.

Recurenta mai arată că, deși este adevărat faptul că i s-a respins cererea de anulare a art. 13 din Ordinul C.N.C. nr. 1/2003, care stabilea că ajutorul mai mare de 3.000.000.000 lei trebuia notificat Consiliul Concurenței, totuși au rămas în vigoare dispozițiile art. 12 și 23 din O.U.G. nr. 40/2002. Se apreciază de către recurentă că O.U.G. nr. 40/2002 reprezintă o lege specială în raport cu Legea nr. 143/1999, astfel că se aplică dispozițiile art. 23 din O.U.G. nr. 40/2002 la situația de față, aceasta însemnând că ajutorul de stat mai mic de 5 miliarde lei nu trebuie notificat Consiliului Concurenței. 2. Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că la data de 20 octombrie 2000, data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 152/2000, a încetat obligația pârâtei de plată a contribuției ce face obiectul acțiunii, astfel că pentru perioada 20 octombrie 2000 – 31 decembrie 2000 nu mai trebuia să fie obligată. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează: 1. Hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea corectă a legii. Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească cuprinde practicaua, considerentele și dispozitivul. Prin urmare dezlegarea pricinii se face nu numai prin dispozitiv ci și prin considerentele hotărârii, părțile fiind ținute să respecte cele constatate de instanță, inclusiv în considerentele hotărârii.

În considerentele deciziei civile nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, se arată pentru că intrarea în vigoare a convenției de eșalonare nr. 1579 din 7 august 2003 era necesar avizul Consiliului Concurenței. Deși obiectul acelui litigiu nu l-a constituit valabilitatea convenției, ci legalitatea art. 13 a Ordinului nr. 1/2003 emis de C.N.C., care impunea tocmai necesitatea obținerii unui aviz prealabil de la Consiliul Concurenței pentru un ajutor de stat mai mare de 3 miliarde, cum este cazul chiar în speța de față, atâta timp cât prin decizia respectivă s-a reținut că acest articol este legal, implicit rezultă că pentru acordarea ajutorului de stat, în cauza de față, era necesar avizul Consiliului Concurenței, ajutorul solicitat depășind suma de 3 miliarde lei (Rol).

Este adevărat că potrivit art. 969 C. civ., convențiile dintre părți reprezintă legea părților, însă același articol menționează faptul că numai convențiile legal făcute au putere de lege între părți, or, convenția nr. 1579/2003 dintre părți nu este legal făcută, nefiind obținut avizul Consiliului Concurenței, așa cum cer dispozițiile art. 13 din Ordinul nr. 1/2003 emis de C.N.C., articol care a fost declarat legal prin decizia nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Chiar dacă nu a fost formulată o cerere expresă privind constatarea nevalabilității acestei convenții, instanțele, pe cale incidentală, pot analiza valabilitatea convenției, lucru pe care, de altfel l-au și făcut atât prima instanță, cât și instanța de apel.

Nu se poate reține susținerea recurentei în sensul că prin sentința civilă nr. 3668 din 14 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, a fost respinsă în mod irevocabil cererea de constatare a nulității absolute a respectivei convenții, deoarece soluția nu a fost pronunțată pe fondul cauzei ci pe excepția tardivității. Nici critica ce privește caracterul special al dispozițiilor art. 23 din O.U.G. nr. 40/2002 față de dispozițiile Legii nr. 143/1999 nu poate fi reținută, deoarece, în cauza de față, nu se pune problema concursului de legi sau dispoziții legale ci problema efectelor unei hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv ale deciziei civile nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, hotărâre în care se reține, în mod clar, faptul că respectiva convenție de eșalonare, nr. 1579/2003, nu a fost legal încheiată, deci nu a putut produce efecte.

2. Nu se poate reține faptul că de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 152/2000, a încetat obligația pârâtei, de plată a contribuției ce face obiectul acțiunii, deoarece, după cum chiar pârâta recunoaște, ea a plătit integral contribuția datorată, inclusiv pentru perioada 20 octombrie 200 – 31 decembrie 2000, dar cu întârziere, or, tocmai pentru faptul că a plătit-o cu întârziere datorează penalități și majorări, convenția de eșalonare nr. 1579/2003, nefiind legal încheiată, așa după cum s-a arătat la punctul 1. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte constată că nici una dintre criticile formulate în recurs nu este fondată, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenta pârâtă la 2.380 lei cheltuieli de judecată către reclamanta intimată. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC M.P. I. SA împotriva deciziei comerciale nr. 101 din 23 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta pârâtă la 2.380 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 4 martie 2010.