ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 871/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 871/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată

sub nr. 2370/2001, pe rolul Curții de Apel București, reclamantul C.N.C. a

chemat în judecată pe pârâta SC M.I. SRL, solicitând instanței ca prin sentința

ce o va pronunța, să oblige pârâta la plata sumei de 9.554.658.170 lei,

reprezentând contribuția de 1,5 % la fondul cinematografic național pentru

perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000 și la penalități de întârziere în

cuantum de 7.073.118.954 lei, calculate la această sumă potrivit

reglementărilor privind impozitele și taxele datorate bugetului de stat; la

7.749.087.647 lei, contribuția de 1,5 % pentru anul 1999, reprezentând cota de

reducere neutilizată și neraportată la Fondul cinematografic național și la

penalitățile aferente acestei sume, calculate potrivit prevederilor legale în

vigoare la data de 15 iunie 2001, în cuantum de 8.659.605.850 lei.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că, potrivit prevederilor art. 13 alin. (1) lit. c) din O.U.G.

nr. 67/1999, posturile de televiziune private sunt obligate la o contribuție de

3 % din prețul minutelor de publicitate vândute, iar în acest sens trebuie să

calculeze, să rețină și să vireze la C.N.C., potrivit art. 15 din același act

normativ, sumele reprezentând contravaloarea procentului de 3 %, până la data

de 25 a lunii în curs, pentru luna anterioară.

Potrivit art. 14 alin.

(1), aceste contribuții se pot reduce cu 50 %, la cererea expusă a postului de

televiziune respectiv, cu obligația utilizării integrale a acestei reduceri

pentru achiziționarea de noi filme destinate proiectării în cinematografie sau

în alte spații definite ca atare de O.N.C.

Sumele rămase

neutilizate până la data de 31 decembrie a anului în curs, se virează către O.N.C.,

dar nu mai târziu de 25 ianuarie a anului următor celui pentru care s-a

solicitat reducerea.

În conformitate cu

dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 67/1997, virarea cu întârziere a acestei

sume, se sancționează cu penalități de întârziere potrivit prevederilor legale

ce privesc impozitele și taxele datorate bugetului de stat.

Pârâta a depus

întâmpinare, invocând excepția netimbrării și a necompetenței materiale.

Prin sentința nr. 14

din 12 februarie 2002, Curtea de Apel București a admis acțiunea și a obligat

pe pârâta la 7.958.707.711 lei, reprezentând contribuția de 1,5 % la F.C.N. pentru

perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000, la 9.440.834.498 lei,

reprezentând majorare de întârziere aferentă sumei menționate, pentru perioada

25 februarie 1999 – 31 ianuarie 2002, la suma de 7.749.087.647 lei, cota de

reducere neutilizată pentru anul 1999 și la 10.964.959.425 lei, reprezentând

majorări de întârziere aferente sumei menționate, pentru perioada 25 ianuarie

2002 – 31 ianuarie 2002, reținând că sumele respective sunt datorate de pârâtă

în temeiul O.U.G. nr. 67/1997.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta, iar prin decizia nr. 3012 din 6 septembrie

2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, a fost admis

recursul, a fost casată sentința recurată și a fost trimisă cauza spre

rejudecare la Tribunalul București.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de recurs a reținut că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C.

proc. civ., tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu care are o

natură comercială și că trebuie administrate noi probe, pentru stabilirea cu

exactitate a cuantumului sumelor datorate de pârâta reclamantă.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub nr.

168/3/2007.

Pârâta a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, ca rămasă fără obiect, deoarece între

timp a achitat sumele datorate și a încheiat cu reclamanta o convenție de

eșalonare.

Reclamanta și-a

precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:

1.657.688,80 lei, penalități de întârziere pentru contribuția de 1,5 % la

fondul cinematografic, aferente perioadei 1 ianuarie 1999 – 22 decembrie 2005;

479.140,72 lei, reprezentând cotă de reducere neutilizată, pentru anul 1999 și

nevirată până la data de 20 februarie 2007; la 2.154.160,72 lei, reprezentând

penalități de întârziere aferente cotei de reducere neutilizate pentru anul

1999 și calculată până la data de 20 februarie 2007.

În cauză a fost

efectuată o expertiză contabilă.

Prin sentința

comercială nr. 6888/4 iunie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a

comercială, a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta la

518.221 lei, penalități de întârziere (282.627 lei și respectiv 235.594 lei),

precum și la 1.600 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut că, potrivit expertizei contabile, pentru

perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000, cota de 1,5 %, datorată de pârâtă

în temeiul art. 13 alin. (12) alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 67/1997, în

cuantum de 1.760.374,75 lei, a fost achitată integral până la data de 16 august

2006.

Deoarece această sumă

nu a fost achitată în termenul prevăzut de lege (art. 15), pârâta are obligația

de a plăti penalități de întârziere.

Nu s-a reținut

aprecierea pârâtei cu privire la existența convenției de eșalonare nr. 1597 din

7 august 2003, încheiată în baza prevederilor art. 12 din O.U.G. nr. 40/2002,

deoarece prin decizia nr. 2745 din 22 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că această convenție nu a

intrat în vigoare, întrucât nu există avizul Consiliului Concurenței, impus de art.

3 alin. (2) și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 143/1999.

În ce privește suma

solicitată de reclamantă în temeiul art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 67/1997,

cu titlu de cotă de reducere neutilizată pe anul 1999, s-a reținut că, potrivit

raportului de expertiză contabilă, a fost utilizată pentru realizarea de filme

și documentare, astfel că nu mai are obligația de restituire.

Prin urmare nu

datorează penalități de întârziere pentru această sumă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta, criticând-o, în special, pentru faptul că

prima instanță nu a luat în seamă convenția de eșalonare nr. 1570/2003.

Prin decizia

comercială nr. 101 din 23 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtei și a fost obligată

aceasta la 3.570 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Efectele convenției

de eșalonare nr. 1579/2003 nu s-au putut produce, pentru că nu era îndeplinită

o cerință imperativă prevăzută de lege, respectiv avizul Consiliului

Concurenței.

Prin decizia civilă nr.

2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal s-a stabilit că dispozițiile art. 13 din

Ordinul nr. 1/2003 emis de C.N.C. sunt valabile, ceea ce înseamnă că pentru un

ajutor de stat mai mare de 3 miliarde este necesar avizul Consiliului

Concurenței.

Chiar dacă nu este

vorba de o autoritate de lucru judecat, în sensul art. 1201 C. civ. și art. 166

C. proc. civ., în cauză este vorba de efectul substanțial al unei hotărâri

judecătorești irevocabile, care constă în sancționarea unei stări de fapt prin

aplicarea normei de drept substanțial la situația de fapt din speță.

Necesitatea avizului

Consiliului Concurenței, pentru producerea de efecte de către convenția de

eșalonare, a fost stabilită în mod substanțial de decizia civilă nr. 2745 din 22

aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal și nu mai poate fi schimbată în cauza de față.

A fost înlăturată și

critica pârâtei cu privire la concursul dintre norma generală și cea specială,

deoarece și acest aspect a făcut obiectul deciziei civile nr. 2745 din 22

aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Nu s-a reținut nici

critica cu privire la nepronunțarea primei instanțe cu privire la apărarea

pârâtei vizând încetarea calității de plătitor al acestei taxe, deoarece

perioada avută în vedere de prima instanță este anterioară apariției O.U.G. nr.

152/2000.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs recurenta pârâtă, aducându-i următoarele critici:

instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii.

Astfel, în mod greșit

instanța de apel a reținut că nu a intrat în vigoare convenția de eșalonare nr.

1579/2003.

Decizia civilă nr. 2745/2005

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, nu s-a pronunțat asupra validității convenției de eșalonare sau asupra

momentului intrării ei în vigoare.

Această convenție a

fost încheiată în baza O.U.G. nr. 40/2002 iar pârâta a plătit 30 % din datorie,

astfel că beneficiază de scutirea la plata penalităților și majorărilor de

întârziere, în baza art. 12 din O.U.G. nr. 40/2002.

Convenția dintre

părți nu conține nici o clauză care să prevadă condiționarea de un eventual

aviz favorabil al Consiliului Concurenței, părțile determinând prin convenție

momentul în care aceasta începe să-și producă efectele și anume, momentul

constituirii garanției de 400.000.000 lei.

Recurenta arată că a

respectat convenția de eșalonare, a constituit garanția și a plătit întreaga

sumă, până la momentul introducerii acțiunii.

Potrivit art. 969 alin.

(1) C. civ., convenția are putere de lege între părțile contractante, iar

respectiva convenție nu a fost contestată și nici o instanță nu s-a pronunțat

asupra validității ei.

Prin decizia nr. 2745/2005

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, nici nu se putea constata, cu putere de lucru judecat, că această

convenție nu a intrat în vigoare, deoarece nici nu a fost legal investită cu o

cerere având acest obiect.

Recurenta mai susține

că prin sentința civilă nr. 3668 din 14 decembrie 2006, pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a VIII-a, în dosarul nr. 21023/3/2006, a fost respinsă

cererea în constatarea nulității absolute a convenției de eșalonare nr. 1579/2003

ca tardiv formulată, această sentință rămânând definitivă și irevocabilă prin

nerecurare.

Chiar dacă prima

instanță ar fi fost învestită cu o cerere în constatarea nevalabilității

acestei convenții, deși nu a fost investită, aceasta n-ar fi putut decât să

constate valabilitatea convenției, în considerarea faptului că ajutorul acordat

avea o valoare inferioară plafonului de 5.000.000.000 lei (Rol) stabilit de art.

23 din O.U.G. nr. 40/2002, nefiind necesar avizul Consiliului Concurenței.

Recurenta mai arată

că, deși este adevărat faptul că i s-a respins cererea de anulare a art. 13 din

Ordinul C.N.C. nr. 1/2003, care stabilea că ajutorul mai mare de 3.000.000.000

lei trebuia notificat Consiliul Concurenței, totuși au rămas în vigoare

dispozițiile art. 12 și 23 din O.U.G. nr. 40/2002.

Se apreciază de către

recurentă că O.U.G. nr. 40/2002 reprezintă o lege specială în raport cu Legea nr.

143/1999, astfel că se aplică dispozițiile art. 23 din O.U.G. nr. 40/2002 la

situația de față, aceasta însemnând că ajutorul de stat mai mic de 5 miliarde

lei nu trebuie notificat Consiliului Concurenței.

nu a ținut cont de faptul că la data de 20 octombrie 2000, data intrării în

vigoare a O.U.G. nr. 152/2000, a încetat obligația pârâtei de plată a

contribuției ce face obiectul acțiunii, astfel că pentru perioada 20 octombrie

2000 – 31 decembrie 2000 nu mai trebuia să fie obligată.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

instanței de apel este dată cu aplicarea corectă a legii.

Potrivit art. 261 alin.

(1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească cuprinde practicaua, considerentele

și dispozitivul.

Prin urmare

dezlegarea pricinii se face nu numai prin dispozitiv ci și prin considerentele

hotărârii, părțile fiind ținute să respecte cele constatate de instanță,

inclusiv în considerentele hotărârii.

În considerentele

deciziei civile nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, se arată pentru că

intrarea în vigoare a convenției de eșalonare nr. 1579 din 7 august 2003 era

necesar avizul Consiliului Concurenței.

Deși obiectul acelui

litigiu nu l-a constituit valabilitatea convenției, ci legalitatea art. 13 a

Ordinului nr. 1/2003 emis de C.N.C., care impunea tocmai necesitatea obținerii

unui aviz prealabil de la Consiliul Concurenței pentru un ajutor de stat mai

mare de 3 miliarde, cum este cazul chiar în speța de față, atâta timp cât prin

decizia respectivă s-a reținut că acest articol este legal, implicit rezultă că

pentru acordarea ajutorului de stat, în cauza de față, era necesar avizul

Consiliului Concurenței, ajutorul solicitat depășind suma de 3 miliarde lei

(Rol).

Este adevărat că potrivit

art. 969 C. civ., convențiile dintre părți reprezintă legea părților, însă

același articol menționează faptul că numai convențiile legal făcute au putere

de lege între părți, or, convenția nr. 1579/2003 dintre părți nu este legal

făcută, nefiind obținut avizul Consiliului Concurenței, așa cum cer

dispozițiile art. 13 din Ordinul nr. 1/2003 emis de C.N.C., articol care a fost

declarat legal prin decizia nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Chiar dacă nu a fost

formulată o cerere expresă privind constatarea nevalabilității acestei

convenții, instanțele, pe cale incidentală, pot analiza valabilitatea

convenției, lucru pe care, de altfel l-au și făcut atât prima instanță, cât și

instanța de apel.

Nu se poate reține

susținerea recurentei în sensul că prin sentința civilă nr. 3668 din 14

februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, a fost respinsă în

mod irevocabil cererea de constatare a nulității absolute a respectivei

convenții, deoarece soluția nu a fost pronunțată pe fondul cauzei ci pe

excepția tardivității.

Nici critica ce

privește caracterul special al dispozițiilor art. 23 din O.U.G. nr. 40/2002

față de dispozițiile Legii nr. 143/1999 nu poate fi reținută, deoarece, în

cauza de față, nu se pune problema concursului de legi sau dispoziții legale ci

problema efectelor unei hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv ale

deciziei civile nr. 2745 din 22 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, hotărâre în care se

reține, în mod clar, faptul că respectiva convenție de eșalonare, nr. 1579/2003,

nu a fost legal încheiată, deci nu a putut produce efecte.

faptul că de la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 152/2000, a încetat

obligația pârâtei, de plată a contribuției ce face obiectul acțiunii, deoarece,

după cum chiar pârâta recunoaște, ea a plătit integral contribuția datorată,

inclusiv pentru perioada 20 octombrie 200 – 31 decembrie 2000, dar cu

întârziere, or, tocmai pentru faptul că a plătit-o cu întârziere datorează

penalități și majorări, convenția de eșalonare nr. 1579/2003, nefiind legal

încheiată, așa după cum s-a arătat la punctul 1.

Având în vedere cele

de mai sus, Înalta Curte constată că nici una dintre criticile formulate în

recurs nu este fondată, astfel că, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul, ca nefondat.

În baza art. 274 C.

proc. civ., va obliga pe recurenta pârâtă la 2.380 lei cheltuieli de judecată

către reclamanta intimată.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta SC M.P.

I. SA

împotriva deciziei comerciale nr. 101 din 23

februarie

2009 a Curții de Apel București, secția a V-a

comercială, ca nefondat.

Obligă recurenta

pârâtă la 2.380 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 4 martie 2010.